Decizia nr. 907/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Judecătoriei Bârlad la 18 noiembrie 2016, sub nr. x/2016 și, ulterior, pe rolul Tribunalului Vaslui, secția civilă la 13 iunie 2017, sub nr. x/2017, urmare declinării competenței de soluționare a cauzei prin sentința civilă nr. 695 din 25 aprilie 2017 a Judecătoriei Bârlad, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, obligarea acesteia la plata sumei de 237.896,10 RON pentru repararea prejudiciului produs prin rezilierea abuzivă a contractului de concesiune nr. x din 27 aprilie 2012. Pârâta a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția de necompetență materială a Judecătoriei Bârlad; excepția autorității de lucru judecat cu privire la obligarea sa la plata sumei de 15.208 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând contravaloarea subvenției încasate de reclamantă pentru suprafața de pășune în anul 2013, concesionată prin contractul de concesiune nr. x din 27 aprilie 2016, în temeiul răspunderii civile delictuale, în raport de sentința civilă nr. 708/CA din 30 iunie 2014, pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosarul nr. x/2013; excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire capătul de cerere privind obligarea sa la plata sumei de 16.003 RON, reprezentând daune materiale pentru contravaloarea subvenției pe care reclamanta ar fi încasat-o pentru suprafața de pășune pe anul 2013, concesionată în baza aceluiași contract de concesiune.

Hotărârea Tribunalului Vaslui Prin încheierea din 26 septembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Vaslui, secția civilă a respins excepția autorității de lucru judecat, invocată de pârâtă prin întâmpinare. Prin sentința nr. 412 din 9 mai 2017, Tribunalul Vaslui, secția civilă a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru capătul de cerere privind prejudiciul solicitat de reclamantă, constând în subvenția APIA pentru anul 2013; a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a Comunei Pochidia, obligând-o pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 145.350,35 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; a obligat pe reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 3.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocat; a luat act de declarația reclamantei cu privire la solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată.

Hotărârea Curții de Apel Iași Prin decizia nr. 705 din 2 decembrie 2019, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca inadmisibil, apelul incident formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar, împotriva încheierii din 26 septembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția civilă; a admis apelul formulat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar, împotriva sentinței nr. 412 din 9 mai 2019, pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția civilă, pe care a schimbat-o în parte; a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar; a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 8.583 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate la fond; a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 412 din 9 mai 2019, pronunțate de Tribunalul Vaslui, secția civilă; a respins cererea pârâtei privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei nr. 705 din 2 decembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă au formulat recurs reclamanta A. și pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar. 4.1 Motivele de recurs formulate de recurenta-reclamantă A.. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a dat o calificare greșită actelor și faptelor deduse judecății, reținând în mod greșit și nelegal că exercitarea abuzivă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului atrage o răspundere civilă contractuală, iar nu delictuală. Detaliind motivele de nelegalitate ale deciziei Curții de Apel Iași, recurenta a arătat că în mod nelegal, instanța de apel a dat o calificare juridică greșită actelor și faptelor deduse judecății de către reclamantă, reținând existența unei răspunderi civile contractuale, cu încălcarea astfel a dispozițiilor art. 22 și art. 479 C. proc. civ. (ceea ce s-ar circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), pe de o parte, și cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 15, art. 1349, art. 1350, art. 1353 și art. 1357 C. civ. (ceea ce s-ar circumscrie motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), pe de altă parte. În sinteză, prin motivele de recurs se susține că instanța de apel a dat o calificare greșită actelor și faptelor deduse judecății, reținând în mod greșit și nelegal, că exercitarea abuzivă a dreptului legal de reziliere unilaterală a contractului atrage o răspundere civilă contractuală și nu delictuală, cum în mod corect a reținut prima instanță. Chiar și în condițiile în care a considerat că răspunderea civilă este una contractuală și, astfel, a constatat că prima instanță a dat o calificare juridică greșită actelor și faptelor deduse judecății, instanța de apel a dispus în mod nelegal schimbarea sentinței primei instanțe și a respins acțiunea reclamantei în totalitate (și, practic, ca inadmisibilă) fără a realiza o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice date acțiunii; consecința constatării unei pretinse calificări juridice greșite a primei instanțe era rejudecarea fondului din perspectiva noii calificări juridice, instanța de apel fiind obligată să dispună: fie anularea sentinței primei instanțe (cu reținere sau trimitere spre rejudecare, după cum erau îndeplinite condițiile uneia dintre tezele art. 480 alin. (3) C. proc. civ.), fie să realizeze judecata devolutivă a fondului litigiului (în lumina noii calificări juridice), după dezbateri prealabile ale părților antamate în acest sens, cu