ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 881/2025

Ședința publică din data de 09 aprilie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Bârlad, la 18 noiembrie 2016, sub nr. x/2016 și, ulterior, pe rolul Tribunalului Vaslui, secția civilă la 13 iunie 2017, sub nr. x/2017, urmare a declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 695 din 25 aprilie 2017 a Judecătoriei Bârlad, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, obligarea acesteia la plata sumei de 237.896,10 RON pentru repararea prejudiciului produs prin rezilierea abuzivă a contractului de concesiune nr. x din 27 aprilie 2012.

Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Bârlad; excepția autorității de lucru judecat cu privire la obligarea sa la plata sumei de 15.208 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea subvenției încasate de reclamantă pentru suprafața de pășune în anul 2013, concesionată prin contractul de concesiune nr. x din 27 aprilie 2012, în temeiul răspunderii civile delictuale, în raport de sentința civilă nr. 708/CA din 30 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2013; excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire capătul de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 16.003 RON, reprezentând daune materiale pentru contravaloarea subvenției pe care reclamanta ar fi încasat-o pentru suprafața de pășune pe anul 2013, concesionată în baza aceluiași contract de concesiune.

Prin încheierea din 26 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Vaslui, secția civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Prin sentința nr. 412 din 9 mai 2017, Tribunalul Vaslui, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind prejudiciul solicitat de reclamantă, constând în subvenția APIA pentru anul 2013; a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Pochidia, obligând-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 145.350,35 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat; a luat act de declarația reclamantei cu privire la solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Prin decizia nr. 705 din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar, împotriva încheierii din 26 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția civilă; a admis apelul formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin primar, împotriva sentinței nr. 412 din 9 mai 2019, pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte; a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin primar; a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 8.583 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond; a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 412 din 9 mai 2019, pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția civilă; a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Prin decizia nr. 907/2022 din 20 aprilie 2022, înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Comuna Pochidia, a casat, în parte, decizia nr. 705 din 2 decembrie 2019 a Curții de Apel Iași și a trimis cauza spre rejudecare.

Al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 494 din 31 octombrie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelurile formulate de reclamanta A. și pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin primar, împotriva sentinței civile nr. 412/2019 din 09 mai 2019, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă, hotărâre pe care a anulat-o în parte, reținând cauza, pentru rejudecarea acțiunii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin primar.

Prin decizia nr. 572/2022 din 19 decembrie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia; a obligat pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia la plata către reclamanta A. a sumei de 45.439,71 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; a obligat reclamanta A. la plata către pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia a sumei de 1.000 RON, cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat și a luat act de declarația reclamantei cu privire la solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Împotriva deciziei civile nr. 572/2022 din 19 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs reclamanta A. și pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia, căi de atac cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate și rejudecarea pe fond a cererii, cu consecința admiterii acțiunii reclamantei, așa cum a fost formulată, în sensul obligării pârâtei și la plata diferenței de 187.386,75 RON cu titlu de despăgubiri materiale și respingerea cererii incidentale formulate de pârâtă privind cheltuielile de judecată.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că soluția de respingere a pretenției vizând contravaloarea producției de miei și brânză pierdute în anii 2015 și 2016 prin raportare la 151 de ori din rasa Țigae (137.800,35 RON) este nelegală pentru nemotivare/motivare necorespunzătoare.

Instanța de apel a reținut că acest prejudiciu are caracter ilicit (rezultat din lipsa certificatului de producător), cuantum incert (fiind calculat fără a lua în seamă costurile de exploatare care ar fi suportate de reclamantă pentru a obține pretinsa producție) și că nu există legătura de cauzalitate impusă de C. civ. (împrejurarea că reclamanta a fost lipsită de dreptul de a exploata pășunea concesionată nu poate conduce la obligarea pârâtei la a suporta această pretinsă pierdere a reclamantei).

Decizia este nemotivată, nerespectându-se standardele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce atrage incidența motivului nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din cod.

În speță, lipsește cu desăvârșire orice motivare în drept, acea obligatorie argumentare juridică, indicarea normelor de drept material și/sau procesual incidente și explicitarea modului concret în care, pe baza acestora, s-a ajuns la pretinsele concluzii ale instanței de apel.

De asemenea, decizia recurată nu face niciun fel de referire cu privire la extinsele apărări/susțineri/argumente pe care reclamanta le-a prezentat cu privire la aspectele în discuție pe această chestiune a pierderii producției de miei și brânză pe anii 2015 și 2016, deși instanța de apel era obligată să le abordeze și să prezinte corespunzător motivele pentru care au fost înlăturate aceste apărări/susțineri/argumente ale reclamantei.

Instanța de apel a susținut că acest prejudiciu invocat de reclamantă are caracter ilicit rezultat din lipsa certificatului de producător, fără a face referire la actul normativ care ar impune în speță un astfel de certificat de producător, dar și fără a răspunde la referirile reclamantei pe această temă legate de abrogarea la data de 31.10.2014 (prin art. 19 lit. a) din Legea nr. 145/2014) a H.G. nr. 661/2001 care prevedea un astfel de certificat pentru o perioadă anterioară anilor 2015-2016 (vizați de pretenția reclamantei).

