ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1491/2024

Ședința publică din data de 30 mai 2024

Deliberând asupra cauzei deduse judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brezoi, sub nr. x/2016, reclamanta A. și Vemeșoaia a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând obligarea pârâților să lase în liniștită posesie și deplină proprietate reclamantei suprafața de 41 ha pășune, conform sentinței judecătorești nr. 2206 din 23.04.2013, pronunțată de Judecătoria Brezoi, în dosarul nr. x/2011; obligarea pârâților la plata unei despăgubiri civile, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință, calculată începând cu anul 2013 și până în prezent (estimată fiind valoarea acestui capăt de cerere la suma de 100.000 RON); obligarea pârâților la plata dobânzilor legale aferente despăgubirilor civile, calculate până la achitarea efectivă a sumei; obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 154 din 1 martie 2017, Judecătoria Brezoi a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vâlcea, secția I civilă.

Prin precizarea depusă la 28 martie 2022, reclamanta a solicitat achitarea de către pârâți a sumelor totale de 322.992 RON, aferentă anilor 2013-2016, și de 192.580 RON, aferentă anilor 2017-2018 (conform concluziilor raportului de expertiză contabilă), de 35.362 RON, aferentă anilor 2013-2015, și de 39.795 RON, aferentă anilor 2017-2018 (conform raportului de expertiză agricultură).

Prin sentința civilă nr. 872 din 18 aprilie 2022, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B.; a admis, în parte, cererea de chemare în judecată, așa cum a fost precizată, formulată de reclamanta A. și Vemeșoaia, în contradictoriu cu pârâții B. și C.; a respins cererea în revendicare față de pârâți, ca rămasă fără obiect; a obligat pârâții C. și B. la plata către reclamantă a sumei de 74.115,3 RON despăgubiri, reprezentând lipsa de folosință, pe perioada 2013-2016, plus dobânzile ce se vor calcula la această sumă de la data scadenței până la plata efectivă; a obligat pârâtul C. la plata către reclamantă a sumei de 35.650 RON despăgubiri, reprezentând lipsa de folosință, pe perioada 2013-2016, plus dobânzile ce se vor calcula la această sumă de la data scadenței până la plata efectivă; a obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 10.031,3 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2850 din 11 mai 2023, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, a admis excepția netimbrării; a anulat, ca netimbrat, apelul formulat de pârâtul C. împotriva sentinței civile nr. 872 din 18 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă; a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A. și Vemeșoaia și de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 872 din 18 aprilie 2022, pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, au declarat recurs reclamanta A. și Vemeșoaia și pârâta B..

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta A. și Vemeșoaia arată că hotărârea atacată nu este motivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. În acest sens, învederează că, în considerentele deciziei instanței de apel, nu se regăsește temeiul de drept pentru care suprafața de teren avută în vedere este de 9,46 ha și nu de 41 ha, astfel cum s-a solicitat prin motivele de apel, precum și temeiul în baza căruia nu au fost reținute criticile formulate cu privire la soluția greșită a instanței de fond asupra lipsei de folosință constând în folosul nerealizat din despăgubiri APIA, în contextul în care a fost invocată incidența Ordinului MADR 174/2013 vizând sancțiunile aplicabile pentru existența unor suprafețe care nu pot fi identificate clar pe titlul solicitanților. Susține că, în funcție de calificarea faptei ca fiind săvârșită din neglijență sau cu intenție, sancțiunile merg până la excludere de la plată, chiar și în condițiile în care suprafața neconformă este de până la 20% din suprafața solicitată, iar potrivit raportului de expertiză întocmit doar prin suprapunerea hărților pe ortofotoplanurile APIA, din cele 41 ha, 9.46 ha primesc calificarea de suprapunere, ceea ce denotă că suprafața în cauză depășește 20% din totalul de 41 ha.

