Decizia nr. 1987/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 704/2024 a Tribunalului Vaslui

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul instanței la 9 ianuarie 2023 sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 250.000 RON, cu titlu de daune morale, la publicarea hotărârii de sancționare în trei cotidiene naționale și în ziarul Vremea nouă de Vaslui, pe cheltuiala sa, și la plata cheltuielilor de judecată efectuate în prezenta cauză.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 704/2024 din 16 aprilie 2024, Tribunalul Vaslui, secția civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată. A obligat pe reclamantă la plata sumei de 3.311,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârât.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 42/2025 din 5 februarie, Curtea de Apel Iași, secția civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 704/2024 din 16 aprilie 2024, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă, sentință pe care a schimbat-o în parte; a admis, în parte, cererea având ca obiect pretenții, formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B.. A obligat pe pârâtul B. la plata sumei de 40.000 RON cu titlu de daune morale. A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate ce nu contravin prezentei decizii. A obligat pe pârâtul B. să achite apelantei-reclamante A. suma de 6.150 RON cu titlul de cheltuieli de judecată la fond și în apel, reprezentând taxe de timbru și onorariu avocat.

Recursul formulat în cauză Împotriva deciziei nr. 42/2025 din 5 februarie 2025 a Curții de Apel Iași, secția civilă a formulat recurs pârâtul B., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre rejudecare la o altă curte de apel, în temeiul prevederilor art. 497 C. proc. civ. Recurentul-pârât a formulat, în esență, următoarele critici: 1. Din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată cuprinde motive contradictorii, întrucât, deși instanța de apel a reținut în mod corect în partea de debut a considerentelor hotărârii că apelanta-reclamantă a adus în discuție în cuprinsul cererii de apel elemente factuale noi, tinzând la extinderea cadrului procesual față de cel dedus judecății în primă instanță, în a doua parte a considerentelor, în analiza condiției vinovăției, instanța de apel își întemeiază concluzia privitoare la existența intenției de umilire a reclamantei tocmai pe aceste fapte noi. Comparând obiectul cererii de chemare în judecată cu cererea de apel, rezultă că apelanta-reclamantă a extins însă obiectul judecății, adăugând următoarele pretinse fapte ilicite: (a) reclamanta a susținut că pârâtul ar fi folosit la adresa sa apelativul "mincinoasă"; (b) reclamanta a susținut că pârâtul ar fi denigrat-o inclusiv prin cereri și memorii adresate Primarului municipiului Vaslui în perioada 12 decembrie 2022- februarie 2023; (c) reclamanta a susținut că pârâtul ar fi folosit la adresa sa epitete precum "neglijentă, mincinoasă, uitucă, abuzivă etc."; (d) reclamanta a inclus în enumerarea faptelor ilicite, inclusiv fapte pretins a fi avut loc mult după introducerea acțiunii, respectiv faptul că într-o pretinsă ședință de lucru cu personalul Poliției Locale Vaslui din 6 februarie 2024, pârâtul ar fi făcut din nou "afirmații denigratoare privind profesionalismul apelantei". Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a produs și o încălcare a unor norme de procedură, întrucât instanța de apel a încălcat tocmai prevederile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., fiind atrasă nulitatea actului de procedură în conformitate cu prevederile art. 175 alin. (1) C. proc. civ., provocând pârâtului o evidentă vătămare, fiind lipsit astfel atât de oportunitatea unei apărări substanțiale, precum și lipsit de garanția dublului grad de jurisdicție în privința acestor chestiuni, iar această vătămare nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii și rejudecarea apelului. 2. În analiza condiției existenței faptei ilicite, instanța de apel nu a analizat apărările pârâtului și baza factuală prezentată de acesta, abordând doar chestiuni adiacente subiectelor puse în discuție de pârât în spațiul public (care de altfel nu făceau obiectul afirmațiilor sale), invocate de apelanta-reclamantă (ale cărei argumente sunt preluate aproape mot-a-mot în hotărâre), sens în care hotărârea este nelegală pentru încălcarea prevederilor art. 13 și art. 425 lit. b) C. proc. civ., fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. De asemenea, instanța de apel a decretat că afirmațiile pârâtului nu aveau o bază factuală suficientă, însă nu a ajuns la această concluzie pe baza informațiilor pe care acesta le-a avut la dispoziție la momentul emiterii afirmațiilor (și nici nu a ținut cont de eforturile acestuia de a obține informațiile necesare înainte de a face o interpelare în cadrul ședinței Consiliului Local al Mun. Vaslui), ci a ajuns la această concluzie pe baza rezultatului unor anchete