Totodată, instanța de apel nu a oferit argumente concrete în fapt și în drept pentru a susține că nu există legătura de cauzalitate între fapta ilicită contractuală a pârâtei și acest prejudiciu invocat de reclamantă, pentru care nu a luat în considerare susținerile reclamantei privind cuantificarea prejudiciului așa cum reieșea pe baza paginii a 12-a a suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert B. ("137.800,35 RON ca diferență dintre suma de 138.580,35 RON -valoarea producției de miei și brânză pe care cele 151 de oi din rasa Tigaie ar fi realizat-o în anii 2015 și 2016 și suma de 780 RON, singura cheltuială care ar fi trebuit realizată cu tratamentul de deparazitări a oilor "), după cum atestă și concluziile orale ale avocatului ales al reclamantei de la termenul de judecată din 05.12.2022 și concluziile scrise trimise prin e-mail la data de 11.12.2022, instanța refuzând o judecată efectivă a cuantumului acestui pretins prejudiciu conform suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit de expert B., expediind nelegal chestiunea prin formularea " cuantumul său este incert".

În consecință, recurenta-reclamantă a susținut că se impune casarea deciziei recurate pe această soluție din cauza unei motivări necorespunzătoare care echivalează cu nemotivarea.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că soluția de respingere a pretențiilor reclamantei în cuantum de 137.800,35 RON, vizând contravaloarea producției de miei și brânză pierdute în anii 2015 și 2016 prin raportare la 151 de oi din rasa Țigae, încalcă dispozițiile art. 5 alin. (1), art. 7, art. 22 alin. (1) și art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Recurenta a susținut că, prin invocarea certificatului de producător în speță, instanța de apel nu a efectuat o aplicare a normelor de drept incidente, ci a preluat falsul argument al pârâtei privind certificatul de producător întemeiat pe dispozițiile H.G. nr. 661/2001 care a fost în vigoare până la 31.10.2014 când a fost abrogată expres prin art. 19 lit. a) din Legea nr. 145/2014.

Or, instanța de apel și-a fundamentat soluția pe dispozițiile unui act normativ abrogat la 31.10.2014 care nu poate fi incident ulterior abrogării sale, pentru anii 2015 și 2016.

Așa cum reiese și concluziile orale ale avocatului ales al reclamantei de la termenul de judecată din 05.12.2022, și concluziile scrise depuse la dosarul cauzei prin e-mail la data de 11.12.2022, reclamanta a susținut, pe baza suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară, că valoarea acestui prejudiciu este de 137.800,35 RON, ca diferență dintre suma de 138.580,35 RON, valoarea producției de miei și brânză pe care cele 151 oi din rasa Țigae ar fi realizat-o în anii 2015 și 2016, și suma de 780 RON, singura cheltuială care ar fi trebuit realizată cu tratamentul deparazitării oilor.

Așadar, reclamanta nu a făcut calculul cuantumului acestui prejudiciu fără luarea în calcul a unor costuri, ci a indicat, pe baza expertizei tehnice judiciare, că acest cuantum cert rezultă din scăderea cheltuielii atestate de expertul tehnic judiciar din veniturile pierdute constând în valoarea potențialei/probabilei producții de miei și brânză.

Instanța de apel nu putea respinge pretenția pe motiv că s-ar fi propus un cuantum incert din cauza neinvocării de către reclamantă și a "pasivului" cu cheltuielile, ci ar fi trebuit să treacă temeinic la soluționarea pretenției, la analiza probatoriului administrat și, finalmente, dacă erau întrunite celelalte condiții legale, să pronunțe o soluție de admitere în parte a pretenției pentru o valoare diminuată cu valoarea acestor costuri de exploatare avute în vedere de instanța de apel și nicidecum să respingă de plano pretenția.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de ort 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1530, art. 1531 și art. 1532 C. civ., cu privire la ambele soluții de respingere a pretențiilor reclamantei vizând atât contravaloarea subvenției agricole pentru pășune pierdute/neîncasate de la APIA pentru anul 2015 (24.231,25 RON) și anul 2016 (25.355.15 RON), cât și contravaloarea producției de miei și brânză pierdute în anii 2015 și 2016 prin raportare la 151 de oi din rasa Tigaie (137.800,35 RON).

Prin decizia recurată, instanța de apel a reținut îndeplinirea condițiilor faptei ilicite contractuale și a vinovăției pârâtei, invocând pentru respingerea ambelor pretenții ale reclamantei (contravaloarea subvenției pentru anii 2015 și 2016 și contravalorea producției de miei și brânză pierdute în anii 2015 și 2016) doar aspecte legate de condițiile prejudiciului și raportului de cauzalitate, încălcând principiul reparării integrale a prejudiciului.

Or, fapta ilicită contractuală a pârâtei (neexecutarea de către pârâtă a obligației din Contractul de concesiune nr. x/27.04.2012 de nepunere la dispoziția reclamantei a terenului pășune concesionat și lipsirea reclamantei de terenul concesionat) a fost de natură să afecteze două activități agricole distincte, dar interdependente, ale reclamantei, respectiv creșterea animalelor, pe de o parte, și pășunatul, pe de altă parte, această distincție între activitățile agricole de creștere a animalelor și, respectiv de pășunat, regăsindu-se în dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. a) și d) din O.U.G. nr. 3/2015.

Față de costurile ridicate ale creșterii animalelor și ale întreținerii pajiștilor care să asigure hrana animalelor și prin raportare la veniturile nete pe care crescătorii de animale le-ar putea obține direct (fără subvenții) din valorificarea activității de creștere de animale și de pășunat, este evident faptul că reclamanta nu ar fi concesionat pajiștea și nu ar fi făcut cheltuieli pentru dobândirea și menținerea efectivului de oi pentru asigurarea încărcăturii minime de 0,3 UVM pentru fiecare dintre hectarele de pajiște concesionate, dacă nu ar fi beneficiat de avantajele materiale/economice (producția de miei, de lapte, de brânză etc.) din activitatea de creștere a animalelor și de subvențiile agricole pentru activitatea de pășunat, aspect pe care pârâta le cunoștea.

