ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1715/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția I civilă la data de 21.02.2018, reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Lopătari a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Brăești, obligarea pârâtei să restituie bunul aflat în proprietate și deținut de aceasta fără drept, respectiv suprafața de 60 ha pășune amplasată în satul Plaiul Nucului, comuna Lopătari, județul Buzău.

Sentința pronunțată de Tribunalul Buzău Prin sentința nr. 1013/04.10.2019, Tribunalul Buzău, secția I civilă a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Ploiești Prin decizia nr. 1203/30.07.2020, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a admis apelul reclamantei împotriva sentinței, a admis în parte acțiunea; a obligat pârâta să lase reclamantei în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 50,92 ha, situat în comuna Lopătari, județul Buzău, tarlalele 68 și 71, parcelele 4583-4589 și 4669-4676, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză judiciară întocmit de expertul judiciar A.; a obligat pârâta la plata, către reclamantă, a sumei de 9.605,44 RON cheltuieli de judecată; a păstrat restul dispozițiilor sentinței; a obligat intimata la plata, către apelantă, a sumei de 3.302,05 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, constând în taxă judiciară de timbru, onorariu avocatului ales urmând a fi solicitat pe cale separată.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ. pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Brăești. Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt dedusă judecații pentru ca în etapa procesuală a recursului să poată fi valorificată legalitatea deciziei. În acest sens, instanța de apel, în considerarea dispozițiilor art. 482 C. proc. civ., coroborat cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ., avea obligația suplimentării probatoriului în vederea deslușirii exacte a situației deduse judecății, respectiv înlăturarea inadvertențelor ce rezultă din înscrisurile existente la dosarul cauzei. Aceasta susține că nu au fost niciodată administrate în proces probele cu martori și interogatoriu, iar în apel nu a fost administrată o nouă expertiză, în condițiile în care expertiza administrată în primă instanță nu a avut niciun rol în stabilirea cu exactitate a amplasamentului terenului aflat în litigiu, iar prima instanță a apreciat rezultatul expertizei ca neconcludent, respingând cererea de chemare în judecată. Reamintește obligațiile instanței, ce decurg din dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. În mod greșit nu a fost soluționată excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată, cu referire la faptul că partea adversă nu a invocat un mod de dobândire a dreptului de proprietate cu privire la imobilul în litigiu. Prima instanță nu a soluționat excepția, deși, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și a celor de fond care fac inutilă administarea de probe sau cercetarera fondului cauzei. Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a arătat, cu trimitere la mai multe paragrafe ale deciziei atacate, că aceasta cuprinde motive contradictorii sau străine de natura cauzei. Evocând conținutul art. 6 și 14 ale Legii nr. 165/2013, ca și pe cele ale art. 9 din H.G. nr. 401/2013, recurenta a arătat că comisia locală a determinat, prin anexa nr. 5 întocmită la 20.08.2014, situația terenurilor ocupate de izlazuri, precizând la rubrica "Observații" că anumite suprafețe de izlaz nu aparțin UAT Comuna Lopătari, ci altor UAT-uri. În acest fel, s-a recunoscut de către reclamantă că cele două suprafețe de teren revendicate, menționate în anexa 5 la pozițiile 3 și 4 aparțin, de fapt, UAT Comuna Brăești. Aceeași recunoaștere rezultă și din înscrisul pro causa depus de reclamantă în faza judecății de apel, respectiv procesul-verbal nr. x/11.03.2020, prin care s-au adus modificări anexei 5 întocmită în baza H.G. nr. 401/2013, la rubrica "Observații". Cu trimitere la dispozițiile art. 119-124 din Legea nr. 215/2001 și ale art. 354-360 din O.U.G. nr. 57/2019, recurenta a susținut că, din punct de vedere