posibilitatea de respingere a apelului (dacă soluția la care s-a oprit prima instanță este în sine corectă, însă se impune o substituire a motivării, cel puțin, în drept) sau, după caz, de admitere a apelului și schimbare în tot sau în parte a sentinței. Susține recurenta că, în mod nelegal, instanța de apel a respins apelul reclamantei "automat și fără a mai fi necesară analizarea criticilor prezentate de aceasta". Astfel, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a promovat o acțiune în despăgubiri, solicitând obligarea pârătei la plata sumei de bani "pentru repararea prejudiciului produs prin rezilierea abuzivă a contractului de concesiune nr. x din 27.04.2012", deci acțiunea reclamantei vizează antrenarea răspunderii civile a pârâtei, fapta ilicită invocată fiind exercitarea abuzivă de către pârâtă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului de concesiune (abuzul acestui drept fiind confirmat cu autoritate/putere de lucru judecat de decizia civilă nr. 613/A din 04.05.2016 a Tribunalului Vaslui care a constatat definitiv nulitatea absolută a declarației pârâtei de reziliere unilaterală a contractului). De asemenea, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a invocat existența unui abuz de drept din partea pârâtei (pag. 3-4/11) și, cunoscând aspectele doctrinare și jurisprudențiale (care ar fi supuse controversei) asupra calificării răspunderii civile în caz de abuz de drept în executarea unui contract, reclamanta a problematizat natura răspunderii civile a pârâtei. Astfel, reclamanta a considerat în principal că rezilierea unilaterală abuzivă a contractului atrage răspunderea civilă delictuală (pag. 4-5/11), dar a acceptat și faptul că ar putea fi calificată ca o răspundere civilă contractuală (pag. 5/11), fără ca, pentru speța concretă, să aibă vreo relevanță deosebită în scopul urmărit de către reclamantă (repararea integrală a prejudiciului suferit) dacă este vorba despre o răspundere delictuală sau contractuală. Instanța de apel s-a limitat doar la calificarea juridică a răspunderii civile a pârâtei conform acțiunii promovate de reclamantă, a constatat că ar fi vorba despre o răspundere civilă contractuală și nu delictuală și, pe baza acestei constatări a unei calificări juridice greșite a primei instanțe, a admis apelul pârâtei și a respins în totalitate acțiunea, respingând automat și apelul reclamantei, fără a mai realiza o nouă judecată devolutivă asupra fondului litigiului specifică apelului. Se susține în cadrul cererii de recurs că, pe de o parte, rezilierea nu este o obligație a creditorului obligației contractuale neexecutate de cocontractant, ci un drept așa cum stipulează expres art. 1549 C. civ., creditorul obligației contractuale neexecutate având un drept de opțiune între executarea silită a obligației și invocarea rezilierii contractului, nicidecum o obligație, iar invocarea rezilierii unilaterale cu rea-credință are semnificația unei exercitări abuzive a dreptului de opțiune între remediile pentru neexecutare. Pe de altă parte, susține că rezilierea unilaterală a unui contract este un drept care izvorăște din lege și regimul său juridic este stipulat de lege (art. 1552 C. civ.) și nicidecum din contractul concret încheiat de părți (cum este în speță contractul de concesiune în discuție). Așadar, nefiind în situația încălcării unei obligații stipulate de însuși contractul, rezilierea unilaterală exercitată abuziv ca faptă ilicită culpabilă plasează răspunderea civilă în sfera delictuală, fiind vorba în fapt despre obligația generală de prudență și diligentă de a nu prejudicia pe nimeni conform art. 1349 alin. (1) C. civ. Mai arată recurenta că trebuie avute în vedere influențele directe ale caracterului abuziv în exercitarea dreptului la reziliere unilaterală prevăzut de art. 1552 C. civ. asupra naturii juridice a răspunderii civile care să sancționeze cu daune-interese abuzul de drept. Potrivit art. 15 C. civ., "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe", iar conform art. 1353 C. civ., "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv". Per a contrario, se arată că cel care cauzează un prejudiciu prin exercițiul abuziv al drepturilor sale este obligat să îl repare. Or, susține recurenta, noțiunea de abuz de drept presupune exercitarea dreptului subiectiv civil prin nesocotirea scopului economic și social pentru care a fost recunoscut, cu nesocotirea legii și moralei, cu rea-credință și cu depășirea limitelor sale, iar abuzul de drept este calificat ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, răspunderea pentru abuzul de drept nefiind altceva decât o formă particulară de manifestare a răspunderii civile delictuale. Așadar, recurenta apreciază că este total nelegală decizia instanței de apel care a calificat răspunderea civilă a pârâtei pe baza actelor și faptelor deduse judecății ca fiind una contractuală și care a apreciat în mod eronat că ceea ce reclamanta îi reproșează pârâtei ar fi încălcarea contractului de concesiune încheiat între părți, deși în realitate a invocat ca faptă ilicită exercitarea abuzivă de către pârâtă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului de concesiune și nu încălcarea vreunei obligații din contract. Ca atare, apreciază că instanța de apel a dat o interpretare greșită normelor de drept material care reglementează abuzul de drept (art. 15 C. civ.), răspunderea pentru exercițiul abuziv al drepturilor subiective (art. 1353 C. civ.), răspunderea civilă delictuală (art. 1349 și 1357 C. civ.) și răspunderea civilă contractuală (art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ.). Aceasta a considerat în mod greșit și nelegal că ar fi vorba despre o neexecutare a unei obligații contractuale a pârâtei prin invocarea abuzivă a rezilierii unilaterale și a plasat nelegal răspunderea pentru exercitarea abuzivă