Afirmă că nu se regăsesc în cuprinsul deciziei atacate motivele pentru care nu au fost luate în considerare temeiurile de drept invocate de reclamantă vizând revendicarea și repararea prejudiciului suferit de proprietar, cu specificul lipsei de folosință prin imposibilitatea de aplicare pentru fonduri europene.

Instanța de apel a reținut că reclamanta nu a formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, în termenul impus de C. proc. civ., astfel încât invocarea acestora în apel nu poate fi avută în vedere, însă recurenta susține că nu a făcut nicio referire la acest raport astfel încât să formuleze obiecțiuni prin motivele de apel, sens în care această motivare este străină de natura cauzei.

Mai arată că instanța de apel nu a analizat aspectele învederate prin cererea de apel vizând faptul că a fost invocat, cu putere de lucru judecat, în raport de decizia nr. 169, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, în dosarul nr. x/2013, că cei doi pârâți nu puteau să folosească întreaga suprafață de 160 ha. Totodată, instanța de apel nu a efectuat o analiză proprie a criticii potrivit căreia cei doi pârâți au realizat beneficii financiare de pe întreaga suprafață de 41 ha, nu doar de pe cea de 9,46 ha și nu a analizat probele administrate, cu referire la completarea raportului de expertiză care viza întreaga suprafață de 41 ha.

Recurenta invocă încălcarea dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., arătând că prin sentința civilă nr. 2206/2013, pronunțată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. x/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1343 din 20 decembrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, a fost stabilit dreptul de proprietate asupra suprafeței de 41 ha, în favoarea reclamantei. Încălcarea autorității de lucru judecat, reglementată de articolul anterior menționat, este susținută și în raport de decizia civilă nr. 169, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2013, în care se reține că pârâta nu poate obține fonduri europene decât pentru suprafața de 126 ha din cele 160 ha, obiect al contractului de închiriere semnat cu pârâtul C..

Arată că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din Ordinul nr. 30 din 8 februarie 2010, ale art. 4 din Ordinul MADR nr. 352/636/54/2015, ale art. 5 alin. (3) lit. b) și art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 și ale Anexei 1 lit. A), B) și E) din Ordinul MADR nr. 174/2013, care nu au fost menționate de instanța de apel, iar argumentele expuse în hotărâre nu pot fi reținute, în condițiile specifice situației din cauză, în care lipsa de folosință se raportează la norme ce reglementează, în mod strict și specific, modalitatea de obținere a fondurilor europene și procedurile de urmat în aceste cazuri. Afirmă că lipsa de folosință vizează, în cauză, atât producția de fân, cât și sumele încasate de la APIA de către posesorul fără titlu legal, iar neaplicarea textelor specifice legislației cu privire la fondurile europene lipsește de efecte juridice dispozițiile art. 566 alin. (2) C. civ., referitoare la restituirea fructelor de către posesorul de rea credință.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta pârâtă B. susține că a fost respinsă, în mod nelegal, excepția lipsei calității procesuale pasive întrucât pârâta nu a realizat niciun act sau fapt de natură a conduce la ocuparea vreunei suprafețe de teren a reclamantei.

Arată că suprafața care aparține pârâtei este de 370,539 ha, stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 205 din 27 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, definitivă prin decizia nr. 870 din 25 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, însă instanța de apel nu a făcut referire la aceste hotărâri și a refuzat să ceară expertului desemnat să aibă în vedere expertizele topo și contabilă efectuate anterior în dosarul sus-amintit.

Învederează că, prin trimiterea la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018, nu s-a încercat modificarea soluției din dosarul nr. x/2011, ci s-a invocat o statuare definitivă cu privire la suprafața și limitele dreptului de proprietate al pârâtei, ulterior soluționării primului litigiu între părți.

Susține că suprafața de teren transmisă în folosință pârâtului C. este inclusă în suprafața de teren rămasă după soluționarea dosarului nr. x/2011 al Judecătoriei Brezoi, iar din întreg probatoriul administrat nu rezultă că pârâta a realizat, prin prepuși sau reprezentanți, vreun act sau fapt de ocupare a terenului reclamantei.