Or, în momentul în care, prin fapta sa ilicită contractuală, a lipsit pe reclamantă de pășunea concesionată, pârâta a prejudiciat-o în ambele activități agricole, lipsind-o de șansa de a încasa subvențiile (schemele de plăți directe) de la APIA pentru activitatea de pășunat și afectându-i, în mod decisiv, și activitatea de creștere a animalelor (constrângând-o pe reclamantă la vânzarea/lichidarea intempestivă a efectivului de oi și, astfel, lipsind-o de producțiile viitoare certe de miei și brânză), atâta timp cât nu le mai putea asigura în mod corespunzător hrana prin activitatea de pășunat pe care nu a mai putut-o exercita din cauza pârâtei.

Cu privire la nelegalitatea soluției de respingere a pretenției reclamantei vizând contravaloarea subvenției agricole pentru pășune pierdute/neîncasate de la APIA pentru anul 2015 (24.231,25 RON) și anul 2016 (25.355,15 RON), recurenta a susținut că instanța de apel a statuat greșit că nu ar exista raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită contractuală a pârâtei de nepunere la dispoziție a pășunii concesionate și prejudiciul constând în pierderea subvenției pentru pășune pentru anii 2015 și 2016.

Prejudiciul reclamantei este contravaloarea subvenției APIA pentru activitatea agricolă de pășunat, care este în legătură directă cu suprafața de pășune pe care să se realizeze această activitate agricolă a pășunatului, distinctă de cealaltă activitate agricolă a creșterii de animale.

Pierderea de către reclamantă a posibilității efective de a încasa subvențiile APIA pentru anii 2015 și 2016 este consecința directă și necesară a pierderii dreptului de utilizare a pășunii concesionate din cauza faptei ilicite contractuale a pârâtei rezultată din rezilierea unilaterală abuzivă a contractului de concesiune asupra pășunii.

Vânzarea/lichidarea efectivului de oi a fost una intempestivă, forțată tocmai de rezilierea unilaterală abuzivă a contractului de concesiune de pârâtă care a dus la pierderea dreptului de utilizare de către reclamantă a pășunii concesionate. Dacă nu ar fi fost fapta ilicită contractuală a pârâtei, reclamanta ar fi avut posibilitatea de obținere a subvențiilor pentru pășune și nu ar fi vândut efectivul de oi.

Reclamanta a fost în imposibilitatea obiectivă de a face dovada utilizării legale a pășunii (mai ales, că adeverința privind această dovadă era eliberată de autoritățile publice locale de la nivelul UAT pârâte, concedenta pășunii) și, prin urmare, a fost forțată, prin faptul că pârâta nu i-a pus la dispoziție pășunea conform contractului reziliat abuziv și prin scoaterea sa de pe pășune cu concursul organelor de poliție, să lichideze efectivul de oi cu care sa asigure și activitatea agricolă specifică reprezentată de pășunat pentru care ar fi încasat subvenția agricolă.

În urma hotărârii judecătorești definitive privind nulitatea declarației unilaterale de reziliere abuzivă, reclamanta a revenit pe pășune doar în a doua parte a anului 2016, pierzând, astfel pentru anul 2016, șansa de a realiza pășunatul și de a depune în termenul legal (15 mai) cererea pentru subvenția agricolă.

După repunerea de către pârâtă a pășunii concesionate la dispoziția reclamantei a avut posibilitatea reală de a depune cererile de plată pentru subvențiile agricole și a și încasat subvențiile de la APIA pentru anii 2017 și 2018. Deciziile de plată emise de APIA pentru anii 2012, 2017 și 2018 sunt acte administrative care beneficiază de prezumția de legalitate și veridicitate și fac dovada îndeplinirii, sub toate aspectele, a condițiilor legale pentru încasarea subvențiilor.

Astfel, reclamanta ar fi putut încasa subvenția agricolă pentru pășune și în perioada 2013-2016 dacă nu ar fi intervenit rezilierea unilaterală abuzivă a contractului de concesiune provocată de către pârâtă, atâta timp cât impedimentul determinant pentru reclamantă la încasarea subvenției agricole a fost "neexecutarea obligației pârâtei de a pune la dispoziția reclamantei terenul în suprafață de 28,86 ha teren pășune" (în exprimarea considerentelor decizorii ale deciziei de casare parțială nr. 907/20.04.2022 a Înaltei Curți de Casașie și Justiție).

Așadar, prejudiciul suferit de reclamantă și pe care pârâta trebuie să-1 repare constă în sumele de bani pe care reclamanta nu le-a încasat de la APIA (pentru suprafața de teren pășune calculate la valorile pe hectar ale plăților efectiv realizate de către APIA) inclusiv pentru anii 2015 și 2016.

Cu privire la nelegalitatea soluției de respingere a pretenției reclamantei vizând contravaloarea producției de miei și brânză pierdute în anii 2015 și 2016 prin raportare la 151 de oi din rasa Tigaie (137.800,35 RON), recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a respins această pretenție, ca neîntemeiată, reținând doar că acest prejudiciu are caracter ilicit (rezultat din lipsa certificatului de producător), cuantum incert (fiind calculat fără a lua în seamă costurile de exploatare care ar fi trebuit suportate de reclamantă pentru a obține pretinsa producție) și că nu există legătura de cauzalitate impusă de C. civ. (împrejurarea că reclamanta a fost lipsită de dreptul de a exploata pășunea concesionată nu poate conduce la obligarea pârâtei la a suporta această pretinsă pierdere a reclamantei).

