ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 59/2022

Ședința publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2018 sub nr. de dosar x/2018, pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală de aplicare a fondului funciar Huși și Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui, a solicitat:

Prin sentința civilă nr. 544 din 06.06.2019, pronunțată de Tribunalul Vaslui în dosar nr. x/2018, s-a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huși și Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui pentru capătul de cerere constând în pretenții-daune materiale, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis în parte cererea având ca obiect "pretenții-daune morale" formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huși și Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 1.000 de RON, cu titlu de daune morale și suma de 164,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru și cheltuieli de deplasare avocat).

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamantul A., precum și pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huși și Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui.

Prin decizia civilă nr. 242 din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 544/2019 din data de 06.06.2019 pronunțate de Tribunalul Vaslui.

A admis apelurile formulate de Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huși și de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui în privința sentinței civile nr. 544/2019 din 06.06.2019 pronunțate de Tribunalul Vaslui, pe care a schimbat-o integral în sensul că:

A respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huși și de Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui, ca fiind neîntemeiată.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Iași a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant susține, în esență, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce privește inexistența criticii privind respingerea daunelor materiale.

Arată că, în mod greșit, instanța de apel s-a limitat la a reține că reclamantul nu a criticat sentința instanței de fond în privința soluției de respingere a cererii privind obligarea pârâtelor la plata de daune materiale.

De asemenea, instanța de apel, prin depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, nu a dat eficiență normativelor ce reglementează atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor - hotărârea nr. 131/27.02.1991 - cu atât mai mult cu cât încălcarea de către pârâte a dispozițiilor ce le reglementează activitatea de funcționare fusese confirmată atât de autoritățile din domeniu (OCPI), cât și de Poliție și Parchet – așa cum reiese din Raportul înaintat Instituției Prefectului Vaslui nr. 3284/14.10.2008.

Mai susține, în esență, că instanța de apel a aplicat greșit norma juridică în cauză, în sensul că a conferit dispozițiilor art. 1357 și urm din C. civ. o interpretare eronată și singulară, aplicându-le în mod abstract și neluând în considerare întreaga situație de fapt, astfel cum a fost expusă.

De asemenea, au fost interpretate greșit normele de drept aplicabile referitoare la condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, fiind întrunite toate aceste condiții.

Comisia Județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

De asemenea, Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huși a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților, iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, stabilind termen, cu citare părți, la 20 ianuarie 2022, pentru soluționarea pe fond a acestuia.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Critica referitoare la împrejurarea că, în mod greșit, instanța de apel s-a limitat la a reține că reclamantul nu a criticat sentința instanței de fond în privința soluției de respingere a cererii privind obligarea pârâtelor la plata de daune materiale, nu este fondată.

Instanța de apel a reținut că apelul reclamantului vizează numai critici referitoare la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale și, prin urmare, în mod legal, nu a analizat soluția primei instanței de respingere a cererii privind obligarea pârâtelor la plata de daune materiale, în raport cu prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată.

Ca atare, raportat la motivele de apel formulate de către reclamant în calea de atac ordinară exercitată prin care, contrar susținerilor reclamantului, s-au adus critici sentinței numai referitoare la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, este vădit că numai în aceste limite se impunea a fi realizat controlul judiciar de către instanța de apel, cu atât mai mult cu cât același legiuitor a statuat într-o manieră expresă și neechivocă la art. 477 alin. (2) C. proc. civ. că devoluțiunea va opera cu privire la întreaga cauză numai atunci când apelul nu este limitat la anumite soluții din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil, stabilindu-se finalmente și conchizându-se la art. 479, prin dispoziții speciale ce privesc judecata, că întotdeauna instanța de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Prin urmare, în speța de față, hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, instanța de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Este, de asemenea, nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin care se invocă faptul că instanța de apel ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești atunci când nu a dat eficiență normativelor ce reglementează atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, în sensul dorit de reclamant,.

Prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", intrinsecă acestui motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe.

Or, nu i se poate reproșa instanței de apel interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale referitoare la atragerea răspunderii civile la cauza dedusă judecății în alt sens decât cel pretins de reclamant, întrucât operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional, doar în absența realizării acestor operațiuni, putându-se invoca dispozițiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

În realitate, criticile sub acest aspect vizează, de fapt, pretinsa încălcare și interpretare greșită de către instanța de apel a normelor de drept substanțial incidente în materie, urmând a fi analizate, astfel, din perspectiva pct. 8 al aceluiași articol.

Înalta Curte constată ca fondate criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare privește aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Reclamantul critică interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept aplicabile referitoare la condițiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor.

Astfel, fiind investită numai cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, Înalta Curte observă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamantul a înțeles să învestească instanța cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 2.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, reclamantul invocând faptul că instituțiile statului implicate în procedura de restituire a dreptului de proprietate prevăzută de legile fondului funciar și-ar fi îndeplinit cu rea-credință obligațiile ce le revin.

Raportat la prevederile art. 998-999 din C. civ. anterior, reclamantul A. indică un complex de fapte ilicite pentru fiecare dintre cele două Comisii în sensul că, raportat la atribuțiile reglementate conform Hotărârii nr. 890/2005, în primul rând, și-au dat concursul la emiterea unor noi titluri de proprietate în mod nelegal, în baza unor declarații de schimb fără relevanță juridică, că nu au revocat și nici nu au solicitat anularea primelor două titluri de proprietatea emise în beneficiul reclamantului, menținând totodată titlul de proprietate a x/1995 pe numele lui B. și, în al doilea rând, că nu au întreprins niciun demers concret pentru rezolvarea situației juridice a reclamantului, anume o acțiune în instanță pentru anularea titlurilor de proprietate emise eronat.