a dreptului (de reziliere unilaterală) conferit de lege (art. 1552 C. civ.) în sfera răspunderii civile contractuale, ceea ce constituie un motiv de nelegalitate conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Iași conform calificării juridice corecte - răspundere civilă delictuală. Pe de altă parte, recurenta a afirmat că stabilind că este vorba, în speță, despre o răspundere civilă contractuală, instanța de apel, admițând apelul pârâtei și respingând acțiunea reclamantei fără a realiza o soluționare efectivă a apelurilor și o nouă judecată asupra fondului litigiului, conform noii calificări juridice, a încălcat dispozițiile art. 22, art. 476, art. 477, art. 479 și art. 480 C. proc. civ. ceea ce atrage sancțiunea nulității și constituie astfel un motiv de nelegalitate încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Acest motiv de recurs are în vedere ipoteza subsidiară în care se constată corecta calificare juridică a răspunderii civile ca fiind cea de răspundere civilă contractuală (cum a reținut instanța de apel) și nu cea delictuală (cum a reținut prima instanță), caz în care instanța de apel era obligată să asigure o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice, or prin decizia instanței de apel a fost respinsă (practic, ca inadmisibilă) acțiunea reclamantei, fără a se realiza o soluționare efectivă a apelurilor și o nouă judecată asupra fondului litigiului. Referitor la concluzia instanței în sensul că, "în cauza de față, reclamanta tinde să obțină antrenarea răspunderii pârâtei pe baza regulilor mai favorabile ale art. 1349 și 1357 și următoarele C. civ., ceea ce reprezintă o încălcare a art. 1350 alin. (3) C. civ..", recurenta critică faptul că nu se menționează în niciun fel care ar fi acele reguli ale răspunderii civile delictuale care ar fi mai favorabile, iar pe de altă parte, susține că acțiunea sa vizează antrenarea unei răspunderi civile a pârâtei, fără a conta dacă răspunderea civilă a pârâtei ar fi calificată ca delictuală sau contractuală. Totodată, în ciuda trimiterii de către instanța de apel la decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 11/05.08.1965 și la dispozițiile art. 1350 alin. (3) C. civ., recurenta susține că nu a formulat o acțiune mixtă prin care să urmărească în vreun fel combinarea regulilor răspunderii delictuale cu cele ale răspunderii contractuale ci, consideră că în principal ar fi o răspundere delictuală, dar ar accepta că s-ar putea da o calificare de răspundere contractuală, dar nici într-un caz nu pretinde existența unei acțiuni contractuale principală cu o acțiune delictuală în subsidiar cum este ipoteza deciziei de îndrumare. În fapt, scopul urmărit de către reclamantă a fost acela de a-și asigura repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de exercitare abuzivă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului de concesiune, fiind irelevant pentru reclamantă faptul că repararea acestui prejudiciu ca urmare a acestei fapte ilicite s-ar realiza în cadrul răspunderii civile delictuale sau contractuale. În al doilea rând, recurenta apreciază că, în mod eronat, instanța de apel a susținut că principiul disponibilității ar fi împiedicat-o la o analiză devolutivă asupra fondului litigiului și ar fi obligat-o la o respingere ca inadmisibilă a acțiunii reclamantei, din perspectiva faptului că aceasta ar viza o răspundere civilă delictuală neluând în considerare limitele principiului disponibilității și nici ale rolului activ al judecătorului în ceea ce privește temeiul de drept aplicabil. Se susține că nu constituie o derogare de la principiul disponibilității dreptul instanței de a da calificarea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, a cărei denumire a fost stabilită greșit de către părți, întrucât instanța nu procedează la schimbarea obiectului sau a cauzei juridice a acțiunii, ci îi fixează numai denumirea procedurală legală. În acest context, apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. ce dispune faptul că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, fiind obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă, această dispoziție extinzând dreptul de calificare al instanței și la alte acte procedurale, în afara cererii de chemare în judecată și a căii de atac. Așadar, în ciuda a ceea ce lasă de înțeles instanța de apel în decizia sa, calificarea juridică exactă dată de către judecător, diferită de cea a reclamantului, nu echivalează cu a face abstracție de principiul disponibilității. În al treilea rând, solicită recurenta a fi avut în vedere faptul că dacă situația de fapt expusă de reclamantă ar fi fost calificată greșit, întrucât rolul instanței în ceea ce privește încadrarea juridică a faptelor litigioase nu poate fi privit restrictiv, așa cum a procedat instanța de apel, ci cuprinde identificarea și aplicarea corectă a normelor deduse judecății, indiferent dacă acestea sunt cunoscute ori invocate (sau chiar acceptate) de parte sau nu, iar principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire asupra obligației și îndreptățirii instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. rezultă că instanța nu poate fi ținută de calificarea juridică dată de reclamant în cuprinsul cererii sale, iar în condițiile în care un motiv de apel al pârâtei viza tocmai calificarea juridică exactă a răspunderii civile care reiese din actele și faptele juridice deduse judecății de către reclamantă în acțiunea sa, instanța de apel era obligată să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și de a da calificarea juridică corectă cu consecința rejudecării fondului din perspectiva noii calificări. Constatând că în speță este vorba despre o răspundere civilă contractuală, instanța de apel era obligată să pronunțe o soluție de anulare a sentinței primei instanțe (cu reținere sau