Astfel, decizia recurată încalcă dispozițiile C. civ. privind prejudiciul și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu din răspunderea civilă contractuală. Certificatul de producător a fost reglementat până la data de 31.10.2014 prin H.G. nr. 661/2001, care a fost abrogată expres prin art. 19 lit. a) din Legea nr. 145/2014.

Așadar, pentru anii 2015 și 2016, nu poate fi vorba despre un certificat de producător prevăzut de actul normativ anterior ca o condiție doar pentru activitatea de comercializare a animalelor.

De altfel, faptul că reclamanta nu ar fi deținut anterior certificat de producător nu poate naște în niciun fel prezumția că aceasta nu ar fi putut obține atestatul de producător în condițiile Legii nr. 145/2014 pentru anii 2015 și 2016.

Prejudiciul solicitat de reclamantă este pierderea efectivă a producției de miei și brânză, pe care reclamanta le-ar fi dobândit dacă nu intervenea rezilierea abuzivă a contractului de concesiune care a forțat reclamanta la lichidarea efectivului de oi (sursa primară probabilă a mieilor și a brânzei).

Deci, repararea prejudiciului presupune echivalentul bănesc al acestor animale și produse pe care reclamanta le-ar fi dobândit efectiv/fizic în patrimoniul său, iar faptul că evaluarea prejudiciului se face pe baza criteriului prețului de vânzare pe piața liberă nu înseamnă că reclamanta ar fi fost obligată la vânzarea acestora.

Nu trebuie confundat prejudiciul cu criteriul de evaluare a acestuia care nu poate influența preexistenta prejudiciului, prețul de vânzare pe piața liberă fiind doar un criteriu de evaluare a prejudiciului, dar, în niciun fel, vânzarea mieilor și a brânzei (cu cerințele legale aferente) nu este o condiție pentru existența prejudiciului.

A mai arătat recurenta că este cert cuantumul acestui prejudiciu, valoarea de 137.800,35 RON fiind stabilită pe baza suplimentului la raportul de expertiză tehnică judiciară, ca diferență între suma de 138.580,35 RON, valoarea producției de miei și brânză pe care cele 151 de oi din rasa Tigaie ar fi realizat-o în anii 2015 și 2016, și suma de 780 RON, singura cheltuială care ar fi trebuit realizată cu tratamentul de deparazitare a oilor.

Această probă esențială a expertizei tehnice judiciare confirmă probabilitatea foarte ridicată de obținere în anii 2015 și 2016 a unei producții de miei și brânză într-un astfel de cuantum cert de 137.800,35 RON.

În concluzie, decizia recurată este nelegală pentru partea în care a respins pretențiile reclamantei, în condițiile în care există prejudiciile invocate de către reclamantă, dar și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită contractuală și prejudiciile invocate de reclamantă care sunt consecința directă și necesară a neexecutării contractului de concesiune de către pârâtă.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, cu cheltuieli de judecată.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că prin obligarea sa la plata subvențiilor APIA pentru anii 2015-2016, instanța de apel s-a substituit unui organ adminsitrativ, fiind încălcate normele de ordine publică privind competența generală a instanțelor de judecată a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ.

Atât timp cât dreptul de a beneficia de subvenția APIA nu a fost stabilit printr-o decizie APIA, nu se poate susține existența unui prejudiciu cert, lichid și exigibil, soluția instanței de apel fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 1532 alin. (1) C. civ.

Reclamanta ar fi trebuit să dovedească faptul că îndeplinea toate celelalte condiții de eligibilitate și ecocondiționalitate, prevăzute de art. 6 din O.U.G. nr. 125/2006, pentru a i se recunoaște dreptul de a beneficia de subvențiile APIA solicitate, în lipsa dovedirii îndeplinirii tuturor acestor condiții prejudiciul fiind unul incert, pur ipotetic.

Recunoscându-i acest drept, în condițiile în care reclamanta nu a dovedit îndeplinirea tuturor condițiilor de eligibilitate cerute de lege pentru a putea beneficia de schemele de ajutor, instanța a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 1234 C. civ. raportat la art. 1325 din cod.

Mai mult, cu ocazia controlului efectuat de către către Garda Națională de Mediu la data de 09.01.2014 la locația "C." (tarlaua x, parcela x - obiectul contractului de concesiune nr. x/27.04.2012), prin nota de constatare s-a făcut referire la o serie de nereguli cu privire la modul de respectare al normelor de ecocondiționalitate referitoare la domeniul mediului, sănătatea animalelor și a plantelor.

Date fiind toate aceste nereguli prezentate cu consecințe directe asupra eligibilității plății și care sunt săvârșite chiar de către reclamantă, recurenta-pârâtă a opinat că reclamanta nu a dovedit existența unui raport de cauzalitate dintre presupusa faptă ilicită și prejudiciul invocat. Mai mult, în contextul neregulilor constatate de către inspectorii Gărzii de Mediu, prejudiciul solicitat are un caracter ilicit, soluția instanței fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material privind condiția ca prejudiciul să aibă un caracter licit.

Așadar, subvenția acordată de către APIA reprezintă o facilitate care este acordată doar în situația îndeplinirii tuturor condițiilor de eligibilitate redate anterior și nu reprezintă un drept câștigat, deținerea adeverinței privind dovedirea dreptului de utilizare a terenului nu presupune automat și câștigarea subvenției.

Recurenta-pârâtă a susținut că prejudiciul solicitat nu întrunește, în mod cumulativ, condițiile cerute pentru a fi reparabil, și anume să fie cert, direct, personal și să rezulte din încălcarea unui drept sau interes legitim, așadar să aibă caracter licit.