ulterioare, realizate tocmai ca urmare a sesizărilor pârâtului de a se efectua un control în această privință, sens în care hotărârea este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dreptului material, fiind incident și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privește verificarea condiției existenței unei fapte ilicite, se observă că instanța de apel a apreciat, cu titlu preliminar, că afirmațiile pârâtului pot fi calificate ca fiind "afirmații factuale" sau "afirmații privitoare la fapte de natură obiectivă", și nu ca judecăți de valoare. Astfel, a reținut că trebuie să verifice atât adevărul obiectiv al afirmațiilor pârâtului, cât și "buna credință a autorului afirmațiilor", apreciind că buna sau reaua-credință a autorului afirmațiilor se poate determina în funcție de scopul demersului, "reaua-credință fiind înlăturată dacă se dovedește că acesta nu a acționat cu intenția de a afecta în mod gratuit reputația reclamantei, ci a urmărit să informeze opinia publică asupra unor chestiuni de interes public, făcând o documentare în acest sens, adecvată scopului propus". Motivele invocate de apelanta-reclamantă prin cererea de apel au fost copiate de instanța de apel, fără a fi analizate apărările pârâtului în această privință, fiind astfel încălcat dreptul său la apărare, precum și obligația instanței de soluționare și motivare a cauzei conform prevederilor art. 425 și art. 22 C. proc. civ. Instanța de apel a analizat unele aspecte privitoare la subiectele semnalate, însă acestea nu coincid cu afirmațiile pârâtului. Ca atare, nu a fost verificată veridicitatea afirmațiilor pârâtului și calitatea bazei factuale pe care acesta se întemeia, ci alte aspecte în jurul acelor subiecte, preluate din cererea de apel, dar la care a extins discuția apelanta-reclamantă. Astfel, în ceea ce privește organizarea concursului pentru ocuparea funcției de șef serviciu circulație în cadrul Poliției Locale Vaslui, chestiunea publică semnalată de pârât a vizat împrejurarea că acesta a fost organizat de primărie, iar nu de Poliția Locală Vaslui, instituție cu personalitate juridică independentă. Or, instanța de apel a abordat alte chestiuni problematice în legătură cu acel concurs, pe care le-a adus în discuție apelanta-reclamantă în cererea de apel. Nu a fost analizată nici împrejurarea semnalată de pârât cu privire la lipsa înștiințării sale în termen legal și rezonabil în legătură cu organizarea acestui concurs. În privința afirmațiilor privitoare la neîntocmirea fișelor de post și a rapoartelor de evaluare pentru perioada în care pârâtul a ocupat funcția de Director Executiv al Poliției Locale Vaslui, instanța de apel a abordat selectiv doar acele aspecte care sunt favorabile apelantei-reclamante, fără a analiza apărările invocate de pârât și baza factuală. Instanța de apel a atribuit noțiunii "bază factuală suficientă" o altă conotație decât cea care rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, întrucât pare să considere că o afirmație are o bază factuală suficientă doar dacă este dovedită a fi 100% adevărată, însă noțiunea denotă că o afirmație poate fi considerată ca având o bază factuală suficientă chiar și atunci când informațiile nu sunt dovedite absolut, dar există premise faptice suficiente care să permită măcar o posibilitate moderat de convingătoare că afirmația este adevărată. În acest sens, este indicată, cu titlu de jurisprudență, decizia nr. 1790 din 23 septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția I civilă. În continuare, recurentul-pârât a arătat că afirmațiile sale au pornit de la o bază factuală suficientă. Instanța de apel trebuia să verifice dacă, la momentul la care pârâtul a emis afirmațiile, existau premise suficiente ca acesta să exprime îndoieli cu privire la modalitatea în care reclamanta (și alți funcționari publici) își îndeplinea atribuțiile de serviciu și dacă această formă a libertății de expresie se circumscrie limitelor prevăzute de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. În mod similar, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut în numeroase cauze că jurnaliștii sau avertizorii publici pot discuta public sau aduce în discuția publică și aspecte care nu au fost încă investigate și că afirmațiile acestora, exprimate anterior finalizării anchetei oficiale, nu pot fi considerate fapte ilicite dacă, în urma finalizării anchetelor, se dovedește că bănuielile acestora, pornind de la baze factuale suficiente, s-au dovedit până la urmă a fi nefondate (Cauza Boldea împotriva României). 