trimitere spre rejudecare, după cum erau îndeplinite condițiile uneia dintre tezele art. 480 alin. (3) C. proc. civ.), în felul acesta asigurându-se rejudecarea fondului litigiului conform noii calificări juridice, după dezbateri prealabile ale părților. Or, prin decizia instanței de apel a fost admis apelul și a fost respinsă, practic ca inadmisibilă, acțiunea, pentru singurul motiv că normele invocate de reclamantă și reținute ca atare de prima instanță referitoare la răspunderea civilă delictuală nu sunt aplicabile în cauză, aceasta reprezentând în opinia recurentei o denegare de dreptate și o încălcare a principiului iura novit curia, (care presupune ca norma incidentă să fie și aplicată în mod efectiv), fiind încălcate dispozițiile art. 476 C. proc. civ. (care impun "o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept), ale art. 477 C. proc. civ. (privind limitele judecății devolutive), ale art. 479 C. proc. civ. (care impun instanței de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță) și art. 480 C. proc. civ. (în virtutea căruia soluția pentru ipoteza calificării juridice corecte date de instanța de apel ar fi trebuit să fie o anulare a sentinței primei instanțe și o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice diferite de cea a primei instanțe), ceea ce atrage nelegalitatea deciziei Curții de Apel Iași conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 4.2. Motivele de recurs formulate de recurenta-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Pochidia, prin Primar. Recurenta-pârâtă a susținut că, în mod greșit, instanța de apel a dispus respingerea cererii sale privind obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată în apel, ca nedovedite, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. A menționat că, prin încheierea de dezbateri din 21 octombrie 2019, la pagina 7, în ultimele două paragrafe, curtea a consemnat susținerile părților, în sensul că ambele au solicitat recuperarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, pe cale separată. Față de poziția procesuală a părților, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu putea să analizeze cererile privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată în această etapă procesuală, soluția pe acest aspect fiind pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității. Recurenta-pârâtă a invocat dispozițiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ., precum și pe cele ale art. 482 C. proc. civ., menționând și normele conținute de art. 175 alin. (1) și alin. (2) din același act normativ, precum și pe cele ale art. 20 C. proc. civ., susținând că, de vreme ce și-a exprimat poziția procesuală în sensul de a-și recupera cheltuielile de judecată efectuate în apel pe cale separată, în mod nelegal instanța de apel a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în această fază procesuală.

Apărările formulate în cauză Recurenta-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a arătat că lasă la aprecierea instanței soluția ce urmează a se pronunța asupra recursului pârâtei și că solicită respingerea cererii acesteia privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată. La rândul său, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată. Ambele părți au depus răspunsuri la întâmpinări.

Procedura de filtru Cererile de recurs au fost înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la 5 iulie 2021, sub nr. x/2017, fiind repartizate aleatoriu, spre soluționare, Completului nr.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 10 februarie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială - Comuna Pochidia împotriva deciziei nr. 705 din 2 decembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă și a fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, când a pronunțat prezenta hotărâre. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele expuse în continuare. Cu titlu prealabil, se constată că situația de fapt stabilită de instanțele anterioare constă în aceea că, prin contractul de concesiune nr. x/27.04.2012, pârâta Comuna Pochidia a concesionat reclamantei A. suprafața de 28,86 ha teren pășune, pentru o perioadă de 10 ani, contractul fiind reziliat unilateral de concedent la data de 01.03.2013, așa cum i s-a comunicat reclamantei prin adresa nr. x/13.02.2013 emisă de Comuna Pochidia. Prin decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, Tribunalul Vaslui, ca urmare a admiterii apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 2878 din 18.11.2015 pronunțată de Judecătoria Bârlad, a admis cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu Comuna Pochidia, prin Primar, și a constatat nulitatea declarației de reziliere a contractului de concesiune nr. x din 27.04.2012. În cauza de față, reclamanta a solicitat despăgubiri materiale pentru rezilierea contractului în discuție, susținând că această reziliere i-a produs prejudicii constând în subvenția APIA pentru anii 2013 - 2016 și producția de miei și brânză de la ovinele pe care a trebuit să le vândă la un preț inferior pieței, deoarece nu mai avea posibilitatea să le asigure hrana. Instanța de fond, prin sentința nr. 412/2019 din 09.05.2019, a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială a comunei Pochidia, obligând-o pe aceasta din urmă la plata către reclamantă a sumei de 145.350,35 RON, cu titlu de despăgubiri materiale. Tribunalul Vaslui a apreciat că fapta ilicită a fost stabilită prin decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, prin care s-a stabilit că declarația de reziliere a contractului de concesiune nu întrunește condițiile de fond și de formă pentru a opera rezilierea unilaterală, condiții prevăzute de art. 1550 și art. 1522 C. civ., în sensul că nu s-a făcut dovada unei neexecutări însemnate a contractului de concesiune, după cum nu s-a