Sub aspectul caracterului cert, a arătat că prejudiciul solicitat reprezentând contravaloarea subvenției agricole care nu a putut fi încasată de la APIA pentru campaniile 2013-2014 reprezintă prejudicii eventuale în raport de data săvârșirii presupusei fapte ilicite, data rezilierii unilaterale prin adresa nr. x/15.04.2013.

Aceste prejudicii reclamate au un caracter pur ipotetic în contextul în care reclamanta nici măcar nu s-a adresat autorității responsabile pentru implementarea schemelor de plăți directe pentru agricultură.

Astfel de prejudicii ar fi devenit certe cel mult în contextul în care reclamanta s-ar fi adresat cu o cerere de acordare a facilităților, iar autoritatea responsabilă APIA ar fi respins această solicitare motivat exclusiv de nedovedirea utilizării efective a pășunii concesionate ca urmare a refuzului din partea pârâtei de eliberare a adeverinței care face această dovada, așa cum indică reclamanta.

Or, în contextul în care reclamanta nu s-a adresat pârâtei pentru eliberarea adeverinței privind dovada utilizării efective a terenului și nici autorității responsabile pentru implementarea schemelor de plăți, prejudiciul constând în contravaloarea subvențiilor ce ar fi putut fi acordate dacă reclamanta s-ar fi adresat autorității APIA cu o solicitare de plată, există doar la nivel teoretic.

În atare condiții, pierderea posibilității de a obține subvenția pentru pășunea concesionată este determinată prin fapta proprie a reclamantei ca urmare a nedepunerii dosarului privind acordarea plăților în cadrul schemelor de sprijin pe suprafață și nicidecum de faptul neeliberării vreunei adeverințe privind dovada utilizării efective a terenului de către Comuna Pochidia câtă vreme reclamanta nici nu a solicitat pârâtei eliberarea unei astfel de adeverințe pentru campania din 2014.

Mai mult, pentru a putea beneficia un mod efectiv de subvenții APIA, reclamanta trebuie să dovedească folosirea subvențiilor conform scopului pentru care au fost acordate pentru că sumele astfel acordate cu acest titlu să nu fie supuse restituirii, instanța de apel pronunțând o soluție cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 1674 și art. 1270 alin. (1) C. civ., precum și de cele ale art. 1345 C. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Câtă vreme reclamanta a înțeles să procedeze la înstrăinarea ovinelor în primăvara anului 2014, de la acest moment aceasta nici nu ar mai fi putut să dovedească utilizarea terenului pentru pășunat astfel încât acordarea unor prejudicii reprezentând subvenții echivalează cu o îmbogățire tară justă cauză pentru reclamantă.

Subvenția reprezintă o facilitate acordată pentru cheltuieli avansate în mod efectiv de către beneficiarul subvenției în scopul valorificării pășunii concesionate. Or, dacă reclamanta nu a avansat nicio cheltuială cu privire la pășune și în consecință nu a valorificat pășunea în niciun fel, acordarea facilității nici nu s-ar justifica, fapt ce ar determina o îmbogățire fără justă cauză pentru reclamanta-intimată cu încălcarea dispozițiilor de drept material prevăzute de art. 1345 C. civ.

Acordând contravaloarea subvenției APIA și pentru campania din anul 2014, instanța de apel a pronunțat o soluție cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 1674 și art. 1270 alin. (1) C. civ., la nivelul anului 2014 transferul dreptului de proprietare asupra turmei de oi operând în primăvara anului 2014, și nu la sfârșitul anului pentru a putea justifica dreptul asupra subvenției pe tot anul calendaristic.

În consecință, raportat la art. 1674 C. civ., art. 1270 alin. (1) C. civ. și art. 10 din O.U.G. nr. 34/2013, reclamanta nu mai era proprietarul ovinelor pentru a putea justifica solicitarea de acordare a unor subvenții pentru pășune aferent campaniei din 2014.

În mod greșit, instanța de apel a acordat cu titlul de despăgubire contravaloarea subvenției APIA, soluția fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 1531 alin. (1) și art. 1533 C. civ., prejudiciul acordat neîndeplinind condiția de a fi un prejudiciu direct.

Așa cum a arătat și reclamanta prin cererea de chemare în judecată, aceasta s-a adresat Comunei Pochidia cu adresa nr. x/09.04.2013 prin care a solicitat eliberarea "documentelor ce sunt necesare la întocmirea dosarului pentru încasarea subvenției aferente anului 2013", iar, ca răspuns, prin adresa nr. x/15.04.2013, pârâta a indicat reclamantei încălcarea obligațiilor contractuale inserate la art. 8 din contractul de concesiune nr. x/27.04.2012, precum și încetarea contractului de drept, începând cu data de 01.03.2012.

În acest sens, reclamanta s-a adresat instanței de contencios administrativ, fiind format dosarul nr. x/2013, solicitând instanței să constate nelegalitatea adresei nr. x/15.04.2013 și să procedeze la anularea adresei contestate cu consecința obligării pârâtei la plata sumei de 15.208 RON cu titlu de daune materiale reprezentând subvenția APIA aferentă campaniei din 2013.

Prin sentința civilă nr. 708/CA/30.06.2013 pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Iași prin decizia nr. 115/15.12.2014, instanța a constatat că "pârâta în mod justificat nu a eliberat adeverința la data de 15.04.2015, în cauză nefiind îndeplinită condiția ca reclamanta să utilizeze pășunea în temeiul unui contract de concesiune la acea dată" constatând totodată că "în cauză nu sunt îndeplinite condițiile reținerii refuzului nejustificat potrivit art. 2 lit. i) din Legea 554/2004", așadar nu suntem în prezența unui refuz nejustificat în înțelesul contenciosului administrativ.