Arată că încheierea contractului cu pârâtul C. nu poate fi asimilată ocupării terenului reclamantei, iar activitatea acestui pârât nu este coordonată de recurenta pârâtă, astfel încât doar împotriva acestuia poate fi admisă cererea de chemare în judecată, în situația în care a ocupat terenul. Mai afirmă că, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, nu rezultă suprafața revendicată, nu este indicat modul de ocupare a terenului și nici momentul la care a încetat ocuparea acestuia.

Învederează că instanța de apel a ignorat depoziția martorului audiat în cauză și nu a valorificat materialul de urmărire penală din care rezultă că pârâta nu se face vinovată de ocuparea terenului reclamantei.

Prin întâmpinare, recurenta reclamantă A. și Vremeșoaia a invocat excepția nulității recursului formulat de partea adversă, susținând că aspectele indicate în cuprinsul cererii de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, recurenta pârâtă B. a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta reclamantă A. și Vremeșoaia, ca nefondat.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 7 martie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și Vemeșoaia și de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2850 din 11 mai 2023 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 30 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cauză, raportul juridic litigios poartă asupra acțiunii în pretenții formulată de reclamanta A. și Vemeșoaia, în contradictoriu cu pârâta B., privind plata de despăgubiri civile reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a suprafaței de 41 ha pășune, deținută de reclamantă conform sentinței civile nr. 2206 din 23 aprilie 2013, pronunțată de Judecătoria Brezoi în dosarul cu nr. x/2011, calculată începând cu anul 2013 și până în prezent, întemeiată pe răspunderea civilă delictuală a pârâților posesori neproprietari.

Raportat la criticile dezvoltate de recurenta pârâtă, care vizează, în principal, soluția instanței de apel asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a acestei părți, Înalta Curte urmează a examina, prioritar, motivele de recurs formulate de B..

Astfel, constată că pârâtă invocă lipsa vreunui act sau fapt de natură a conduce la ocuparea terenului revendicat de reclamantă, susținând că suprafața ce-i aparține, de 370,539 ha, este stabilită cu putere de lucru judecat prin sentința civilă nr. 205 din 27 februarie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2018 de Tribunalul Vâlcea, secția a II-a civilă, definitivă prin decizia nr. 870 din 25 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, hotărâri pe care însă instanța de apel nu le-a analizat, nefiind avute în vedere nici de experții desemnați să întocmească expertizele topo și contabilă efectuate în cauză. Totodată, afirmă că, prin trimiterea la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2018, nu s-a încercat modificarea hotărârii din dosarul nr. x/2011, ci s-a invocat existența unei statuări definitive cu privire la suprafața și limitele dreptului de proprietate al pârâtei, ulterior soluționării primului litigiu între părți.

Înalta Curte observă că, așa cum s-a reținut de către instanțele devolutive în urma examinării probatoriului administrat în cauză, situație de fapt care nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, pârâta B. a încheiat cu pârâtul C. contractul nr. x din data de 14.05.2012, prin care s-a convenit închirierea unei suprafețe de teren (gol alpin) de 160,59 ha, suprafață parțial aflată în proprietatea B., amplasată pe raza localității Câineni, județul Vâlcea, conform titlului de proprietate nr. x/02.07.2010, ce includea, potrivit concluziilor expertului topograf, și suprafața de 9,46 ha., ce aparținea reclamantei conform sentinței civile nr. 2206 din 23 aprilie 2013.

Instanța de apel a apreciat că susținerile privind lipsa unei ocupări a terenului reclamantei, inclusiv cu trimitere la un litigiu anterior, și implicit soluția asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, sunt infirmate prin proba cu expertiză topografică efectuată în fața instanței de fond, expertul D. arătând că suprafața de 41 ha ce a făcut obiectul expertizei realizate în cauza nr. 457/198/2011, cu cea de 160 ha ce a făcut obiectul cererilor de sprijin financiar depuse la APIA de către pârâtul C., se suprapun parțial, respectiv numai pentru 9,46 ha, împrejurare de fapt care nu a fost contestată de pârâtă la judecata în fond ori în apel.