legal, este permisă deținerea de bunuri imobile în domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale, situate pe teritoriul altei unități administrativ-teritoriale, astfel că sunt contradictorii și străine de natura cauzei considerentele instanței de apel care reține că terenurile revendicate aparțin reclamantei, de vreme ce constituie izlazuri ale satului Plaiul Nucului, care face parte din Comuna Lopătari. Ulterior pronunțării deciziei instanței de apel, recurenta a intrat în posesia Deciziei nr. 50/5.03.1976, care a stat la baza procesului-verbal din 31.08.1976, a adresei nr. x/02.12.1975 a Biroului Executiv al Consiliului Popular Brăiești și a schițelor cadastrale care certifică deținerea celor două tarlale 68 și 71 de către CAP Brătilești. Potrivit recurentei, aceste înscrisuri dovedesc dreptul ei de proprietate asupra terenului revendicat de către reclamantă, atât anterior momentului 31.08.1976 (data până la care suprafața de teren în litigiu s-a aflat în folosința CAP "B." Brătilești), cât și ulterior acestei date și până în prezent (data la care a fost pusă în aplicare decizia nr. 50/05.03.1976 prin reluarea în administrarea Consiliului Popular al comunei Brăești). Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că temeiul legal în baza căruia a fost formulată cererea de chemare în judecată de către reclamantă este constituit de art. 563 și urm. din noul C. civ.. Astfel, reclamanta trebuia să facă dovada dreptului său de proprietate asupra imobilului teren revendicat, potrivit dreptului comun, având în vedere prevederile art. 555 alin. (1) C. civ. raportat la prevederile art. 121 din Legea nr. 215/2001 (aplicabile până la data de 05.07.2019) și prevederile art. 355 din O.U.G. nr. 57/2017 - Codul administrativ. Altfel spus, reclamantul trebuie să facă dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat, titlu din care să rezulte fără nicio tăgadă identitatea acelui bun imobil. Simpla identificare a bunului prin intermediul pretinsei Note - Anexă nr. 16, prezentată de către reclamantă, în condițiile în care acest înscris nu conține niciun element de identificare (părți semnatare, semnături, data întocmirii, număr de înregistrare etc.) și translatarea acestor informații în susținerea Deciziei nr. 27/07.02.1992, emisă de Prefectura Buzău, nu are valența de a genera o prezumție de existență a dreptului de proprietate. Faptul că pârâta UAT Comuna Brăești nu a prezentat în fața instanței Anexa nr. 5, întocmită în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 165/2013 și art. 9 din H.G. nr. 401/2013, nu poate întemeia susținerea instanței de apel că ar reprezenta o recunoaștere tacită a pretențiilor invocate de către reclamantă. Anexa menționată nu reprezintă dovada dreptului de proprietate deținut asupra terenului ce face obiectul prezentului litigiu, izvorul dreptului de proprietate fiind constituit de alte înscrisuri evidențiate atât în fața primei instanțe și a celei de apel, cât și prin prezentul recurs. Prin urmare, motivarea instanței de apel contravine inclusiv dispozițiilor art. 557 C. civ. și art. 121 din Legea nr. 215/2001. În concluzie, în situația dedusă judecății, reclamanta nu a prezentat un titlu de proprietate care să certifice că bunul revendicat se află în proprietatea sa.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19.05.2021 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea acestuia la data de 22.09.2021.

Apărările formulate în cauză La data de 27.11.2020, intimata-reclamantă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Lopătari a depus întâmpinare, arătând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., fără a invoca în mod expres excepția nulității recursului. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei instanței de apel. La data de 16.12.2020, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din actul procedural. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Înalta Curte constată că recursul formulat în cauză are caracter nefondat. Criticile subsumate de recurentă motivului legal de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu pot fi primite. Astfel, pretinzând că situația cauzei de față corespunde aceleia în care instanța nu ar fi stabilit deplin situația de fapt dedusă judecății, cât să fie posibil controlul în legalitate asupra hotărârii atacate, recurenta-pârâtă a susținut că în apel nu s-ar fi stabilit pe deplin că bunul imobil pretins prin cererea reclamantei s-ar afla în proprietatea acesteia. Afirmă că, din acest motiv, instanța era datoare să încuviințeze sau să ordone administrarea de probe suplimentare, respectiv martori, interogatoriu și o nouă expertiză. Înalta Curte apreciază că, dimpotrivă, considerentele hotărârii atacate relevă o minuțioasă analiză întreprinsă de instanța de apel asupra înscrisurilor administrate deopotrivă de ambele părți, înscrisuri pe baza cărora a urmărit istoricul juridic al suprafețelor revendicate începând cu anul 1976 la zi, și, în urma căreia, aceasta a extras concluzia sa fermă în privința apartenenței dreptului disputat în patrimoniul reclamantei. Particularitatea speței - dată de împrejurarea că în niciunul din aceste înscrisuri, terenul revendicat nu a fost identificat prin indicarea numărului de tarla și de parcelă, situație regăsită atât în înscrisurile de care s-a prevalat reclamanta, dar și pârâta, și care decurge din statutul pe care l-a avut proprietatea, în general, în perioada regimului comunist - care a determinat instanța să aibă în vedere (și) alte repere de stabilire a identității terenului (cum ar fi denumirea locului/amplasamentului, destinația/categoria de folosință, suprafața aproximativă) nu slăbește corectitudinea analizei acesteia ori justețea concluziei sale și nici nu demonstrează, cum fără temei pretinde pârâta, că situația de fapt a cauzei n-ar fi fost deplin lămurită. De altfel, această susținere a pârâtei nu a fost argumentată în niciun fel, în timp ce critica de neadministrare a probelor cu martori și interogatoriu, apare ca fiind confuză și contradictorie pe de o parte, prin raportare la tipul de acțiune dedusă judecății - în revendicare imobiliară care, prin natura sa, comportă o probațiune bazată pe înscrisuri - iar, pe de altă parte, prin raportare la cea de-a treia critică a recursului, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a pretins că reclamanta nu ar fi prezentat un titlu de proprietate care să certifice că imobilul revendicat se află în proprietatea sa. Ori, de vreme ce se pretinde că dovedirea dreptului trebuia făcută printr-un înscris cu valoare de titlu de proprietate, despre care se afirmă că nu s-ar fi realizat în speță, nu se înțelege care ar fi fost pertinența și utilitatea probelor cu martori și interogatoriu în atare context. În sfârșit, apare ca fiind formală critica neadministrării în apel a unei noi expertize topografice, în condițiile în care pârâta însăși s-a limitat a solicita în apel încuviințarea probei cu înscrisuri, opunându-se deopotrivă cererii apelantei-reclamante, formulată la ultimul termen de judecată, de încuviințare a administrării unei noi probe cu expertiză. Nefondat a criticat pârâta, tot subsumat dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., și aspectul nesoluționării de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepție pe care aceasta a invocat-o prin întâmpinarea la cererea de chemare în judecată. În primul rând, o astfel de critică, prin care se contestă corectitudinea judecății înfăptuite în primă instanță, adresată direct instanței de recurs, este formulată omisso medio. Aceasta, în condițiile în care se observă că în etapa judecății de apel a cauzei, pârâta a avut calitatea de intimată deși, dacă ar fi fost nemulțumită de judecata realizată în primă instanță, ar fi putut formula un apel incident prin care să critice și să supună cenzurii instanței de prim control judiciar omisiunea tribunalului de soluționare a excepției pe care partea o invocase în această instanță. În al doilea rând, critica este și vădit nefondată, în condițiile în care în acțiuni precum cele deduse prezentei judecăți (în revendicare imobiliară), calitatea procesuală activă a titularului acțiunii se confundă cu însuși fondul litigiului deoarece presupune, deopotrivă, stabilirea unei identități între reclamant și titularul dreptului ce se