făcut nici dovada unei neexecutări de mică însemnătate, însă cu un caracter repetat, iar declarația de denunțare nu a fost emisă în baza unei hotărâri a Consiliului local al comunei Pochidia, respectiv în aceleași condiții în care a fost și încheiat contractul de concesiune. S-a mai apreciat că poate fi angajată răspunderea civilă delictuală a pârâtei, conform art. 1349 C. civ., întrucât rezilierea unilaterală a contractului de concesiune a fost stabilită de instanță ca urmare a nerespectării legii, ceea ce a condus și la constatarea nulității absolute a declarației unilaterale de reziliere a contractului și nu ca urmare a nerespectării unei clauze contractuale pentru a atrage răspunderea civilă contractuală. Curtea de apel, prin decizia ce face obiectul prezentului control judiciar, admițând apelul pârâtei și schimbând în parte sentința primei instanțe a respins acțiunea formulată de reclamantă, notând că ceea ce i se reproșează Comunei Pochidia este încălcarea contractului de concesiune încheiat între părți, or pentru a opera răspunderea delictuală, este necesar ca fapta ilicită imputată să fie una extracontractuală. S-a apreciat că în cauza de față, situația de fapt a fost calificată juridic de reclamantă ca răspundere civilă delictuală, iar în ipoteza în care cererea nu poate primi un rezultat favorabil în temeiul dispozițiilor răspunderii civile delictuale, instanța nu poate să analizeze faptele și prin prisma răspunderii contractuale. Făcând referire la prevederile art. 1350 alin. (3) C. civ., s-a concluzionat că din acestea se desprinde principiul potrivit căruia în cazul în care între părți a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales pentru repararea eventualului prejudiciu fiind cea a răspunderii contractuale, întemeiată pe art. 1350 C. civ. și nu a celei delictuale, cum a urmărit reclamanta în speța de față. Curtea de apel a mai reținut că nu poate analiza cererea din prisma răspunderii civile contractuale întrucât rolul activ al judecătorului în calificarea juridică a situației de fapt deduse judecății nu poate fi avut în vedere făcându-se abstracție de principiul disponibilității, părțile fixând limitele în care are loc judecata din punct de vedere al obiectului, al persoanelor între care se stabilesc raporturile juridice procesuale, dar și al fundamentului pretenției ce este dedusă judecății, judecătorul fiind ținut să respecte cadrul procesual trasat de părți. Recurenta reclamantă critică această din urmă soluție invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a dat o calificare greșită actelor și faptelor deduse judecății, reținând în mod greșit și nelegal că exercitarea abuzivă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului atrage o răspundere civilă contractuală, iar nu delictuală, precum și că, în condițiile în care Curtea a considerat că răspunderea civilă este una contractuală, a respins acțiunea reclamantei în totalitate, fără a realiza o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice date acțiunii. Detaliind motivele de nelegalitate ale deciziei Curții de Apel Iași, din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanța de apel a dat o calificare juridică greșită actelor și faptelor deduse judecății de către reclamantă, reținând existența unei răspunderi civile contractuale, cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează abuzul de drept (art. 15 C. civ.), răspunderea pentru exercițiul abuziv al drepturilor subiective (art. 1353 C. civ.), răspunderea civilă delictuală (art. 1349 și 1357 C. civ.) și răspunderea civilă contractuală (art. 1350 alin. (1) și (2) C. civ.). Se susține în cadrul cererii de recurs că, pe de o parte, rezilierea nu este o obligație a creditorului obligației contractuale neexecutate de cocontractant, ci un drept, așa cum stipulează expres art. 1549 C. civ. și regimul său juridic este stipulat de lege (art. 1552 C. civ.) și nicidecum din contractul concret încheiat de părți (cum este în speță contractul de concesiune în discuție). Așadar, nefiind în situația încălcării unei obligații stipulate de însuși contractul, rezilierea unilaterală exercitată abuziv (pentru care s-a constatat nulitatea absolută a declarației persoanei care a invocat-o conform art. 1552 C. civ.) ca faptă ilicită culpabilă plasează răspunderea civilă în sfera delictuală, fiind vorba în fapt despre obligația generală de prudență și diligentă de a nu prejudicia pe nimeni conform art. 1349 alin. (1) C. civ. și despre obligația de a sancționa (conform art. 15 și art. 1353 C. civ.) abuzul de drept în exercitarea dreptului la reziliere unilaterală prevăzut de art. 1552 C. civ. Sub acest aspect Înalta Curte reține că doctrina și practica judiciară au statuat că, distincția dintre răspunderea delictuală și cea contractuală rezultă din originea obligației care a fost încălcată și a cărei nesocotire determină caracterul ilicit al acțiunii sau inacțiunii, deci trebuie diferențiate în raport de izvorul din care se naște obligația de reparare a prejudiciului. Răspunderea civilă delictuală reprezintă obligația unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o faptă ilicită extracontractuală sau, după caz, prejudiciul pentru care este chemată prin lege să răspundă. Răspunderea civilă contractuală are în conținutul său îndatorirea debitorului unei obligații născută dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin faptul neexecutării lato sensu a prestației datorate. Prin această neexecutare lato sensu a obligației s-a înțeles atât executarea cu întârziere, cât și executarea necorespunzătoare ori neexecutarea propriu-zisă, totală sau parțială. În speță, rezilierea unilaterală, chiar cu caracter abuziv, așa cum s-a constatat în mod definitiv prin decizia civilă nr. 613/A/04.05.2016, a contractului de concesiune nr. x/27.04.2012 de către Comuna Pochidia a condus