În ceea ce privește modalitatea în care s-a realizat ocuparea terenului reclamantei, instanța de apel a reținut că pârâtul C. a folosit terenul pentru pășunat numai în urma încheierii convenției nr. 1/14.05.2012, iar nu din proprie inițiativă, că acesta a efectuat pășunatul cu propriile animale în urma acordului pe care a crezut că l-a obținut de la proprietar, respectiv pârâta B., în baza convenției încheiată cu aceasta, contract în care pârâta și-a declinat calitatea de proprietar.

Or, în atare condiții, în mod corect instanța de apel a constatat că pârâta B. a realizat, prin cocontractant, un act de administrare asupra terenului reclamantei care, în cauză echivalează cu o faptă de ocupare a terenului reclamantei, încheierea contractului cu pârâtul C. putând fi asimilată, în aceste condiții, unei stăpâniri în fapt a imobilului.

Faptul că activitatea acestui din urmă pârât nu a fost coordonată de recurenta pârâtă nu este de natură a justifica lipsa calității procesuale pasive invocate, neavând relevanță, în raport de dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ., cine a exercitat efectiv exploatarea terenului ori folosirea acestuia, ci care este persoana care se pretinde a fi titularul dreptului de proprietate, care încheie acte juridice cu referire la atributele dreptului de proprietate însușit.

Ca atare, prin întocmirea contractului de închiriere menționat, recurenta pârâtă a împiedicat exercitarea posesiei în fapt de către reclamantă, asupra suprafeței de 9,46 ha, astfel că aceasta urmează a suporta prejudiciul cauzat, constând în lipsa de folosință a imobilului.

Cât privește celelalte critici invocate de recurenta pârâtă, relative la ignorarea depoziției martorului audiat în fața instanței, la nevalorificarea materialului de urmărire penală, precum și la greșita întocmire a raportului de expertiză efectuat în cauză, Înalta Curte constată că, prin aceste susțineri, recurenta pârâtă contestă greșita reținere a situației de fapt de către instanța de apel; or, o astfel de motivare a recursului nu se subsumează cazurilor limitativ prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care impun verificări în ceea ce privește nelegalitatea deciziei recurate, iar nu asupra netemeiniciei acesteia.

Nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, conform art. 496 din același act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2850 din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Prin recursul formulat, reclamanta A. și Vemeșoaia a susținut că hotărârea atacată nu este motivată, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Astfel, a arătat că în considerentele deciziei pronunțate instanța de apel nu a indicat temeiurile de drept în raport de care a reținut ocuparea suprefeței de 9,46 ha, nu a făcut referire la cele invocate de reclamantă vizând revendicarea, repararea prejudiciului suferit de proprietar, cu specificul lipsei de folosință prin imposibilitatea de aplicare pentru fonduri europene, respectiv nu a indicat de ce nu au fost analizate criticile legate de soluția greșită a instanței de fond asupra lipsei de folosință constând în folosul nerealizat din despăgubiri APIA, în contextul în care a fost susținută incidența Ordinului MADR nr. 174/2013 vizând sancțiunile aplicabile pentru existența unor suprafețe care nu pot fi identificate clar pe titlul solicitanților.

Totodată, recurenta a afirmat că instanța de apel nu a analizat criticile din apel referitoare la faptul că cei doi pârâți nu puteau să folosească întreaga suprafață de 160 ha, precum și la faptul că aceștia au realizat beneficii financiare de pe întreaga suprafață de 41 ha, nu doar de pe cea de 9,46 ha. În opinia recurentei, nu s-au analizat nici probele administrate, nici completarea la raportul de expertiză care viza întreaga suprafață de 41 ha.

Examinate prin prisma cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile astfel rezumate nu sunt fondate.

