ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2155/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui la data de 19.05.2023 reclamanta Agenția Domeniilor Statului a solicitat obligarea pârâtului A.: 1. la plata sumei de 1.822.091,96 RON, reprezentând contravaloarea folosinței terenului în suprafață totală de 53,89 ha, teren cu destinație agricola, exploatat fără acordul ADS și fără a deține un titlu valabil încheiat cu ADS în perioada 01.09.2015 - 31.03.2023. 2. la achitarea sumei actualizate cu indicele de inflație și dobânda legală, la momentul plății efective; 3. la evacuarea din imobilul ocupat fără drept, pentru lipsă de titlu.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 1289/16.10.2024 Tribunalul Vaslui a respins excepțiile lipsei calității procesuale active a reclamantei, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și excepția inadmisibilității. A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 01.09.2015-18.05.2020. A respins cererea formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâtul A., pentru perioada 01.09.2015-18.05.2020, ca fiind prescris dreptul material la acțiune. A respins cererea formulată de reclamanta Agenția Domeniilor Statului, în contradictoriu cu pârâtul A., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 99 din 12 martie 2025 Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins ca nefondat apelul formulat de Agenția Domeniilor Statului împotriva sentinței civile nr. 1289 pronunțată la 16.10.2024 de Tribunalul Vaslui, secția civilă, pe care o menține.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 99 din 12 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă a formulat recurs recurenta-reclamantă Agenția Domeniilor Statului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurenta apreciază că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și în contradicție cu materialul probator administrat în cauză, respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 4 lit. a) din Legea nr. 268/2001 potrivit căruia Agenția Domeniilor Statului exercită în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public și privat al acestuia. Recurenta-reclamantă arată că terenul în litigiu se află în domeniul privat al statului și în administrarea ei, fiind exploatat, cu categoria de folosință livadă, fără titlu, de către intimat și solicită ca instanța de control să constate că cele două instanțe (de fond si de apel) sunt într-o totală confuzie cu privire la natura juridică a terenului în litigiu și a plantației. Conform legii sale de înființare (Legea nr. 268/2001 cu modificările și completările ulterioare), recurenta exercită în numele statului prerogativele dreptului de proprietate asupra terenurilor cu destinație agricolă aparținând domeniului public și privat al statului. Învederează că plantația de pomi deținută în proprietate de către intimat, în baza legii, reprezintă un activ și conferă proprietarului toate atributele dreptului de proprietate asupra activului respectiv, drept de proprietate care nu se extinde și asupra terenului pe care se află respectiva plantație. Din lecturarea deciziei recurate, rezidă în mod evident confuzia instanței de judecată, care consideră că intimatul, fiind proprietarul plantației, este automat și proprietarul terenului de sub plantație, instanța însușindu-și susținerile intimatului în sensul că a obținut în proprietate plantația de pomi, astfel că, în accepțiunea acestuia, titlul inițial a fost unul legal; or titlul deținut de intimat privește plantația de pomi și nicidecum terenul pe care se află respectiva plantație. Mergând pe acest raționament total eronat, soluția instanței de apel este nefondată. De asemenea, decizia recurată încalcă norma legală reprezentată de art. 1349 C. civ.. Astfel, instanța de apel a apreciat că recurenta nu a făcut dovada existenței faptei ilicite, deși, dacă se are în vedere faptul că intimatul este proprietarul plantației aflată pe terenul recurentei, e de la sine înțeles că