la neexecutarea obligației pârâtei de a pune la dispoziția reclamantei terenul în suprafață de 28,86 ha teren pășune, ceea ce a determinat prejudiciul reclamat prin prezenta acțiune. Or, deosebirea dintre cele două răspunderi analizate o constituie faptul că în cazul răspunderii delictuale, obligația încălcată este o obligație legală, generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite, pe când, în cazul răspunderii contractuale, obligația încălcată este o obligație stabilită printr-un contract preexistent, valabil încheiat, deci o obligație concretă. În speță nu se poate aprecia că rezilierea unilaterală a contractului de concesiune care a avut drept consecință lipsirea reclamantei de terenul concesionat reprezintă o obligație generală, ce revine tuturor subiectelor de drept, ci, în mod clar, ea decurge din contractul de concesiune încheiat între părți, chiar dacă, nulitatea operațiunii de reziliere a fost declarată ca urmare a încălcării unor texte legale imperative. Deși se pretinde că exercitarea dreptului de reziliere nu era prevăzută în contract, ci derivă din lege, respectiv din dispozițiile art. 1552 și art. 1549 C. civ. și din obligația generală de prudență și diligentă de a nu prejudicia pe nimeni conform art. 1349 alin. (1) C. civ., se poate observa că prejudiciul pretins nu reprezintă eventuale daune generate strict de faptul exercitării operațiunii de reziliere unilaterală (cu titlu de exemplu, daunele morale cauzate de emoția aflării acestui fapt), ci sunt consecința nepunerii la dispoziție a terenului concesionat, ceea ce a generat lipsirea de subvenția APIA pentru anii 2013 - 2016, ce s-ar fi acordat în vederea exploatării terenului și producția de miei și brânză de la ovinele pe care reclamanta a trebuit să le vândă la un preț inferior pieței, deoarece nu mai avea posibilitatea să le asigure hrana, ce urma a fi recoltată de pe terenul pășune retras de la concesiune. Ca atare, prejudiciul solicitat derivă din încălcarea obligației pârâtei de a pune la dispoziția reclamantei terenul pășune concesionat, ca urmare a unei rezilieri unilaterale abuzive, obligație ce era înscrisă în contractul de concesiune nr. x/27.04.2012. Or, așa cum s-a arătat anterior, răspunderea civilă delictuală sau extracontractuală este declanșată ca urmare a cauzării unui prejudiciu printr-un fapt ilicit, în afara existenței oricărei legături juridice preexistente între autor și persoana prejudiciată, astfel încât în mod corect instanța de apel a apreciat că nu este incident în speță acest tip de răspundere, ci o răspundere contractuală căreia îi sunt aplicabile dispozițiile art. 1350 C. civ. Potrivit acestui text normativ, (1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii. (3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile. Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a făcut aplicarea acestor dispoziții de drept material, constatând că în cazul în care între părți a existat un contract din a cărui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil să se apeleze la răspunderea delictuală, calea de ales fiind cea a răspunderii contractuale, în considerarea art. 1350 alin. (3) C. civ., citat anterior. De asemenea, recurenta pretinde încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 15 C. civ., potrivit cărora "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe" și art. 1353 C. civ., conform căruia "cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv". Se susține că pârâta a cauzat un prejudiciu prin exercițiul abuziv al dreptului său de reziliere unilaterală a contractului de concesiune și este obligată să îl repare, deoarece abuzul de drept în general și abuzul de drept contractual în particular plasează răspunderea civilă a persoanei care își exercită abuziv drepturile subiective în sfera delictualului. În motivarea acestor critici se susține că răspunderea pentru abuzul de drept este, în fond, tot o răspundere civilă delictuală, iar în calificarea delictuală a abuzului de drept contractual (utilizarea dreptului subiectiv dincolo de scopul pentru care este legal protejat și, eventual, cu intenția de a prejudicia pe alții), reprezintă abuz de drept subiectiv și se sancționează după regulile răspunderii extracontractuale/delictuale cu daune-interese, astfel încât se apreciază că în mod eronat instanța de apel susține că ceea ce reclamanta îi reproșează pârâtei ar fi încălcarea contractului de concesiune încheiat între părți pentru a ajunge la concluzia de existență a unei răspunderi civile contractuale. Înalta Curte urmează a înlătura aceste susțineri câtă vreme, așa cum s-a arătat anterior, din analiza pretențiilor deduse judecății rezultă că prejudiciul solicitat derivă din încălcarea obligației pârâtei de a pune la dispoziția reclamantei terenul pășune concesionat, ca urmare a unei rezilieri unilaterale abuzive, obligație ce era înscrisă în contractul de concesiune nr. x/27.04.2012 și nu este consecința exercitării abuzive a unui drept, independent de existența contractului sus menționat. Referitor la concluzia instanței de apel cu privire la obligativitatea de a opta între răspunderea civilă delictuală și cea contractuală, recurenta critică faptul că nu se menționează în niciun fel care ar fi acele reguli ale răspunderii civile delictuale care ar fi mai favorabile, iar pe de altă parte, susține că acțiunea sa vizează antrenarea unei răspunderi civile a pârâtei, fără a conta dacă răspunderea civilă a pârâtei ar fi calificată ca delictuală sau contractuală. În realitate, instanța anterioară a făcut aplicarea art. 1350 alin. (3) C. civ., potrivit căruia dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile. Pentru a justifica susținerea că regulile răspunderii civile delictuale ar fi mai favorabile decât cele ale răspunderii civile contractuale, instanța de apel a făcut trimitere