Potrivit acestui text de lege, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate, "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Înalta Curte reține că existența unei motivări corespunzătoare se analizează prin raportare la exigențele ce decurg din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care impun instanței să evidențieze, în cadrul considerentelor hotărârii, obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, prezentându-se atât argumentele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Înalta Curte notează că motivarea unei hotărâri judecătorești reprezintă un silogism logic, ce are rolul de a explica soluția adoptată, iar acest aspect nu presupune un răspuns exhaustiv la toate argumentele părților, ci o expunere suficient de clară și coerentă a raționamentului instanței care, prin conținutul său, trebuie să aibă aptitudinea de a susține dezlegarea chestiunilor supuse judecății.

Fără a reda în prezenta decizie argumentele expuse de către instanța de apel, cu referire la motivarea hotărârii recurate Înalta Curte apreciază că aceasta cuprinde expunerea situației de fapt și de drept, cu analiza în cauză a prevederilor aplicabile raportului juridic dedus judecății, în limitele învestirii.

Astfel, pornind de la analiza ambelor cereri de apel, se constată că instanța de apel, în considerente, chiar dacă nu a făcut trimitere la dispozițiile art. 563 alin. (1) C. civ., și-a însușit opinia pronunțată de tribunal, cât privește actele și faptele de ocupare a suprafeței de 9,46 ha, determinată prin expertiza topografică efectuată în cauză, care a avut a verifica dacă suprafața de 41 ha ce a făcut obiectul expertizei realizate în cauza nr. 457/198/2011 se suprapune peste terenul de 160 ha obiect al cererilor de sprijin financiar adresate APIA de către pârâtul C.. Cu referire la acțiunea în revendicare, a reținut că instanța de fond nu a admis acest capăt de cerere, ceea ce face ca susținerilor pârâtei din apel să le lipsească interesul, cu atât mai mult cu cât reclamanta nu a contestat soluția adoptată de tribunal. Totodată, în ceea ce privește apelul reclamantei, a apreciat că vizează numai întinderea despăgubirilor pentru lipsa de folosință din soluția tribunalului și că, prin criticile, expuse reclamanta nu face decât să prezinte o altă situație de fapt ce ar rezulta din probele administrate, or, nu arată care ar fi greșelile săvârșite de instanța de fond în aprecierea probelor sau a interpretării dispozițiilor legale incidente.

A mai reținut instanța de apel că singura susținere care poate fi încadrată ca fiind motiv de apel veritabil este cea privind raportarea instanței de fond în calculul său doar la suprafața de 9 ha, atât în ceea ce privește despăgubirile prin raportare la fondurile APIA obținute de către cei doi pârâți în perioada 2013-2016, dar și în ceea ce privește lipsa de folosință pentru perioada 2013-2016 prin pășunatul abuziv al intimatului pârât C., cu referire la înlăturarea din calcul a subvențiilor APIA pentru întreaga suprafață de 41 ha. Verificând probele administrate, a concluzionat că această critică nu poate fi primită întrucât tribunalul a avut în vedere atât subvențiile APIA, precum și concluziile privind modalitatea în care s-a ocupat suprafața de 41 ha de către pârâți, din care a rezultat o tulburare a folosinței exercitată de pârâtă doar pentru terenul de 9,46 ha, nu și pentru diferența de 31 ha.

A mai susținut recurenta că instanța de apel a reținut că nu s-au formulat obiecțiuni la raportul de expertiză, astfel încât invocarea acestora în apel nu poate fi avută în vedere, or, partea reclamantă nu a făcut nicio referire la proba administrată astfel încât să formuleze obiecțiuni prin motivele de apel, sens în care această motivare este străină de natura cauzei.