Față de aceste considerente, aceeași instanță de contencios administrativ, cu privire la capătul de cerere privind obligarea la plata daunelor materiale a stabilit că va fi respins pentru că nu există condiția premisă a unui refuz nejustificat prevăzută de art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Raportat la art. 1533 și art. 1531 alin. (1) din C. civ., recurenta-pârâtă a susținut că prejudiciul nu poate fi acordat pentru pagube care nu sunt cauzate în mod direct prin faptul neexecutării obligației asumate prin contract, prejudiciul invocat putând fi cauzat cel mult prin refuzul autorității administrației publice locale de a elibera adeverința care să facă dovada dreptului de utilizare a terenului necesar a fi depusă la dosarul APIA.

Imposibilitatea obținerii subvenției nu poate fi rezultatul săvârșirii concomitente a unor fapte distincte: refuzul eliberării adeverinței APIA, respectiv faptul rezilierii contractului de concesiune pășune.

În contextul în care reclamanta a rămas în posesia pășunii până la momentul vânzării turmei de oi în primăvara anului 2014, este evident că acest prejudiciu invocat nu putea fi cauzat din faptul încălcării obligației de asigura folosința bunului concesionat, ci urmare a refuzului de eliberare a adeverinței care atestă dreptul de utilizare necesară la dosarul APIA în vederea obținerii subvenției pentru schema unică de plată. Folosința pășunii în continuare până în primăvara anului 2014 este dovedită prin nota de constatare întocmită de către reprezentanții Gărzii de mediu la data de 9.01.2014.

În mod greșit, instanța de apel a acordat cu titlul de despăgubire contravaloarea subvenției APIA pentru toată suprafața de 28,88 ha, soluția fiind pronunțată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 34/2013 (accesarea fondurilor europene putându-se realiza cu condiția ca pășunea să nu fi făcut parte din sistemul de rotație a culturilor din exploatație timp de cel puțin cinci ani) și ale art. 6 alin. (2) din Regulamentul nr. 73/2009 care impun obligația deținătorului de pășune de a folosi terenul în același scop.

Reclamanta nu putea solicita subvenție pentru o suprafață ce depășește 25,59 ha, menținerea terenurilor destinate pajiștilor permanente constituind un element de ecocondiționalitate conform art. 6 alin. (2) din Regulamentul nr. 73/2009.

În mod greșit instanța de apel, în rejudecare, a admis cererea reclamantei de obligarea a pârâtei la plata sumei de 7.550 RON reprezentând contravaloarea diferenței de preț rezultată din lichidarea forțată a unui număr de 151 de ovine, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Caracterul contradictoriu rezultă din faptul că, pe de o parte, instanța a reținut că acest prejudiciu rezultă din "lichidarea forțată a turmei", noțiune care presupune în mod logic o urgență, o presiune, un imperativ supus unui termen scurt, iar pe de altă parte, instanța a făcut precizarea că "vânzarea nu s-a făcut dintr-o dată, ci pe parcursul unui an".

Astfel, cele două noțiuni "lichidarea forțată" și "vânzarea s-a făcut pe parcursul unui an" reprezintă situații și noțiuni care se exclud reciproc. Reclamanta și-a argumentat necesitatea lichidării forțate și a acceptării unui preț sub valoarea de circulație motivat tocmai de imperativul urgenței în realizarea tranzacției, or vânzarea pe parcursul unui an întreg exclude tocmai acest imperativ al urgenței.

În mod greșit, instanța admis cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii prejudiciului reprezentând diferența de preț pe care aceasta ar fi obținut-o din vânzarea oilor dacă ar fi vândut în condiții normale, fără a fi constrânsă de rezilierea contractului de concesiune nr. x/27.04.2012, hotărârea instanței fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1534 C. civ.

Reclamanta cu rea-credință a susținut că ar fi fost forțată să își lichideze efectivul de animale rezultând cât se poate de clar din chiar registrul exploatației deținute de aceasta, din formularele de mișcare, că înstrăinarea oilor s-a realizat treptat.

Instanța a ignorat cu desăvârșire probatoriul administrat în fața primei instanțe din care rezultă cu evidență reaua-credință și mai ales neconcordanțele evidente între susținerile reclamantei și ceea ce a rezultat din probatoriu.

A mai susținut recurenta-pârâtă că și în ipoteza în care reclamanta nu ar mai fi putut folosi pășunea, vânzarea oilor nu reprezenta calea de urmat, ci închirierea unui alt teren pe care să își continue activitatea în condițiile art. 1836 lit. b) C. civ.

Astfel, este inechitabil, în raport cu art. 1534 C. civ., ca un creditor să poată obține reparația integrală a unui prejudiciu la producerea căruia a contribuit prin fapta sau omisiunea sa.

Față de numărul impresionant de contracte de arendă depuse la dosar de reclamantă, rezultă că aceasta avea resursele necesare pentru a lua toate măsurile în vederea diminuării prejudiciului și păstrării turmei de oi.

În mod greșit, instanța a admis cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata contravalorii prejudiciului reprezentând diferența de preț pe care aceasta ar fi obținut-o din vânzarea oilor dacă ar fi vândut în condiții normale, prin raportare la valoarea de piață a unui animal cu o valoare medie, oile vândute având o valoare inferioară așa cum rezultă din declarația martorului cumpărător D., fapt de natură a determina o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei, hotărârea instanței fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1531 alin. (2) teza I și art. 1345 C. civ.

Pretinsa vânzare a oilor deținute sub prețul pieței nu poate fi imputată pârâtei câtă vreme aceasta a avut la dispoziție un an de zile de la momentul rezilierii pentru a vinde în condiții echitabile de preț dacă rezilierea ar fi fost motivul real al vânzării oilor deținute în exploatație.