3. Instanța de apel nu a urmat etapele corespunzătoare de analiză a depășirii limitelor rezonabile ale libertății de exprimare, pusă în balanță cu necesitatea protejării dreptului reclamantei la viață privată, imagine și demnitate, ci a reținut de la început că pârâtul ar fi urmărit să lezeze drepturile reclamantei și nu a mai realizat o analiză a depășirii sau nu a limitelor permise ale libertății de exprimare, ceea ce atrage incidența motivului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Raportat la prevederile art. 1.349 alin. (1) din C. civ., activitatea pârâtului, subsumabilă exercitării unui drept la liberă exprimare, este în esență o activitate licită, fiind consacrată în mod expres de art. 30 din Constituția României, în art. 10 din Convenție, precum și în cuprinsul art. 11 din Cartea drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene. În acest context, singurul mod în care s-ar putea pune problema săvârșirii unei fapte ilicite ar fi ipoteza în care s-ar fi depășit limitele libertății de exprimare, având în vedere faptul că libertatea de exprimare și dreptul persoanelor la reputație, onoare și demnitate sunt drepturi care pot deveni concurente, fiind necesar a se stabili o balanță între exercitarea celor două. Or, informațiile și opiniile formulate de pârât nu au fost de natură să depășească, într-un mod care ar putea fi considerat nelegitim, limitele libertății de exprimare, deoarece: a. Reclamanta este funcționar public, având calitatea de șef al Serviciului Resurse Umane din cadrul aparatului de specialitate al Primarului municipiului Vaslui, limitele criticilor admisibile fiind mai extinse în cazul persoanelor cu statul public decât în cazul persoanelor de drept privat b. Toate afirmațiile pârâtului au vizat în mod exclusiv activitatea reclamantei în calitatea sa de funcționar public și modul în care aceasta și-a îndeplinit atribuțiile, fără niciun fel de referire la aspecte din viața sa privată, iar posibilitatea restrângerii libertății de exprimare este mult mai redusă atunci când libertatea de exprimare vizează chestiuni de interes general. c. În ipoteza în care nu au fost comunicate niciun fel de informații despre viața privată a reclamantei, aceasta nu se poate prevala de dispozițiile art. 8 din Convenție și că, din punctul de vedere al jurisprudenței Curții Europene, libertatea de exprimare nu este pusă în balanță cu dreptul la viață privată decât dacă atacul sau atingerea adusă reputației personale a atins un anumit nivel de gravitate și a fost săvârșită într-un mod care aduce atingere exercitării dreptului la viată privată d. Chiar și dacă ar fi cazul să se realizeze o punere în balanță a celor două drepturi, Curtea consideră că pentru ca libertatea de exprimare să fie cenzurată, este necesar să se verifice dacă ingerința este prevăzută de lege și necesară într-o societate democratică și daca metoda este proporțională cu interesul legitim urmărit și dacă motivele pentru cenzurarea și sancționarea libertății de exprimare sunt relevante și suficiente (Cauza Falzon împotriva Maltei, pct. 52). Așadar, instanța de apel nu a verificat și nu a argumentat dacă măsura cenzurării libertății de exprimare a pârâtului era necesară într-o societate democratică și dacă soluția pronunțată în cauză era proporțională cu interesul legitim urmărit, iar motivele furnizate de instanța de apel în decizia recurată nu sunt relevante și suficiente. Instanța de apel a îmbrățișat de la început convingerea că pârâtul ar fi urmărit, în mod deliberat, umilirea reclamantei, această idee fiind reiterată de mai multe ori pe parcursul considerentelor, deși faptele pârâtului probează contrariul. Luarea publică de poziție a pârâtului, posibilă după ce nu a mai deținut nicio funcție publică, a fost singulară și exprimată cu unicul scop de a semnala nereguli. 4. Hotărârea este greșită și sub aspectul cuantificării daunelor morale cuvenite reclamantei, deoarece instanța de apel nu se întemeiază nici pe aspectele medicale invocate, nici pe declarațiile martorilor privitoare la potențialul efect provocat de afirmațiile pârâtului în mediul profesional al reclamantei, ci pur pe aprecierea că astfel de afirmații provoacă, prin însăși natura lor, o suferință morală profundă reclamantei, mai ales în contextul unei cariere remarcabile și de lungă durată. Această motivare nu este suficientă pentru a justifica un cuantum atât de ridicat al daunelor morale acordate, întrucât, chiar dacă daunele morale nu pot fi cuantificate exact, instanța de apel ar fi trebuit să se întemeieze pe probele existente la dosarul cauzei pentru a determina măsura suferinței morale provocate reclamantei, însă din cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel ar fi realizat o astfel de analiză. Dimpotrivă, probele existente la dosarul cauzei infirmă producerea vreunei consecințe negative în viața personală și/sau profesională a reclamantei sau producerea vreunei schimbări de percepție a reclamantei la nivel public. În drept, art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. În dovedire, recurentul-pârât a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că o parte semnificativă a criticilor din recurs nu se subsumează motivelor de casare, deoarece se urmărește reaprecierea situației de fapt și a probatoriului (inclusiv asupra existenței/întinderii prejudiciului moral și asupra impactului în plan profesional), ceea