recurenta nu putea exploata terenul în condițiile existenței dreptului de proprietate al intimatului asupra activului existent pe terenul în litigiu (plantația). În altă ordine de idei, dovada exploatării abuzive a terenului în suprafață totală de 53,89 ha, o reprezintă Procesul-verbal nr. x/22.08.2013 și Procesul-verbal nr. x/27.10.2022, încheiate în vederea identificării persoanelor care ocupă terenurile aflate în administrarea ADS de pe raza județului Vaslui, prin care s-a constatat ca pârâtul exploatează abuziv, fără temei contractual, terenul agricol în suprafață de 53,89 ha, începând cu data de 01.09.2015. Mai mult decât atât, pârâtul a recunoscut prin declarație pe proprie răspundere săvârșirea faptei ilicite, declarație depusă la dosarul cauzei. Nici măcar ipoteza că ADS nu ar fi făcut opoziție la exploatare nu conduce la ideea că fapta intimatului îmbracă forme legale. Lipsa opoziției statului nu justifică exploatarea terenului fără un contract valabil, cu încălcarea prevederilor legate. Raționamentul instanței de apel, în sensul că ADS nu a împiedicat pe intimat să folosească terenul aflat în proprietatea statului și astfel fapta intimatului nu îmbracă forma faptei ilicite, este un raționament periculos, de natură să îmbrace în formă legală faptele ilicite ale persoanelor care exploatează terenuri fără titlu valabil. Un alt motiv de recurs este reprezentat de faptul că, în mod greșit instanța de apel a respins susținerile recurentei-reclamante cu privire la prescripția dreptului material la acțiune invocată de intimat, termenul de prescripție fiind întrerupt prin adresele și notificările adresate intimatului, cât și prin recunoașterea din partea acestuia că exploatează terenul în litigiu. Apreciază că un alt motiv pentru care nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune este aplicabilitatea prescripției de 5 ani reglementată de art. 110 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. Potrivit prevederilor art. 2517 C. civ., termenul prescripției este de 3 ani dacă legea nu prevede un alt termen. Veniturile încasate de recurenta-reclamantă se fac venituri la bugetul de stat, situație în care sunt aplicabile în cauză termene speciale de prescripție, respectiv cel prevăzut de codul de procedură fiscală. Astfel, solicită să se constate ca excepția invocată este neîntemeiată și se impune, având în vedere că potrivit art. 1 alin. (2) din Codul de procedură fiscală "Prezentul cod se aplică ... și pentru administrarea creanțelor provenind din contribuții, amenzi și alte sume ce constituie venituri ale bugetului general consolidat, potrivit legii, în măsura în care prin lege nu se prevede altfel". Caracterul de venituri fiscale ale sumelor încasate de recurentă este întărit de prevederile art. 2 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, potrivit cu care redevențele sunt administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală. Astfel, este important ca instanța să rețină faptul că, imobilul litigios - teren - ce face obiectul prezentei, se află în patrimoniul statului și prin urmare este generator de venituri publice. Astfel, suma pretinsă de Agenția Domeniilor Satului reprezintă contravaloarea folosinței suprafeței de teren, teren aflat în domeniul privat al statului și în administrarea Agenției Domeniilor Statului în conformitate cu prevederile Legii nr. 268/2001, exploatată de pârâta fără acordul recurentei și fără a deține vreun contract. În exercitarea atribuțiilor ce-1 revin potrivit legii, ADS, încheie contracte de exploatare eficientă a terenurilor cu destinație agricolă aflate în patrimoniul propriu ori în administrarea sa, persoanele fizice sau juridice dobândind un dreptul de exploatare a terenului agricol în schimbul plății unui preț (redevență) arenda, etc. Veniturile încasate din aceste activități se fac venituri la bugetul de stat, conform art. VIII alin, (3) din O.U.G. nr. 147/2002 pentru reglementarea unor probleme financiare și pentru modificarea unor acte normative.

