ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 528/2021

Deliberând, asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 15 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul de Finanțelor Publice, Consiliul Superior al Magistraturii, Tribunalul Vâlcea și C., în temeiul dispozițiilor art. 1357 din C. civ. să li se comunice online și prin poștă, sentința civilă nr. 920 din 21 iunie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017; să se constate că pârâții au săvârșit infracțiunea de nerespectare a hotărârii judecătorești respectiv, decizia civilă nr. 216 din 27 septembrie 2004, că au săvârșit infracțiunile de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C. pen., înșelăciune în formă continuată, sancționată și pedepsită de art. 244 C. pen., inducerea în eroare a reclamanților, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, respectiv că transmiterea sentinței civile nr. 920 din 21 iunie 2019, nesemnată de judecător, ar avea putere executorie, cu forță probantă, obligatorie și opozabilă, și că s-ar fi realizat dezînvestirea instanței, iar infracțiunea de înșelăciune a fost săvârșită în scopul vădit de a sprijini pe pârâți și grupurile de interese infracționale care vor să intre în posesia terenului La Plopi I Duncon pentru care se judecă de 26 de ani, și care face obiectul dosarului nr. x/2015 și la care sunt atașate: actul de punere în posesie nr. 35 din 03 septembrie 1993, emis pe numele autorului petenților D., actul de vânzare-cumpărare nr. x din 19 februarie 1923, emis pe numele autoarei petenților E., document depus la Comisia de Aplicare a Legilor Fondului Funciar în 1993, alături de alte înscrisuri care au stat la baza eliberării actului de punere în posesie a terenului care se situează pe vechiul amplasament și care îndeplinește cerințele Legii nr. 247/2005 și a figurat înscris în evidențele Primăriei Popești, iar autorul petenților D., în registrul agricol 1959-1962 la fila nr. x, adeverința nr. x din 12 noiembrie 1991 prin care s-a reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 7 ha, din care face parte și terenul în litigiu; obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul de Finanțe, ca urmare a nerespectării hotărârii judecătorești să achite, conform art. 12 din C. proc. civ., jumătate din suma de 127200 RON, reprezentând daune moratorii pentru prejudiciul creat, plus suma de 5000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la 20 februarie 2020, în contul indicat pe numele B.; cealaltă jumătate din suma arătată, în contul indicat pe numele A., sume care reprezintă daune moratorii pentru prejudiciul adus prin nerespectarea deciziei nr. 216 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea; sesizarea Parchetului și comunicarea numărului dosarului penal și obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Prin sentința civilă nr. 36/2020 din 23 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a admis excepția de necompetență materială și teritorială și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanții A. și B., în favoarea Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut că față de obiectul pricinii deduse judecății care vizează obținerea de despăgubiri civile în temeiul dispozițiilor art. 1349, art. 1359, și art. 1364 din C. civ., în raport de dispozițiile art. 94 alin. (1) lit. k), art. 96, art. 106, art. 107, art. 112 și art. 131 din C. proc. civ., competența după materie, revine judecătoriei.

În ceea ce privește competența teritorială, curtea de apel a reținut că în temeiul prevederilor art. 112 din C. proc. civ., aceasta aparține Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, ca instanță în a cărei circumscripție teritorială domiciliază una dintre persoanele împotriva căreia este îndreptat demersul judiciar.

Învestită prin declinare, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin sentința civilă nr. 4246 din 23 octombrie 2020, a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Novaci.

Pentru a pronunța această soluție, această instanță a reținut că reclamanții au sesizat, în primă instanță, Curtea de Apel Craiova care, deși necompetentă material, prin raportare la cauza cererii de chemare în judecată indicată de reclamanți prin cererea introductivă de instanță, este o instanță aflată în circumscripția unei curți de apel învecinate curții de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea pârâta C. - judecător la Tribunalul Vâlcea, precum și în a cărei circumscripție se află pârâtul Tribunalul Vâlcea.

În aceste condiții, în conformitate cu art. 116 și art. 127 alin. (2) C. proc. civ., reclamanții au uzat de posibilitatea pusă la dispoziția acestora de către C. proc. civ., sesizând una dintre instanțele în privința căreia a operat prorogarea legală de competență, din punct de vedere teritorial.