Prima instanță a admis acțiunea în privința daunelor morale, argumentând în considerentele sentinței, în esență, în sensul constatării existenței faptei ilicite a pârâtelor ce constă în împrejurarea că cele două comisii și-au încălcat prin reprezentanții săi atribuțiile prevăzute de legile fondului funciar, prima dată prin faptul că și-au dat concursul la emiterea titlurilor de proprietate în mod eronat (în baza unor declarații fără relevanță juridică și fără a revoca sau solicita anularea primelor două titluri ale reclamantului, menținând totodată titlul de proprietate nr. x, emis pe numele lui B.) și apoi pentru că nu au întreprins nici un demers concret pentru rezolvarea situației juridice a reclamantului, cum ar fi o acțiune în instanță pentru anularea titlurilor de proprietate emise eronat.

Soluționând apelul declarat de reclamant și pârâte împotriva acestei sentințe, Curtea de Apel a respins apelul reclamantului și a admis apelul pârâtelor, a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul respingerii acțiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

În considerentele relevante ale deciziei recurate se arată, după expunerea conținutului cererii de chemare în judecată: "...nu se poate nega, de principiu, prejudiciul moral suferit de reclamant, prin prisma eforturilor prelungite, fizice și psihice, a stresului aferent perioadei îndelungate de timp în care a fost antrenat în nenumărate proceduri administrative, la cele două Comisii de fond funciar, începând din anul 1991, dar mai ales judiciare, începând cu anul 1992 și până în anul 2018..."

Instanța de apel reține că "Reclamantul nu poate invoca fapta ilicită a comisiilor constând în emiterea nelegală a titlurilor de proprietate nr. x/2002 și y/2002, nici nu se poate exonera de propria culpă în contextul în care, la data la care a convenit schimbul de terenuri cu numitul B. era membru în comisia de fond funciar, astfel că nu ar putea să invoce necunoașterea legii civile și a celei speciale privind reconstituirea dreptului de proprietate".

Din această perspectivă, instanța de apel constată că "nelegalitatea actelor administrative prealabile întocmite de Comisia locală de fond funciar Huși și a titlului de proprietate nr. x din 29.04.2002 eliberat de Comisia județeană Vaslui de fond funciar, imputabile Comisiilor pârâte, nu prezintă legătură de cauzalitate cu prejudiciul nepatrimonial reclamat".

Instanța de recurs a procedat la reproducerea acestor paragrafe din decizia atacată cu recurs pentru a sublinia nelegalitatea argumentelor reținute de instanța de apel.

Astfel, conform art. 998 din vechiul C. civ., "Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara.", iar potrivit art. 999din același cod, "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa."

Antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane pentru fapta proprie presupune întrunirea cumulativă a patru condiții: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre cele două elemente și vinovăția.

Fapta ilicită, indiferent că îmbracă forma acțiunii sau inacțiunii, presupune o manifestare exterioară contrară normelor dreptului pozitiv prin care se aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitim protejate ale unei persoane.

În speță, însă, stabilirea existenței acesteia în sarcina pârâtelor presupune luarea în considerare a faptului că fiecare dintre ele a avut un rol distinct în emiterea titlurilor de proprietate.

În speță, se poate observa din pasajele ce preced că instanța de apel s-a mărginit la a contrazice justețea hotărârii apelate, afirmând contrariul celor statuate de Tribunal – reținând că nu sunt întrunite cerințele cerute cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor și stabilind, în contextul complex al cauzei, culpa exclusivă a reclamantului în demersurile juridice inițiate de acesta, în raport cu actele emise de pârâte, fără însă ca această afirmație să fie argumentată în vreun fel și fără luarea în considerare a faptului că fiecare dintre pârâte a avut un rol distinct în emiterea titlurilor de proprietate în legătură cu care se invocă pretinsa faptă ilicită.

Se constată, astfel, că, deși a constatat încălcarea unor anumite norme de către pârâte, instanța de apel a reținut inexistența răspunderii civile delictuale a acestora, fără stabilirea corespunzătoare a situației de fapt relevante și a rolului distinct avut de pârâte în emiterea titlurilor de proprietate în legătură cu care se invocă pretinsa faptă ilicită, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Pe de altă parte, aceeași constatare se impune și din perspectiva condiției vinovăției, nu numai a celei privind existența unei fapte ilicite.

În categoria acestor împrejurări se înscrie, în mod neechivoc, și conduita victimei înseși, care poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere, ori poate genera vinovăția comună, cu consecința suportării corespunzătoare a prejudiciului și de către victimă, atunci când aceasta a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă.

Din această perspectivă, hotărârea instanței de apel este nelegală, iar criticile recurentului-reclamant care se întemeiază pe interpretarea eronată a prevederilor legale incidente vor fi primite.

Prin urmare, criticile recurentului-reclamant A., circumscrise motivului de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt fondate, motiv pentru care Înalta Curte, în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din același cod, va admite recursul declarat, iar decizia atacată urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Urmează ca, în soluționarea căii de atac cu care a fost învestită, Curtea de Apel să procedeze la examinarea acțiunii formulate prin prisma motivelor de apel dezvoltate de reclamant (și care au fost apoi reluate în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), dar și a apărărilor pârâtelor din apel și întâmpinare, cu respectarea exigențelor art. 477 C. proc. civ. și cu observarea corectă a temeiurilor invocate de reclamant în cererea sa corespunzător pretenției îndreptate împotriva fiecăreia dintre pârâte.

Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de recurentul-reclamant în prezenta cale de atac, Înalta Curte consideră că la acest moment procesual nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluționat pe fond și nu a fost stabilită partea câștigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 242 din 24 iunie 2020 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.