ce nu poate face obiectul controlului de legalitate. Asupra criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., intimata-reclamantă a susținut că instanța de apel a analizat apărările pârâtului și a indicat raționamentul pentru care a reținut depășirea limitelor art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, realizând distincția faptă/judecată de valoare și evaluând baza factuală și buna-credință; astfel, nu poate fi reținută nici încălcarea dreptului la apărare, nici un viciu de nemotivare/motivare contradictorie. Criticile reprezintă dezacordul recurentului față de modul în care instanța de apel a reținut și a interpretat situația de fapt și probatoriul. În ceea ce privește stabilitatea cadrului procesual, a arătat că reclamanta nu a extins în apel obiectul judecății cu fapte noi, iar critica este contrazisă chiar de conținutul cererii introductive și al articolului. Astfel, unele calificative/atribute invocate de recurent ca fiind "nou introduse" se regăsesc în limbajul utilizat în articol, fiind prezentate ca imputări concrete legate de exercitarea funcției. În ceea ce privește daunele morale, intimata-reclamantă a susținut că instanța de apel nu a fundamentat cuantumul exclusiv pe o prezumție abstractă, ci a valorificat elemente din probatoriu și context (reputația profesională, impactul afirmațiilor publice, declarații de martori și înscrisuri medicale), iar critica recurentului vizează, în esență, aprecierea intensității vătămării și a cuantumului, deci tot temeinicia concluziilor instanței de apel, iar nu o veritabilă problemă de legalitate. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează a fi expuse: 1. Cu privire la primul punct din cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurentul-pârât formulează două critici distincte, încadrate în două motive de casare: pe de o parte, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că hotărârea recurată ar cuprinde motive contradictorii; pe de altă parte, invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arătând că instanța de apel ar fi încălcat normele de procedură privind limitele efectului devolutiv al apelului, în special dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., cu consecința nulității în condițiile art. 175 alin. (1) din același cod. În esență, ambele critici sunt construite pe aceeași teză, și anume că instanța de apel ar fi exclus din obiectul judecății în apel afirmațiile din "memoriile/cererile" adresate conducerii Primăriei Municipiului Vaslui, pentru ca ulterior să valorifice aceste împrejurări în analiza condiției vinovăției. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că hotărârea de apel ar conține considerente contradictorii, întrucât instanța de apel ar fi reținut, în analiza limitelor devoluțiunii, că "afirmațiile din memoriile și cererile adresate conducerii Primăriei Municipiului Vaslui", la care nu s-a făcut referire în cuprinsul acțiunii introductive, nu pot face obiectul judecății în apel, iar ulterior, în analiza vinovăției, ar fi dedus intenția de umilire tocmai din perseverența pârâtului, descriind o campanie începută cu depunerea de memorii, continuată cu intervenția din ședința consiliului local și culminată cu publicarea insultelor în presă – ziarul Vremea nouă de Vaslui din 6 ianuarie 2023. Critica este nefondată. Înalta Curte reține, în primul rând, că hotărârea recurată conține o delimitare expresă a obiectului devoluțiunii în apel, instanța de apel statuând că anumite împrejurări invocate direct în cererea de apel nu pot fi supuse judecății, fiind pretenții noi în raport cu prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ. În aceeași secvență, instanța de apel a operat o distincție clară între (i) pretinse fapte ulterioare introducerii acțiunii - exemplificate prin ședința de lucru din 6 februarie 2024 - și (ii) afirmațiile din memoriile/cererile adresate conducerii primăriei, excluse nu pe criteriu temporal, ci pentru motivul expres că nu s-a făcut referire la ele în acțiunea introductivă. Așadar, ceea ce este stabilit în mod tranșant în aceste considerente este interdicția de a lărgi obiectul judecății în apel prin pretenții noi. În al doilea rând, se constată că instanța de apel a identificat și a analizat faptele ilicite ca fiind actele de comunicare publică imputate pârâtului: afirmațiile făcute în ședința ordinară a Consiliului Local din 22 decembrie 2022 și afirmațiile publicate în presa scrisă la 6 ianuarie 2023, prin scrisoarea deschisă apărută în ziarul local. În mod corelativ, instanța de apel a legat explicit prejudiciul și raportul de cauzalitate de aceste două episoade publice, reținând că lezarea reputației și a demnității reclamantei derivă din aceste fapte ilicite. Prin urmare, temeiul efectiv al obligației de reparare și al cuantificării prejudiciului este ancorat în afirmațiile publice, iar nu în memoriile/cererile către primărie ca fapte ilicite autonome. Verificând considerentele privind