Astfel, deși dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. au caracter de ordine privată, totuși reclamanții, prin sesizarea Curții de Apel Craiova, au ales o instanță învecinată Curții de Apel Pitești, în circumscripția căreia se află instanța la care își desfășoară activitatea pârâta C. - judecător la Tribunalul Vâlcea, precum și în a cărei circumscripție se află sediul pârâtului Tribunalul Vâlcea.

Având în vedere că prin prisma art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. Judecătoria Râmnicu Vâlcea nu este competentă teritorial să soluționeze pricina, în raport de calitatea unora dintre pârâți, competența aparține Judecătoriei Novaci ca instanță aflată în circumscripția curții de apel învecinate, Curtea de Apel Craiova.

Judecătoria Novaci, prin încheierea nr. 944 din 08 decembrie 2020, a admis excepția necompetenței sale teritoriale invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea și constatând ivit conflictul negativ de competență, a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului ivit.

Pentru a pronunța această soluție, Judecătoria Novaci a reținut că, în temeiul prevederilor art. 107 și art. 112 din C. proc. civ., Judecătoria Novaci nu este competentă teritorial în raport cu niciunul din pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul Vâlcea și Consiliul Superior al Magistraturii.

Pe de altă parte, în temeiul prevederilor art. 107 și art. 112 din același act normativ, Judecătoria Râmnicu Vâlcea este competentă teritorial.

Având în vedere că art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. nu este incident în cauză deoarece ipoteza acestuia presupune ca reclamantul să sesizeze "una din instanțele de același grad’’ cu cea competentă de pe raza unei curți de apel învecinate, ceea ce nu este cazul în speță, reclamanții sesizând o curte de apel, devin incidente prevederile care reglementează competența de drept comun, respectiv art. 107, coroborat cu art. 112 C. proc. civ., conform cărora competența revine Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

Cu privire la conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul pricinii deduse judecății, astfel cum a fost precizată la data de 20 februarie 2020, vizează obligarea pârâților Tribunalul Vâlcea, C., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, și Consiliul Superior al Magistraturii la plata de despăgubiri civile către reclamanți, în temeiul dispozițiilor art. 1349, art. 1359, art. 1364 din C. civ., în cuantum de 127.200 RON, reprezentând daune moratorii pentru prejudiciul adus pentru nerespectarea deciziei civile nr. 216 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea; de asemenea, s-a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 5000 RON, pentru fiecare zi de întârziere, cu începere de la 17 februarie 2020.

Conform prevederilor art. 98 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. "(1) Competența se determină după valoarea obiectului cererii arătată în capătul principal de cerere.(2) Pentru stabilirea valorii, nu se vor avea în vedere accesoriile pretenției principale, precum dobânzile, penalitățile, fructele, cheltuielile sau altele asemenea, indiferent de data scadenței, și nici prestațiile periodice ajunse la scadență în cursul judecății.".

De asemenea, potrivit art. 94 alin. (1) lit. k) din C. proc. civ., "Judecătoriile judecă: orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;"

Prin urmare, în temeiul prevederilor art. 94 alin. (1) lit. k) și ale) art. 98 din C. proc. civ., raportat la valoarea obiectului dedus judecății, Înalta Curte constată că din punct de vedere material, competența aparține judecătoriei.

Cu privire la competența teritorială, se rețin următoarele:

Cererea de sesizare a instanței a fost întemeiată în drept pe prevederile art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie.

Normele procesual civile care reglementează competența teritorială în materia acțiunii în răspundere civilă delictuală sunt cuprinse în art. 113 alin. (1) pct. 9 din C. proc. civ., conform cărora:

"În afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă."

Fapta pretins ilicită este reprezentată de nerespectarea deciziei nr. 216 din 27 septembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea, a necomunicării deciziei civile nr. 920 din 21 iunie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Vâlcea, respectiv săvârșirea de către pârâți a unor fapte de natură penală în legătură cu soluționarea mai multor dosare aflate pe rolul instanței de judecată.