Înalta Curte constată că, din perspectiva motivului de casare indicat, cele redate anterior nu se subsumează tezei invocate de recurenta reclamantă, privind existența unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii recurate. Contradicția la care se referă norma citată, atunci când privește doar argumentele instanței de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situații întâlnindu-se, de exemplu, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reține caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc, situații ce nu se regăsesc în cauză. Pe de altă parte, hotărârea instanței de apel este nelegală dacă cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, or, recurenta invocă o greșită reținere a poziției sale procesuale relativ la una dintre probele administrate în cauză.

Față de aspectele relevate, Înalta Curte constată că decizia recurată este motivată, iar motivarea este structurată, concisă și raportată la probele administrate și la dispozițiile legale incidente.

Recurenta reclamantă mai invocă încălcarea dispozițiilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ., arătând că prin sentința civilă nr. 2206 din 23 aprilie 2013, pronunțată de Judecătoria Brezoi în dosarul nr. x/2011, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1343 din 20 decembrie 2013 a Tribunalului Vâlcea, a fost stabilit dreptul său de proprietate asupra suprafeței de 41 ha. Încălcarea autorității de lucru judecat, reglementată de articolul menționat, este susținută și în raport de decizia civilă nr. 169, pronunțată de Curtea de Apel Pitești în dosarul nr. x/2013, în care se reține că pârâta nu poate obține fonduri europene decât pentru suprafața de 126 ha din cele 160 ha, obiect al contractului de închiriere semnat cu pârâtul C..

Din perspectiva invocată, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă este nemulțumită de modul în care au fost valorificate considerentele și dispozitivul hotărârilor indicate ca având putere de lucru judecat în cadrul expertizei efectuate în fazele devolutive ale litigiului, iar nu în ceea ce privește incidența în cauză a prevederilor art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

Această critică, însă, vizează stabilirea situației de fapt, ce nu poate fi examinată în resurs, în raport de dispozițiile limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Mai arată recurenta că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 2 din Ordinul nr. 30 din 8 februarie 2010, ale art. 4 din Ordinul MADR nr. 352/636/54/2015, ale art. 5 alin. (3) lit. b) și art. 7 din O.U.G. nr. 125/2006 și ale Anexei 1 lit. A), B) și E) din Ordinul MADR nr. 174/2013, care nu au fost menționate de instanța de apel, neaplicarea textelor specifice legislației cu privire la fondurile europene lipsind de efecte juridice dispozițiile art. 566 alin. (2) C. civ., referitoare la restituirea fructelor de către posesorul de rea credință.

Nici această critică, analizată din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondată.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că instanța de apel a constatat, astfel cum s-a arătat anterior, că invocarea prevederilor diferitelor ordine emise de instituții ale statului sau a explicațiilor doctrinare aferente acestor acte normative prin cererea de apel nu a fost susținută de indicarea greșelilor săvârșite de instanță prin sentința apelată. De altfel, curtea a examinat, în raport de situația de fapt ce a rezultat din probele administrate, întinderea prejudiciului cauzat de lipsa de folosință pentru suprafața de 9,46 ha, proprietatea reclamantei, atât în ceea ce privește despăgubirile prin raportare la fondurile APIA obținute de cei doi pârâți în perioada 2013-2016, dar și în ceea ce privește lipsa de folosință pentru perioada 2013-2016 prin pășunatul abuziv al intimatului pârât C., și înlăturarea din calcul a subvențiilor APIA pentru întreaga suprafață de 41 ha.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 566 alin. (2) C. civ. statuează asupra efectelor acțiunii în revendicare în cazul posesorului de rea credință sau detentorului precar, care va fi obligat, la cerere, și la restituirea fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar, iar nu în legătură cu întinderea prejudiciului. Or, instanța de apel a confirmat soluția instanței de fond privind îndreptățirea reclamantei la acoperirea prejudiciului creat prin fapta ilicită a celor doi părăți.

În acest context, pentru argumentele anterior dezvoltate, Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, și recursul declarat de reclamanta A. și Vemeșoaia împotriva deciziei nr. 2850 din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. și Vemeșoaia și de pârâta B. împotriva deciziei nr. 2850 din 11 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 mai 2024.