Acordând despăgubiri pentru un număr de 151 de ovine în condițiile în care un număr de 36 de ovine au fost declarate furate, respectiv prin raportare la contravaloarea unui animal tranzacționat pe piața liberă crescut în condiții optime și bine întreținut, este de natură a determina o îmbogățire fără justă cauză a reclamantei hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1345 C. civ., respectiv prejudiciul acordat nu reprezintă un prejudiciu efectiv, hotărârea fiind pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1531 alin. (2) teza I C. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Cererile de recurs au fost comunicate în data de 17 mai 2024 .

7 . Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea formulată în data de 13 iunie 2024, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de reclamantă, cu cheltuieli de judecată în cuantum de 5000 RON .

În data de 18 iunie 2024, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de pârâtă, cu cheltuieli de judecată pe cale separată.

Întâmpinările au fost comunicate în 18 și 20 iunie 2024 .

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 05 februarie 2025, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia prin Primar împotriva deciziei nr. 572/2022 din 19 decembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

A stabilit termen de judecată în ședință publică, la 09 aprilie 2025 ora 9

00

, completul C10- noul C. proc. civ., cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Dat fiind faptul că recursul declarat de către recurenta pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia vizează soluția de admitere parțială a pretențiilor, criticile aduse deciziei recurate fiind îndreptate asupra modalității în care instanța de apel a înțeles să aplice dispozițiile legale la situația de fapt rezultată în urma administrării materialului probator, urmează a fi analizat în principal, urmând ca pe cale subsecventă să fie analizat și recursul recurentei reclamante.

Într-un prim aspect de critică, recurenta pârâtă a invocat încălcarea art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 129 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ., afirmând că instanța de apel s-a substituit unui organ administrativ, în speță Agenția pentru Plăți și Intervenții în Agricultură, apreciind nelegal asupra dreptului reclamantei de a beneficia de subvențiile acordate pentru schemele de ajutor.

Afirmând o atare critică, recurenta ignora dezlegările obligatorii trasate prin decizia de casare și analiza pe care instanța de apel era ținută să o efectueze în rejudecare, în conformitate cu art. 501 din C. proc. civ.

Astfel, instanța de recurs a reținut că "rezilierea unilaterală, chiar cu caracter abuziv, așa cum s-a constatat în mod definitiv prin decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, a contractului de concesiune nr. x/27.04.2012 de către Comuna Pochidia a condus la neexecutarea obligației pârâtei de a pune la dispoziția reclamantei terenul în suprafață de 28,86 ha teren pășune, ceea ce a determinat prejudiciul reclamat prin prezenta acțiune.

Deși se pretinde că exercitarea dreptului de reziliere nu era prevăzută în contract, ci derivă din lege, respectiv din dispozițiile art. 1552 și art. 1549 C. civ. și din obligația generală de prudență și diligentă de a nu prejudicia pe nimeni conform art. 1349 alin. (1) C. civ., se poate observa că prejudiciul pretins nu reprezintă eventuale daune generate strict de faptul exercitării operațiunii de reziliere unilaterală (cu titlu de exemplu, daunele morale cauzate de emoția aflării acestui fapt), ci sunt consecința nepunerii la dispoziție a terenului concesionat, ceea ce a generat lipsirea de subvenția APIA pentru anii 2013 - 2016, ce s-ar fi acordat în vederea exploatării terenului și producția de miei și brânză de la ovinele pe care reclamanta a trebuit să le vândă la un preț inferior pieței, deoarece nu mai avea posibilitatea să le asigure hrana, ce urma a fi recoltată de pe terenul pășune retras de la concesiune.

Ca atare, prejudiciul solicitat derivă din încălcarea obligației pârâtei de a pune la dispoziția reclamantei terenul pășune concesionat, ca urmare a unei rezilieri unilaterale abuzive, obligație ce era înscrisă în contractul de concesiune nr. x/27.04.2012".

Reținându-se că prezenta acțiune reprezintă o tipologie de răspundere civilă contractuală, în care se reclamă ca faptă ilicită, rezilierea unilaterală a contractului de concesiune nr. x/27.04.2012, reclamanta fiind în acest fel lipsită de subvenția APIA pentru anii 2013-2014, parte componentă a prejudiciului suferit, este evident că nu se poate reține o imixtiune a instanței de judecată în atribuțiile unui organ administrativ, așa cum eronat se afirmă.

Instanța de apel a dat prevalență dispozițiilor art. 1531 alin. (1) din C. civ., prin care "creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul neexecutării". Astfel, la stabilirea întinderii daunelor-interese solicitate, a respectat principiul reparării integrale a prejudiciului, și anume despăgubirile pe care debitorul va fi obligat să le plătească creditorului trebuie să corespundă întinderii prejudiciului cauzat. O parte componentă a acestui prejudiciu a fost reprezentată de subvențiile APIA pe care le-ar fi încasat reclamanta, dacă recurenta pârâtă nu proceda la rezilierea unilaterală a contractului de concesiune asupra terenului în suprafață de 28,86 ha pășune.

În atare situație nu se poate afirma o imixtiune a instanței de judecată în activitatea unui organ administrativ, cauza fiind soluționată în acord cu principiile și regulile răspunderii civile contractuale, astfel cum au fost stabilite prin decizia de îndrumare.