vinovăția, Înalta Curte constată că referirile la caracterul neizolat al conduitei și la campania de denigrare, inclusiv mențiunea depunerii de memorii, nu conduc la concluzia unei contradicții, câtă vreme acestea nu sunt utilizate ca temei autonom al răspunderii și nici ca fundament al raportului de cauzalitate ori al obligației de despăgubire, ci doar pentru caracterizarea intenției în legătură cu faptele ilicite reținute – proferarea și publicarea afirmațiilor din 22 decembrie 2022 și 6 ianuarie 2023. În această privință, se observă și că reclamanta a arătat încă din cererea de chemare în judecată că, după data de 12 decembrie 2022, pârâtul ar fi declanșat o campanie de denigrare, astfel încât instanța de apel, raportându-se la contextul conflictului, a folosit această împrejurare ca element suplimentar de apreciere asupra bunei-credințe a pârâtului, în cadrul demersului de punere în balanță între libertatea de exprimare și protecția reputației, pe care instanța de apel îl motivează prin criteriile jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. În acest context, Înalta Curte reține că în procesul de punere în balanță a art. 8 și art. 10 din Convenție, o mare importanță este acordată analizei atitudinii subiective a autorului afirmațiilor, ca element de fapt: în concret, decelarea intenției reale ce a stat la baza afirmațiilor pretins defăimătoare – dacă autorul afirmațiilor a acționat cu bună-credință sau, dimpotrivă, cu intenția de a jigni sau decredibiliza. Astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în analiza atitudinii subiective a autorului afirmațiilor se au în vedere elemente concrete din situația de fapt și, în egală măsură, poate prezenta relevanță relația anterioară a autorului afirmațiilor cu persoana vizată. De exemplu, utilizarea de către reclamant a apelativului "fascist" și a altor cuvinte jignitoare la adresa unui funcționar a fost apreciată de Curte în contextul mai larg al unei "animozități îndelungate dintre aceștia" (Cauza Gavrilovici contra Moldovei, paragrafele 50-61). Similar, Curtea a avut în vedere, la evaluarea contextului afirmațiilor, faptul că împotriva reclamantului s-a început urmărirea penală ca urmare a unei plângeri depuse de pârât (Cauza Malisiewicz-Gasior contra Poloniei, paragrafele 65-66). În consecință, nu se poate reține existența unor motive contradictorii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată păstrând o linie coerentă: instanța de apel a exclus pretențiile noi ca obiect al judecății în apel și a fundamentat răspunderea civilă delictuală doar pe afirmațiile deduse judecății prin acțiune, iar menționarea demersurilor anterioare servește exclusiv evaluării contextului afirmațiilor - chestiune ce prezintă relevanță în analiza bunei-credințe, după cum s-a demonstrat în considerentele precedente. Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât susține că instanța de apel ar fi încălcat dispozițiile art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., întrucât ar fi judecat în apel și ar fi valorificat fapte invocate pentru prima dată în cererea de apel (memoriile/cererile către primărie), ceea ce ar atrage nulitatea deciziei recurate, cu consecința unei vătămări constând în lipsirea de dreptul la apărare și de dublul grad de jurisdicție. Critica este nefondată. Înalta Curte reține că încălcarea art. 478 alin. (3) C. proc. civ. presupune, în esență, schimbarea calității părților, a cauzei ori a obiectului cererii sau soluționarea unor pretenții noi în apel. Or, din considerentele hotărârii recurate în care au fost analizate condițiile răspunderii civile delictuale rezultă că instanța de apel a circumscris temeiul răspunderii și al obligației de reparare la afirmațiile făcute public în ședința Consiliului Local Vaslui din 22 decembrie 2022 și la cele publicate în presa scrisă la 6 ianuarie 2023, stabilind raportul de cauzalitate prin raportare expresă la aceste două episoade. În aceste condiții, menționarea unor demersuri anterioare (sesizări/memorii) în cadrul analizei bunei-credințe, ca elemente contextuale, nu echivalează cu soluționarea unor pretenții noi și nu dovedește lărgirea obiectului devoluțiunii. Ca atare, atât timp cât instanța de apel își întemeiază soluția pe faptele ilicite deduse judecății, asupra cărora pârâtul a avut posibilitatea să formuleze apărări, nu se poate reține că acesta ar fi fost lipsit de garanția dublului grad de jurisdicție ori de dreptul la apărare prin judecarea unei pretenții noi în apel. 2. Analizând susținerea recurentului-pârât potrivit căreia instanța de apel nu ar fi motivat corespunzător condiția existenței faptei ilicite, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată. Din considerentele hotărârii recurate rezultă că instanța de apel a identificat în mod explicit conduita imputată pârâtului, faptele ilicite fiind circumscrise afirmațiilor făcute public în ședința Consiliului Local Vaslui din 22 decembrie 2022 și celor publicate în presa