dispută. De altfel, acesta este exemplul tipic de excepție procesuală a cărei rezolvare presupune unirea sa cu fondul. Prin urmare, găsind întemeiată cererea de chemare în judecată și admițând-o, cu consecința recunoașterii apartenenței dreptului disputat în patrimoniul reclamantului, nu se poate susține că instanța care pronunță o atare soluție, ar lăsa necercetată chestiunea calității procesuale active deoarece tranșând asupra fondului, implicit aceasta tranșează și chestiunea calității. Așadar, separat de observația că nicio parte nu criticase în apel omisiunea tribunalului de soluționare a excepției invocată de pârâtă prin întâmpinare, a lipsei calității procesuale active a reclamantei, și că judecata de apel a fost înfăptuită în limitele cârmuite de art. 477 C. proc. civ. (tantum devolutum, quantum appelatum), nu poate fi văzută ca fondată critica de nepronunțare de către instanța de apel, și din oficiu, asupra calității procesuale active a reclamantei, distinct de pronunțarea asupra fondului care, prin soluția adoptată, stabilea chiar existența acestei calități. Nici criticile de recurs subsumate dispozițiilor art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi primite. Pretinzând că hotărârea atacată ar cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii, recurenta-pârâtă s-a referit în mod specific la acele paragrafe în care instanța de apel a utilizat în susținerea raționamentului său argumente de întărire a concluziei asupra faptului că terenul cu destinația pășune, ce a făcut obiectul judecății, a rămas în folosință și apoi în proprietatea privată a reclamantei în toată perioada 1981-1992, 1992-prezent, respectiv cele prin care se referă la lipsa unor dovezi din care să rezulte transferul din proprietatea privată a reclamantei în perioada 1981-1992, ori cele prin care arată că, de vreme ce satul Plaiul Nucului face parte din Comuna Lopătari, și izlazul aferent acestui sat este parte componentă a aceleiași comune. În continuarea demonstrației asupra motivării contradictorii ori străine de natura cauzei din decizia de apel, recurenta-pârâtă evocă o serie de dispoziții din cuprinsul Legii nr. 165/2013 și a H.G. nr. 401/2013, precum din cuprinsul Legii nr. 215/2001 (art. 119-121) și a O.U.G. nr. 57/2019 (art. 354-360), acestea din urmă în scopul de a demonstra că, în viziunea actualei reglementări a administrației publice locale, este permisă deținerea de către o unitate administrativ-teritorială de bunuri imobile în domeniul său privat, situate pe teritoriul altor unități administrativ-teritoriale ori transferul acestora din domeniile private ale unităților administrativ-teritoriale. Argumentația pârâtei nu demonstrează, însă, nici motivarea contradictorie și nici motivele străine de natura cauzei ce s-ar regăsi în cuprinsul hotărârii atacate. Departe de a constitui un argument în această direcție, valoarea de recunoaștere a proprietății pârâtei asupra terenurilor revendicate, ce s-ar fi realizat de către reclamantă prin mențiunile din procesul-verbal nr. x/11.03.2020 depus la dosar în faza judecății de apel, nu constituie decât interpretarea proprie și nerealistă a conținutului acestui înscris atribuit de recurentă. În realitate, înscrisul respectiv - prin care Comisia locală pentru inventarierea terenurilor constituită la nivelul UAT Lopătari a modificat pozițiile 3 și 4 din anexa 5 întocmită în baza H.G. nr. 401/2013 la rubrica "Observații", în privința identificării terenurilor nu după locul situării acestora, ci după titlul în baza căruia erau deținute - nu putea produce recunoașterea despre care vorbește pârâta cât timp documentul inventaria în anexa 5 terenurile cu destinația izlazuri pe de raza UAT Lopătari. Nu rezultă, sub niciun aspect, din conținutul acestui înscris (de altfel, neevaluat de instanța de apel întrucât nu schimbă cu nimic situația juridică a cauzei) de ce ori sub ce aspect ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei considerentele deciziei atacate, fie chiar și cele avute în vedere în cuprinsul acestei critici formulată de recurentă. Cât privește celălalt argument, întemeiat pe conținutul legii - dispozițiile art. 119-124 ale Legii