Apărările formulate în cauză Intimatul A. a formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului și pe fond, respingerea acestuia, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu referire la excepția nulității recursului invocată de către intimatul-pârât, Înalta Curte reține că prin recursul formulat, recurenta a dezvoltat o serie de critici care urmăresc examinarea conformității deciziei instanței de apel cu regulile de drept aplicabile, acestea având aptitudinea de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., de vreme ce au fost invocate atât argumente legate de chestiunea termenului de prescripție aplicabil conform legii, cât și chestiuni privind greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material în chestiunea calificării folosinței terenului de către intimat drept faptă ilicită, ceea ce face ca, în cauză, cererea de recurs să nu intre sub incidența sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., motiv pentru care Înalta Curte o va respinge. În ceea ce privește motivul de recurs referitor la greșita admitere a excepției prescripției, se constată că, dincolo de faptul că sunt invocate pentru prima dată în recurs, criticile referitoare la aplicabilitatea termenului de prescripție prevăzut de art. 110 alin. (1) din Codul de procedura fiscală nu sunt nici întemeiate, întrucât obiectul litigiului nu privește dreptul organului fiscal de a stabili creanțe fiscale; acțiunea este întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, având ca obiect obținerea unor despăgubiri civile decurgând din lipsa de folosință, astfel încât este aplicabil termenul de prescripție general prevăzut de dispozițiile art. 2517 C. civ. Nu este întemeiată nici susținerea referitoare la presupusa întrerupere a prescripției prin notificările adresate intimatului și prin recunoașterea de către intimat a faptului exploatării terenului. Pentru a opera întreruperea prescripției, recunoașterea intimatului trebuia să privească exploatarea fără drept a terenului ce îi e imputată, iar nu simpla exploatare, câtă vreme intimatul a considerat, la momentul întocmirii declarației din 27.10.2022, că folosința sa fusese una legitimă, nepurtătoare a unei obligații de despăgubiri. Cât timp nu se recunoaște și existența unei obligații sau datorii, recunoașterea folosinței unui teren, ca utilizare legitimă, nu are efecte intreruptive de prescripție. Pe de altă parte, adresele și notificările trimise intimatului sunt invocate doar generic de către recurentă, fără a particulariza și a dezvolta concret care anume act îl echivalează unei puneri în întârziere, la ce dată a fost făcut și dacă este îndeplinită cerința urmării notificării de chemarea în judecată în termen de cel mult 6 luni, potrivit art. 2540 C. civ., astfel încât vor fi respinse și aceste obiecții. Trecând la examinarea motivelor legate de partea din cerere soluționată pe fond, Înalta Curte constată că nu instanțele fondului, ci recurenta se află în confuzie atunci când critică soluția de respingere invocând faptul că, atâta vreme cât au reținut deținerea și exploatarea plantației de pomi fructiferi de către intimat, instanțele nu pot considera că nu a fost dovedită folosirea fără drept a terenului pe care se afla plantația. Ceea ce nu a sesizat recurenta este faptul că instanțele nu au contestat deținerea și exploatarea plantației de către intimat, și deci folosința terenului aferent, într-o anume perioadă, ci faptul că această folosință ar fi fost una fără drept. Mai exact, instanțele fondului au observat că reclamanta nu a dovedit că folosința terenului de către pârât ar fi fost fără drept, câtă vreme acesta dobândise legal - până la o probă contrară - plantația, în urma procedurii de insolvență a B. S.A. Puiești, ceea ce prezuma, până la proba contrară, un drept implicit de folosință asupra terenului pe care se afla plantația. În măsura în care recurenta-reclamantă contestă dreptul de folosință al pârâtului asupra terenului pe care se afla plantația dobândită legal de acesta (sau dreptul de folosință gratuită), trebuia să-și argumenteze la obiect poziția și să o dovedească, fie în prezentul litigiu în despăgubiri, fie, dacă era cazul, printr-o acțiune petitorie care să vizeze redobândirea de către proprietar a folosinței de la cel ce o exercită fără drept, și în cadrul căreia s-ar fi tranșat existența sau nu a unui drept al pârâtului de a folosi terenul aferent plantației, Simpla utilizare a terenului de către proprietarul plantației se prezumă a fi legitimă și de bună credință, potrivit art. 14 alin. (2) C. civ., până la dovada contrară, dovadă pe care recurenta reclamantă nu a făcut-o, ceea ce face critica a fi nefondată, întrucât nu se poate reține caracterul ilicit al folosirii terenului de către intimat, astfel că în baza art. 496 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat recursul. Referitor la cererea intimatului-pârât A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată". Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., se constată că intimatul-pârât a depus la dosarul cauzei dovezi privind cheltuielile de judecată de 2000 RON reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței nr. x/10.06.2025, aflată la dosar recurs. În consecință, constatând că recurentei i s-a respins calea extraordinară de atac, urmează să fie admisă cererea intimatului privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente acestei etape procesuale.