scrisă la 6 ianuarie 2023, iar apoi a analizat dacă aceste afirmații se încadrează în limitele libertății de exprimare sau dacă depășesc aceste limite. Totodată, instanța de apel a argumentat asupra bazei factuale și bunei-credințe, făcând trimitere la materialul probator administrat și la rezultatele verificărilor/controalelor ori hotărârilor judecătorești relevante pentru imputațiile concrete formulate de pârât. Contrar susținerilor recurentului-pârât, hotărârea recurată nu se limitează la "chestiuni adiacente" și nici nu omite verificarea bazei factuale, ci examinează tocmai dacă acuzațiile concrete utilizate de pârât pentru a susține public "incompetența" reclamantei aveau suport probator. Împrejurarea că instanța de apel a detaliat unele aspecte conexe (precum rolul pârâtului în comisia de concurs, existența unor hotărâri judecătorești definitive ori concluzii ale rapoartelor de audit) nu înseamnă că a schimbat obiectul verificării, ci că a motivat, pe baza probelor, inexistența premiselor necesare pentru ca acuzațiile publice să poată fi considerate făcute cu bună-credință și pe o bază factuală suficientă. Înalta Curte reține, în continuare, că motivarea unei hotărâri, în sensul art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu impune redarea exhaustivă și răspunsul formal la fiecare susținere a părților, ci exprimarea raționamentului care a condus la soluție, prin prezentarea situației de fapt reținute, a probelor și a argumentelor esențiale, precum și a normelor aplicate. Or, hotărârea recurată nu se limitează la preluarea susținerilor reclamantei, ci le raportează la probele administrate, la conținutul afirmațiilor publice imputate pârâtului și la criteriile utilizate în evaluarea bunei-credințe și a bazei factuale, explicând de ce concluzia primei instanțe asupra inexistenței faptei ilicite este greșită. În aceste condiții, nu se poate reține un viciu al motivării hotărârii în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Sub aspectul încălcării prevederilor art. 13 și art. 22 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurentul-pârât nu evidențiază o neregularitate procedurală aptă să atragă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Încălcarea dreptului la apărare presupune, în principiu, împiedicarea efectivă a părții de a-și valorifica apărările ori de a administra probele relevante, fie prin neîndeplinirea unor acte de procedură esențiale, fie prin refuzul nelegal de a primi apărări/probe ori prin soluționarea cauzei fără a permite părții să își exprime punctul de vedere. Or, critica formulată se reduce la susținerea că instanța de apel nu ar fi analizat apărările pârâtului și baza factuală prezentată de acesta, fără a indica o neregularitate concretă care să fi împiedicat exercitarea apărării. În plus, chiar din economia considerentelor rezultă că instanța de apel a examinat punctual dacă acuzațiile publice aveau suport probator și dacă au fost formulate cu bună-credință, în raport cu probele administrate. În aceste condiții, critica nu caracterizează o încălcare a dreptului la apărare, ci exprimă nemulțumirea recurentului-pârât față de concluziile instanței de apel cu privire la baza factuală și buna-credință, chestiuni ce țin de interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt, iar nu de un viciu procedural subsumabil dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. De asemenea, critica recurentului-pârât întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că instanța de apel ar fi conchis lipsa unei baze factuale suficiente exclusiv pe baza unor "anchete ulterioare", este nefondată. Din considerentele hotărârii recurate rezultă că pârâtul a avut posibilitatea efectivă de a proba veritatea imputațiilor și diligențele invocate, administrând probatoriu în cauză, inclusiv raportul de audit nr. 76231/2023, înscris încuviințat ca probă la solicitarea pârâtului, conform celor consemnate în încheierea pronunțată de tribunal la 12 septembrie 2023, probă analizată de instanța de apel. Pe baza acestui ansamblu probator, Curtea de apel a reținut astfel: "intimatul nu s-a mulțumit să semnalizeze niște presupuse nereguli în activitatea apelantei, demers ce ar fi fost salutar și util pentru procesul democratic, buna funcționarea a instituțiilor statului și respectarea supremației legii, ci a făcut acuzații clare, vehemente, a solicitat demisia acesteia și a folosit cuvinte/sintagme profund jignitoare ca "incompetentă" resimțite acut ca atare de apelantă, în condițiile în care nu exista vreo baza factuală reală, iar în unele cazuri cunoscând din informațiile pe care le avea, că există hotărâri judecătorești definitive cunoscute de intimat ce statuau în mod definitiv contrariul celor afirmate." Mai mult, instanța de apel ancorează explicit aprecierea în momentul emiterii afirmațiilor, consemnând că respingerea definitivă a acțiunii privind concursul era aspect cunoscut de pârât la momentul declarațiilor sale sau publicării articolului, iar în privința altor imputări arată că "simpla neînțelegere a unei grile de salarizare nu reprezintă o bază factuală" și că "la momentul afirmațiilor sale exista deja o hotărâre judecătorească" (sentința civilă nr. 386 din 23 noiembrie 2022 a Tribunalului Vaslui) care confirma corecta încadrare pe funcție. În aceste condiții, câtă vreme momentul temporal la care a fost analizată existența bunei-credințe a fost cel dat de lansarea afirmațiilor, nu poate fi reținută o aplicare greșită a dreptului material. 