la textele de lege ce le reglementează, în special la dispozițiile art. 1349 C. civ., care stabilesc o plajă mai largă a persoanelor cărora li se adresează (respectiv orice persoană cu discernământ care încalcă îndatorirea de a respecta regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și de a nu aduce atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane și care răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral) și la dispozițiile art. 1357 C. civ. ce angajează această răspundere pentru cea mai ușoară culpă - deci sub toate formele vinovăției. Pe de altă parte, dat fiind regulile distincte ce le guvernează, instanța de apel nu se putea rezuma la a antrena răspunderea civilă a pârâtei, la modul general, fără a conta dacă răspunderea civilă a pârâtei ar fi calificată ca delictuală sau contractuală. Pe cale de consecință, se poate observa că instanța de apel a dat o interpretare corectă normelor de drept material invocate de recurentă, astfel încât se constată că nu poate fi primit motivul de nelegalitate încadrat în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Analizând motivul de nelegalitate încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este fondat pentru următoarele considerente: În sinteză, prin motivele de recurs se susține că în condițiile în care instanța de apel a considerat că răspunderea civilă este una contractuală și, astfel, a constatat că prima instanță a dat o calificare juridică greșită actelor și faptelor deduse judecății, a respins acțiunea reclamantei în totalitate, practic, ca inadmisibilă, fără a realiza o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice date acțiunii, după dezbateri prealabile ale părților în acest sens. Se arată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a promovat o acțiune în despăgubiri, solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de bani "pentru repararea prejudiciului produs prin rezilierea abuzivă a contractului de concesiune nr. x din 27.04.2012", deci acțiunea reclamantei vizează în principal răspunderea civilă delictuală (pag. 4-5/11), dar a acceptat și faptul că ar putea fi calificată ca o răspundere civilă contractuală (pag. 5/11), fără ca pentru speța concretă să aibă vreo relevanță deosebită în scopul urmărit de către reclamantă (repararea integrală a prejudiciului suferit) dacă este vorba despre o răspundere delictuală sau contractuală. Analizând cererea de chemare în judecată se poate observa că la pagina 5 a cererii, respectiv pagina 11 a dosarului Tribunalului Vaslui, se mentionează următoarele: "în principal, manifestarea de voință a rezilierii unilaterale a unui contract atrage răspunderea civilă delictuală a celui vinovat de acest lucru. Pe de altă parte, în cazul contractelor sinalagmatice cum este cel de concesiune, una dintre consecințele invocării/declarării unilaterale a rezilierii este tocmai neexecutarea propriei obligații contractuale, deoarece contractul este desființat în mod abuziv. Astfel, comuna Podichia și-a asumat obligația de a asigura reclamantei o liniștită și utilă folosință a pășunii. Din această perspectivă se pune problema incidenței dispozițiilor art. 1350 C. civ… conduita ilicită de reziliere abuzivă a contractului poate avea drept consecință, printre altele, și neexecutarea propriei obligații contractuale, fapt ce atrage, după caz, răspunderea civilă contractuală pe acest segment." Ca atare, se confirmă susținerile recurentei reclamante potrivit cărora a cerut angajarea răspunderii civile a pârâtei, în principal a răspunderii civile delictuale și, în subsidiar, a răspunderii civile contractuale. Nu pot fi primite apărările pârâtei în sensul că nu s-ar mai fi susținut ulterior incidența acestui tip de răspundere. Din actele și lucrările dosarului rezultă că nu a existat o precizare a acțiunii sau o altă cerere din care să rezulte în mod expres că reclamanta a renunțat la temeiul invocat. Faptul că a susținut în cuprinsul răspunsului la întâmpinare sau a dezbaterilor orale că "emiterea și comunicarea de către comuna Podichia prin primar a unei declarații de reziliere unilaterală a constractului de concesiune…antrenează răspunderea civilă delictuală a pârâtei" și a detaliat pentru fiecare condiție în parte - faptă ilicită, vinovăție, prejudiciu și legătură de cauzalitate argumentele care atrag o asemenea răspundere, nu constituie un argument în sensul că s-ar fi renunțat la temeiurile răspunderii civile contractuale invocate în cererea de chemare în judecată, ci doar că s-a răspuns punctual apărărilor pârâtei din întâmpinare sau în concluziile orale expuse în fața instanței de fond. În aceste condiții, instanța de apel dând calificarea juridică a răspunderii civile a pârâtei conform acțiunii promovate de reclamantă, ca fiind o răspundere civilă contractuală și nu delictuală, cum a reținut instanța de fond, era ținută a realiza o nouă judecată devolutivă asupra fondului litigiului conform tuturor temeiurilor cu care instanța a fost învestită, în concordanță cu dispozițiile art. 479 C. proc. civ., potrivit cărora instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță. Motivele de ordine publică pot fi invocate și din oficiu. Având în vedere că prin motivele de apel se punea în discuție calificarea temeiului de drept al acțiunii ca fiind cerere în atragerea răspunderii civile delictuale sau contractuale, observând că instanța de fond în mod greșit a ales a face aplicarea dispozițiilor privind răspunderea civilă delictuală, Curtea de apel, neobservând că reclamanta învestise instanța cu ambele temeiuri ale răspunderii civile, a respins acțiunea fără a mai analiza incidența sau nu a răspunderii civile contractuale. În acest context, în mod greșit Curtea de apel a apreciat că nu poate aplica principiul rolului activ al judecătorului în calificarea juridică a situației de fapt deduse