nr. 215/2001 și cele ale art. 354-360 din O.U.G. nr. 57/2019 - nu demonstrează nici el motivarea contradictorie ori străină de natura cauzei ci, dimpotrivă, relevă că instanța de apel a admis chiar ea posibilitatea deținerii de imobile de către o unitate administrativ-teritorială pe raza teritorială a altei unități de acest fel, însă subordonat dovedirii unui atare transfer, de vreme ce stabilise pe baza înscrisurilor administrate că, în urma dezarondării de la CAP Brăești și trecerii mai multor sate de la CAP Brăești la CAP Lopătari, o serie de terenuri, între care și cele vizate prin cererea de revendicare, au revenit Comunei Lopătari. Tocmai întrucât reține "lipsa unor dovezi din care să rezulte transferul din proprietatea privată a apelantei a unor suprafețe de teren în perioada 1981-1992", instanța de apel stabilește că suprafața de pășune situată în punctul Brăești-Plaiul Nucului, din care 100 ha de teren în punctul Plaiul Nucului și 48 ha în punctul Fața Malului-Plaiul Nucului, a rămas în proprietatea privată a apelantei-reclamante, care a înscris-o ulterior în anexa 5 reglementată prin H.G. nr. 401/2013, pozițiile 3 și 4. De asemenea, tot în acest context, al lipsei oricăror dovezi de transfer de terenuri din proprietatea reclamantei, se referă instanța de apel la argumentul a fortiori că, de vreme ce satul Plaiul Nucului a devenit parte componentă a UAT Lopătari, și izlazul aferent acestui sat aparține aceleiași comune, evocând situația regulă în lipsă de dovezi contrare. Or, prin referirile la conținutul legii - art. 119-124 ale Legii nr. 215/2001, art. 354-360 din O.G. nr. 57/2019 -, în susținerea ideii de principiu că unitățile administrativ-teritoriale pot deține bunuri imobile în domeniul lor privat, care să fie situate pe teritoriul altor unități administrativ-teritoriale, recurenta-pârâtă nici nu a demonstrat că ar fi contradictorii ori străine de natura cauzei considerentele anterior redate ale instanței de apel, dat nici nu a infirmat justețea ori corectitudinea acestora. Referirile pe care recurenta-pârâtă le-a făcut la subpunctul E al motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., la conținutul înscrisurilor care, în susținerea sa, îi dovedesc dreptul său de proprietate asupra terenului revendicat, vor fi avute în vedere cu ocazia analizării motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece ele tind să infirme concluzia la care a ajuns instanța de apel, iar nu să demonstreze caracterul contradictoriu al hotărârii atacate sau existența în cuprinsul acesteia de motive străine de natura pricinii. Subsumat celui din urmă motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta a pretins că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a celor cuprinse în art. 557 din C. civ. și în art. 121 din Legea nr. 215/2001, întrucât reclamanta nu a prezentat un titlu de proprietate care să certifice că bunul imobil revendicat se află în proprietatea sa. De asemenea, a pretins că nu a fost înfățișat de către reclamantă un titlu legal din care să rezulte netăgăduit identitatea bunului imobil revendicat. Aceste critici nu pot fi primite și sunt nefondate, observându-se că instanța de apel a reținut, contrar celor susținute de recurentă, că dintre cele două părți ce-și dispută proprietatea asupra terenurilor cu destinația de izlaz, doar reclamanta a reușit să facă dovada dreptului în temeiul unui titlu legal de proprietate, stabilit în cauză ca fiind Decizia nr. 27/7.02.1992 emisă de Prefectura Județului Buzău, act administrativ (în sensul art. 557 alin. (2) C. civ.) de atribuire în proprietate a terenurilor evidențiate în anexele acesteia, emis în baza Legii nr. 18/1991. Cât privește identitatea terenurilor în discuție, aceasta a fost stabilită de către instanța de apel prin evaluarea probelor (cele cu înscrisuri) administrate de ambele părți, cele care datează din anul 1976 și următorii, de când au existat informații de intrare în folosința și administrarea Consiliului Popular al Comunei Lopătari (inițial, prin CAP-ul din această comună, iar apoi în mod direct, de către organele administrative ale comunei) a suprafeței totale de 460 ha pășune și fâneață (compusă din 312 ha pășune în punctele C., Cauca Fetii și Poiana lui D. și 148,83 ha situată pe raza Comunei Brăești), din care s-a reținut că a făcut parte și suprafața de teren revendicată. Prin motivele de recurs, pârâta s-a prevalat de dreptul său de proprietate asupra terenului, invocând ca titlu doveditor al dreptului Decizia nr. 50/5.03.1976, care a stat la baza procesului-verbal din 31.08.1076, adresa nr. x/2.12.1975 și schițele cadastrale atașate memoriului de recurs. Înalta Curte reține că Decizia nr. 50/5.03.1976 a Comitetului executiv al Consiliului Popular al Județului Buzău constituie o decizie administrativă de reluare în administrarea consiliilor populare a mai multor comune, între care și pârâta, a unor suprafețe de teren care anterior fuseseră date în folosința cooperativelor agricole de producție. Această decizie a fost adusă la îndeplinire prin procesul-verbal din 31.08.1976, înscris ce a fost evaluat de instanța de apel cu ocazia soluționării fondului, prin verificarea "titlurilor" de care s-a prevalat în proces fiecare parte. În legătură cu acesta, instanța de apel a reținut că se referă la o altă suprafață de teren decât cea disputată, cât timp e vorba 60 ha teren de fâneață preluată de la CAP Brătilești și că întocmai ca și înscrisurile reclamantei, în cuprinsul său nu se identifică suprafața la care se referă prin vecinătăți, tarla, parcelă sau nr. cadastral. Nu doar în considerarea acestor aspecte, cât mai ales întrucât pârâta nu a fost în măsură să exhibe un înscris cu valoare de titlu de proprietate conform legii, fie și de nivelul celui înfățișat de reclamantă (respectiv Decizia nr. 27/1992 emisă de Prefectura Municipiului Buzău în temeiul Legii nr. 18/1991), în mod corect instanța de apel a admis acțiunea reclamantei, recunoscând acesteia și nu pârâtei, existența dreptului de proprietate asupra terenului revendicat (decizia nr. 50/5.03.1976 și procesul-verbal din 31.08.1976 fiind acte administrative ce atestă un simplu drept de folosință). Este adevărat că înscrierea terenurilor în anexa 5 reglementată de H.G. nr. 401/2013 pentru aprobarea Normelor de aplicare a Legii nr. 165/2013 nu are valoare constitutivă de drept, ci este realizată în scopul inventarierii suprafețelor de teren rămase la dispoziția fiecărei unități administrativ-teritoriale, în vederea finalizării procesului de restituire, însă înscrierea terenurilor revendicate în anexa 5, ca fiind la dispoziția UAT Lopătari nici nu a fost invocată de reclamantă cu acest titlu (ca dovadă/titlu de proprietate) și nici nu a fost reținută de instanța de judecată ca atare, ci doar ca indiciu, prezumție a exercițiului dreptului de proprietar al reclamantei, al cărei drept s-a stabilit că e atestat de Decizia nr. 27/1992. S-a observat pertinent, totodată, că acest indiciu al deținerii reale și al exercițiului dreptului de proprietate lipsește în cazul pârâtei. În sfârșit, Înalta Curte mai reține că, pentru prima oară în proces, la concluziile asupra recursului, recurenta a susținut că titlul său de proprietate asupra terenurilor revendicare ar fi constituit de aceeași Decizie nr. 27/1992, fără să se specifice în care anexă și la ce poziție este indicat terenul care i-ar aparține acesteia și scăpându-se din vedere că respectivul "titlu" tocmai ce fusese criticat pentru lipsa de individualizare a terenurilor prin menționarea tarlalelor, parcelelor, vecinătăților ori pentru neindicarea părților semnatare, a datei întocmirii, a numărului de înregistrare. Astfel fiind, în considerarea celor reținute anterior, Înalta Curte apreciază că pârâta nu a demonstrat nelegalitate hotărârii atacate, motiv pentru care recursul declarat va fi respins ca nefondat. La solicitarea intimatei și în temeiul art. 453 alin. (1) și 451 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă să plătească acesteia cheltuieli de judecată în recurs constând în onorariu de avocat, în sumă de 2 000 RON, diminuat (de la valoarea de 10.380 RON, atestată prin înscrisurile depuse la dosar recurs) în considerarea muncii depuse în această etapă procesuală de avocat, rezumată la formularea întâmpinării și suținerea unor concluzii minimale pe fond.