3. Luând în examinare criticile recurentului-pârât întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate. În esență, se susține că instanța de apel nu ar fi parcurs etapele impuse de punerea în balanță a libertății de exprimare cu dreptul la viață privată, reputație și demnitate, întrucât ar fi reținut ab initio intenția de lezare și ar fi cenzurat libertatea de exprimare fără a verifica necesitatea și proporționalitatea ingerinței. Or, o asemenea premisă nu se verifică în raport cu considerentele deciziei recurate, care relevă că instanța de apel a îmbinat analiza cerințelor de drept intern - faptă ilicită, vinovăția, legătura de cauzalitate și prejudiciul, reglementate de art. 1.357 și următoarele din C. civ., cu exigențele Convenției pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Din interpretarea dispozițiilor art. 10 din Convenție, rezultă că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Astfel, dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite, una dintre limitele prevăzute expres de paragraful 2 al art. 10 fiind tocmai protecția reputației sau a drepturilor altora. Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție "interesele concurente aflate în joc". În contextul punerii în balanță a drepturilor în discuție, Curtea Europeană a enunțat principiile relevante care trebuie să ghideze examinarea sa – și, mai ales, a instanțelor naționale, stabilind o serie de criterii, ce pot fi grupate în funcție de obiect, după cum urmează: a) aspecte referitoare la persoana vizată; b) conținutul mesajului; c) modalitatea de obținere a informației; d) modul de transmitere a mesajului; e) contextul în care au fost făcute afirmațiile; f) aspecte cu privire la autorul afirmațiilor; g) aspecte referitoare la consecințele afirmațiilor – repercusiuni; h) evaluarea severității sancțiunii ce se solicită a fi aplicată. Sub un prim aspect, esențial în combaterea criticilor, Înalta Curte reține că factorii enumerați devin relevanți în metodologia de punere în balanță a libertății de exprimare și a dreptului la respectarea vieții private în funcție de circumstanțele cauzei, astfel că anumite criterii pot avea mai mult sau mai puțin impact. Contrar alegațiilor recurentului-pârât, instanța de apel a analizat limitele legale ale libertății de exprimare, prevăzute de art. 10 paragraful 2 al Convenției și art. 75 alin. (2) din C. civ., prin prisma criteriilor care pot fi transpuse în prezenta cauză, ajungând la concluzia corectă în sensul că au fost depășite. Considerentele deciziei recurate reflectă tocmai o asemenea analiză globală, construită pe criteriile specifice în materia conflictului art. 8 - art. 10 din Convenție: (i) natura afirmațiilor (fapte versus judecăți de valoare) și exigența unei baze factuale rezonabile pentru imputațiile de fapt, respectiv chiar și pentru judecățile de valoare ce vizează acuzații determinate; (ii) buna-credință/atitudinea subiectivă a autorului și scopul demersului; (iii) statutul persoanei vizate (funcționar public) și lărgirea limitelor criticii admisibile, fără a elimina însă protecția reputației; (iv) contextul și forma exprimării, inclusiv distincția între critică și insultă; (v) existența/absența interesului public real al temei și greutatea acuzațiilor; (vi) impactul asupra reputației profesionale, ca interes protejat în sfera art.

Astfel, curtea de apel a pornit de la calificarea discursului, reținând că libertatea de exprimare, în speță, s-a materializat, într-o proporție covârșitoare, în imputații factuale, ceea ce, în logica standardului convențional, legitimează exigența unei baze factuale minime și a unei verificări a bunei-credințe. Totodată, instanța a precizat expres că adevărul obiectiv nu este singurul criteriu, fiind determinantă buna-credință a autorului în cauzele de defăimare. Aceasta infirmă teza recurentului-pârât potrivit căreia instanța ar fi ajuns direct la concluzia vinovăției, câtă vreme raționamentul este construit pe distincția fapta/judecată de valoare și pe aprecierea bunei-credințe raportat la scop și context, ceea ce corespunde metodologiei convenționale. În ceea ce privește argumentul de la lit. a), potrivit căruia reclamanta este funcționar public și, în consecință, limitele criticii admisibile sunt mai largi, Înalta Curte reține că această împrejurare nu conduce automat la concluzia că afirmațiile litigioase beneficiază de protecție. Chiar în logica standardului convențional invocat