Având în vedere că pretinsa faptă ilicită este reprezentată de nerespectarea/necomunicarea unor hotărâri judecătorești pronunțate de către Tribunalul Vâlcea, care, în pricina dedusă judecății, corespunde cu sediul instanței Tribunalului Vâlcea, în aplicarea prevederilor legale arătate și față de obiectul pricinii deduse judecății, competența materială aparține oricăreia dintre judecătoriile în a cărei circumscripție își au domiciliul sau sediul pârâții sau unde a fost săvârșită fapta ilicită, printre care și Judecătoria Râmnicu Vâlcea.

Înalta Curte reține însă, că unul dintre pârâți este o instanță judecătorească, respectiv Tribunalul Vâlcea, căruia i-ar reveni compența de soluționare a pricinii în calea de atac. De asemenea, Înalta Curte reține că pârâta C. are calitatea de judecător în cadrul Tribunalului Vâlcea.

În atare situație, Înalta Curte apreciază că devin incidente prevederile art. 127 C. proc. civ., care dispun în sensul că:

"Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cauză de competența instanței la care își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefierilor."

Este adevărat că dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. reglementează un caz de competență facultativă pentru ipoteza în care judecătorul, procurorul, asistentul judiciar sau grefierul are calitatea de reclamant/pârât, norma interzicând sesizarea instanței competente, dacă este aceea la care acesta își desfășoară activitatea.

Înalta Curte constată, de asemenea, că, de principiu, competența facultativă este o expresie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (2) și ale art. 124, iar caracterul facultativ rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul decide dacă dorește să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.

Cu toate acestea însă, în respectarea exigențelor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul părții la "o instanță independentă și imparțială", raportat la calitatea debitorului, pârâtul din prezenta pricină, respectiv Tribunalul Vâlcea, instanță căreia i-ar reveni competența de soluționare a căii de atac, Înalta Curte reține că Judecătoria Râmnicu Vâlcea, din oficiu, poate invoca excepția de necompetență, în considerarea respectării dreptului părților la un proces echitabil.

În atare context, Înalta Curte constată că interesul ocrotit prin norma legală reprezentată de art. 127 C. proc. civ. este unul general, și anume apărarea prestigiului și imparțialității justiției, garanție instituțională a dreptului la un proces echitabil.

Astfel, văzând că printre persoanele chemate în judecată este și o instanță judecătorească, respectiv Tribunalul Vâlcea, dar și un judecător, respectiv pârâta C., judecător în cadrul Tribunalului Vâlcea, Înalta Curte constată că este îndeplinită condiția pentru a opera prorogarea legală de competență teritorială specială în favoarea Judecătoriei Novaci, instanță judecătorească de același grad, aflată în circumscripția Curții de Apel Craiova, învecinată Curții de Apel Pitești, în a cărei circumscripție se află Judecătoria Râmnicu Vâlcea, instanță care ar fi fost competentă să judece cererea, potrivit art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., astfel cum s-a menționat anterior.

Față de cele arătate, în stabilirea instanței competente să judece cererea, nu pot fi avute în vedere prevederile art. 112 din C. proc. civ., deoarece, în această cauză, trebuie avută în vedere calitatea unora dintre pârâți de instanță care ar urma să soluționeze calea de atac, în pricina în care are calitatea de parte, respectiv de judecător la instanța competentă să judece calea de atac, or, în atare împrejurare, trebuie aplicate cu prioritate dispozițiile art. 127 C. proc. civ., pentru a garanta părților dreptul la un proces echitabil.

Așa fiind, în raport de considerentele expuse, Înalta Curte constată că în speță competența de soluționare a pricinii revine Judecătoriei Novaci și va stabili competența de soluționare a cererii formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Consiliul Superior al Magistraturii prin Președinte, Tribunalul Vâlcea reprezentat prin Președinte și C., având ca obiect obligație de a face, în favoarea acestei instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de petenții B. și A., în contradictoriu cu pârâții Tribunalul Vâlcea, C., Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, și Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect "obligația de a face", în favoarea Judecătoriei Novaci.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 martie 2021.