Într-un aspect secund de critică, recurenta pârâtă a afirmat că în absența unei decizii APIA nu se poate reține existența unui prejudiciu cert, lichid și exigibil, soluția fiind pronunțată cu încălcarea art. 1532 alin. (1) C. civ.. Se mai susține că reclamanta ar fi trebuit să dovedească că îndeplinea restul condițiilor de eligibilitate și ecocondiționalitate pentru a i se recunoaște acest drept.

Pe lângă criteriile legale pe care le apreciază ca nefiind îndeplinite, recurenta pârâtă invocă aspecte factuale legate de modalitatea de exploatare a terenului și neregulile constatate de Garda Națională de Mediu la locația "C.".

Înalta Curte ține să precizeze că un atribut important al recursului care interesează din perspectiva prezentei cauze este acela de a constitui o cale de atac nedevolutivă. Dacă specific etapei apelului este devoluțiunea care, în limitele fixate de apelant prin motivele de apel, înseamnă o analiză a sentinței atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili, pe baza probatoriului administrat, o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță, și la care să se aplice dispozițiile legale incidente, în recurs se realizează un control asupra hotărârii atacate, fără posibilitatea de a se administra, ca regulă, probe noi și fără a fi antrenată o rejudecare în fond a pricinii, în ansamblul ei.

Având în vedere aceste elemente caracteristice ale căii de atac în discuție, instanța învestită cu soluționarea recursului nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât exclusiv prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Ca atare, controlul judiciar în recurs se poate exercita doar asupra problemelor de drept discutate în speță, consecința fiind aceea că, instanța de recurs, nu poate proceda la o reexaminare a situației de fapt și la rediscutarea probatoriului administrat în faza procesuală anterioară, deoarece nu poate analiza legalitatea hotărârii atacate decât prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., fără a putea verifica alte aspecte în afara celor enumerate de textul de lege respectiv.

Răspunzând criticilor de nelegalitate formulate, în sensul că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea tuturor criteriilor reglementate de O.U.G. nr. 125/2006, inclusiv emiterea deciziei APIA pentru obținerea prejudiciului constând în subvenții aferente anilor 2013-2014, Înalta Curte reține că instanța de apel, după analiza prevederilor legale invocate a constatat, pentru anii 2013 și 2014, că reclamanta a fost pusă în imposibilitatea de a realiza demersurile în vederea obținerii subvenției, urmare a rezilierii unilaterale nelegale a contractului de concesiune. În mod evident, imposibilitatea prezentării documentelor care dovedeau dreptul de folosință al terenului a fost consecința faptei ilicite a pârâtei, aceasta fiind ținută a suporta pierderea subvenției.

La această situație de fapt, pe deplin stabilită și necriticată, recurenta pârâtă este obligată la plata daunelor-interese, cu respectarea principiului reparării prejudiciului cert (art. 1532 C. civ.). Nu s-a contestat faptul că reclamanta nu depusese dosarul la autoritatea competentă pentru obținerea drepturilor reglementate de O.U.G. nr. 125/2006, pentru anii 2013- 2014, astfel că o obținere prealabilă a deciziei APIA, care să confirme și îndeplinirea criteriilor de eligibilitate nici nu ar fi fost posibilă.

Recurenta pârâtă face confuzie între dreptul ca atare, pentru care reclamanta era obligată să parcurgă pașii legali prevăzuți de art. 6 din actul normativ, raporturile juridice urmând să se nască direct cu Agenția pentru Plăți și Intervenții în Agricultură și prejudiciul, cauzat prin rezilierea unilaterală nelegală a contractului de concesiune, cuantificat la nivelul subvențiilor aferente anilor 2013, 2014.

În atare ipoteză, caracterul cert al prejudiciului nu se verifică prin depunerea prealabilă a dosarului și obținerea deciziei APIA (în acest caz reprezentând dreptul ca atare și nu un prejudiciu), ci prin șansa reală și serioasă pe care reclamanta o avea la dispoziție de a obține subvenția, șansă pierdută prin atitudinea culpabilă a pârâtei. O atare evaluare factuală, condiționată, cu precădere, de exploatarea unui teren agricol și deținerea unui număr de animale, a fost efectuată de către instanța de apel, concluzionându-se, în mod legal, asupra acestui existenței acestui prejudiciu.

Criticile recurentei pârâte privind repararea prejudiciului, reprezentând contravaloare subvenție aferentă anului 2014, întrucât reclamanta nu mai era proprietara ovinelor, precum și prin raportare la o suprafață de 28,88 ha, în cauză operând o schimbare a categoriei de folosință pentru 6,71 ha nu vor fi analizate, fiind aspecte de netemeinicie, prin raportare la situația de fapt, apreciată a fi stabilită eronat. Or, așa cum s-a menționat anterior, recursul nu poate privi decât legalitatea hotărârii atacate prin prisma motivelor prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Recurenta pârâtă a criticat și obligarea sa la plata prejudiciului, în condițiile în care prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2013 s-a constatat că demersul judiciar de eliberare adeverință formulat de reclamantă este nefondat, nefiind îndeplinită condiția utilizării terenului în temeiul unui contract de concesiune. În acest context a fost respinsă și cererea de obligare a sa la plata daunelor materiale, constatând că nu există refuz nejustificat impus de art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la acest aspect, se constată că la momentul la care a fost finalizat dosarul nr. x/2013, contractul de concesiune nr. x/27.04.2012 era încă reziliat unilateral, astfel că hotărârea judecătorească invocată de parte își pierde relevanța juridică, determinat de decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, prin care Tribunalul Vaslui a admis apelul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2878 din 18.11.2015 pronunțată de Judecătoria Bârlad, pe care a schimbat-o în tot, admițând cererea formulată de reclamanta în contradictoriu cu comuna Pochidia, prin Primar, și constatând nulitatea