judecății considerând că în acest mod ar face abstracție de principiul disponibilității. În realitate, așa cum s-a arătat anterior, din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezulta atât fapta imputată pârâtei, cât și temeiul răspunderii civile contractuale - art. 1350 C. civ. Ca atare, sunt corecte susținerile recurentei în sensul că judecătorul poate pune în discuția părților alte norme de drept aplicabile raportului juridic litigios, cu condiția să nu schimbe obiectul litigiului, instanța de fond având obligația de a da acțiunii calificarea juridică exactă, iar instanța de apel, fiind obligată să verifice aplicarea legii de către prima instanță, trebuind să califice corect actele și faptele deduse judecății. De altfel, în speța de față, Curtea de apel nu a observat că reclamanta optase, în subsidiar, pentru analiza și încadrarea faptelor expuse în cuprinsul acțiunii și din perspectiva răspunderii civile contractuale, astfel încât, apreciind că un atare temei de drept nu există, a încălcat prevederile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Pe de altă parte, deși nu a analizat în mod expres cererea de chemare în judecată din perspectiva existenței celor două temeiuri ale răspunderii civile - delictuale și contractuale, instanța de apel a menționat că nu are posibilitatea legală de a analiza cererea dedusă judecății pe baza a două temeiuri legale diferite, în scopul admiterii cu orice preț a cererii de chemare în judecată. În ipoteza în care cererea nu poate primi un rezultat favorabil în temeiul dispozițiilor răspunderii civile delictuale, instanța nu poate să analizeze faptele și prin prisma răspunderii contractuale, deoarece o practica judiciară îndelungată (începând cu decizia de îndrumare a Plenului fostului Tribunal Suprem nr. 11/05.08.1965) a subliniat principiul conform căruia nu este posibilă o combinare, în cadrul unei acțiuni mixte, a regulilor aplicabile răspunderii civile delictuale cu cele aplicabile răspunderii contractuale, după cum nu este posibil nici să se apeleze, în subsidiar - în completare - la acțiunea delictuală, după ce a fost utilizată acțiunea contractuală. Or, practica judiciară la care face referire Curtea subliniază că nu se pot combina regulile celor două răspunderi, astfel încât o persoană să răspundă în baza ambelor temeiuri de drept și astfel să i se îngreuneze situația, răspunzând atât contractual, cât și delictual. În speța de față, reclamanta nu a solicitat combinarea celor două temeiuri, ci a invocat, în principal, răspunderea civilă delictuală, iar în subsidiar, în ipoteza în care se apreciază că nu este incidentă răspunderea civilă delictuală - ceea ce de altfel s-a și întâmplat - a solicitat a se face aplicarea regulilor răspunderii civile contractuale. Această modalitate de formulare este posibilă și nu i se poate opune principiul electa una via, câtă vreme reclamanta a lăsat la aprecierea instanței calificarea juridică a faptelor deduse judecății și nu a dorit atragerea răspunderii pârâtei în mod cumulat, atât din punct de vedere delictual, cât și contractual. Ca atare, se constată că sunt reale susținerile recurentei-reclamante în sensul că scopul urmărit a fost acela de a-și asigura repararea integrală a prejudiciului suferit ca urmare a faptei ilicite a pârâtei de exercitare abuzivă a dreptului de reziliere unilaterală a contractului de concesiune, fiind irelevant pentru parte faptul că repararea acestui prejudiciu ca urmare a acestei fapte ilicite s-ar realiza în cadrul răspunderii civile delictuale sau contractuale, lăsând la latitudinea instanțelor calificarea temeiului juridic al cererii. Constatând în speță că, de fapt, este vorba despre o răspundere civilă contractuală, instanța de apel era obligată să pronunțe o soluție de anulare a sentinței primei instanțe și a dispune rejudecarea fondului litigiului conform noii calificări juridice, după dezbaterile prealabile ale părților și nu să respingă acțiunea, așa cum susține recurenta, practic ca inadmisibilă, pentru singurul motiv că normele invocate de reclamantă și reținute ca atare de prima instanță referitoare la răspunderea civilă delictuală nu sunt aplicabile în cauză. Sunt fondate astfel criticile recurentei aduse acestei soluții în sensul că reprezintă o denegare de dreptate și o încălcare a principiului iura novit curia, fiind încălcate dispozițiile art. 476 C. proc. civ. (care impun "o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel statuând atât în fapt, cât și în drept), ale art. 477 C. proc. civ. (privind limitele judecății devolutive), ale art. 479 C. proc. civ. (care impun instanței de apel să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță) și ale art. 480 C. proc. civ. (în virtutea căruia soluția pentru ipoteza calificării juridice corecte date de instanța de apel ar fi trebuit să fie o anulare a sentinței primei instanțe și o rejudecare a fondului litigiului conform noii calificări juridice diferite de cea a primei instanțe), ceea ce atrage nelegalitatea deciziei Curții de Apel Iași conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Pe cale de consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va casa, în parte, decizia Curții și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată. Vor fi menținute dispozițiile deciziei recurate privind apelul incident, cu respectarea principiului disponibilității părților și limitelor în care acestea au înțeles să învestească instanța de control judiciar, având în vedere că nu a fost atacată hotărârea Curtii de Apel sub acest aspect. Cu ocazia rejudecării vor fi avute în vedere problemele de drept dezlegate în cuprinsul prezentei decizii, conform art. 501 alin. (1), (3) și 4 C. proc. civ., potrivit căruia în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul … (3) După casare, instanța de fond va judeca din nou, în