de recurent, toleranța sporită a persoanelor cu statut public nu anihilează protecția demnității și reputației și nu acoperă acuzații factuale grave, formulate public ca certitudini și însoțite de solicitarea demiterii, în lipsa unei minime baze factuale. Or, exact aceasta este concluzia instanței de apel: pârâtul a formulat acuzații de "incompetență" și imputări concrete, fără suport factual real, iar în unele situații chiar cu știința existenței unor hotărâri definitive contrare celor afirmate. Nici susținerile de la lit. b), în sensul că afirmațiile au vizat exclusiv activitatea reclamantei ca funcționar public și că restrângerea libertății de exprimare este mai redusă în chestiuni de interes general, nu pot conduce la admiterea motivului de recurs. Instanța de apel a reținut explicit că nu i se reproșează pârâtului sesizarea forurilor abilitate ori semnalarea unor nereguli, ci faptul că afirmațiile publice au fost formulate ca acuzații certe și au fost însoțite de solicitarea demisiei și de un calificativ ofensator, în lipsa unei baze factuale rezonabile. Cât privește argumentul de la lit. c), potrivit căruia, în absența unor referiri la viața privată, reclamanta nu s-ar putea prevala de art. 8 din Convenție, Înalta Curte reține că acesta este contrazis de jurisprudența Curții de la Strasbourg, conform căreia atingerile aduse reputației profesionale sunt considerate ca intrând sub incidența protecției conferite de art. 8, dacă au un anumit nivel de gravitate și au fost săvârșite astfel încât să aducă atingere dreptului la respectarea vieții private, de exemplu: directorul general al unei societăți subvenționate de stat în Cauza Tănăsoaica împotriva României; magistrați în cauza Belpietro împotriva Italiei; Cauza Shahanov și Palfreeman împotriva Bulgariei (pct. 63-64), în care contextul este cel al semnalării unor pretinse nereguli și al plângerii împotriva unor funcționari; și C. și alții împotriva Norvegiei (pct. 60). Curtea de apel a reținut tocmai această idee, calificând acuzațiile ca fiind apte să lezeze onoarea, demnitatea și reputația profesională a reclamantei, iar evaluarea gravității este ancorată în forma exprimării, caracterul public al acuzațiilor și intensitatea lor (solicitarea demisiei, imputarea unor fapte grave). În fine, susținerea de la lit. d) nu evidențiază o aplicare greșită a normelor de drept material, în condițiile în care instanța de apel a indicat motive concrete pentru concluzia depășirii limitelor libertății de exprimare, astfel cum s-a demonstrat în considerentele precedente. Recurentul pornește de la o premisă formalistă, în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să deruleze distinct și explicit testul caracterului necesar și proporțional al ingerinței într-o societate democratică. Or, în materia conflictului dintre art. 10 și art. 8 din Convenție, cerința necesității și a proporționalității nu se verifică în abstract, ci se evaluează prin raportare la criteriile relevante pentru realizarea justului echilibru între libertatea de exprimare și protecția reputației. Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a calificat natura afirmațiilor (imputări factuale), a examinat existența unei baze factuale minimale și buna-credință a autorului, a evaluat contextul și modalitatea de diseminare (ședință publică transmisă online și reluare în presă), precum și gravitatea atingerii aduse reputației profesionale a reclamantei, conchizând, pe această bază, că discursul a depășit limitele criticii admisibile; în consecință, ingerința în exercițiul art. 10 urmărește scopul legitim al protecției reputației și este justificată prin motive pertinente și suficiente. De asemenea, calificarea atitudinii subiective nu este tratată ca premisă a raționamentului, ci ca o concluzie întemeiată pe elemente factuale reținute de instanța de apel. În realitate, prin această critică, recurentul-pârât solicită instanței de recurs să reinterpreteze conduita sa, ceea ce echivalează cu o reapreciere a situației de fapt și a materialului probator, inadmisibilă în recurs. De altfel, și sub aspectul pretinsei insuficiențe a motivelor pentru care s-a impus sancționarea sa, recurentul formulează critici de netemeinicie a hotărârii, iar nu de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Prin urmare, susținerile recurentului-pârât nu evidențiază o interpretare ori aplicare greșită a normelor de drept material incidente (art. 8 și art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 75 și art. 1.349 din C. civ.), ci exprimă, în realitate, un dezacord față de evaluarea instanței de apel asupra bazei factuale, bunei-credințe și a intensității atingerii aduse reputației – aspecte care, în raport cu structura recursului, nu pot fi convertite în motivul de casare invocat, câtă vreme raționamentul juridic urmează reperele convenționale și realizează, în concret, balanța între drepturile concurente. 4. Criticile privind cuantificarea daunelor morale cuvenite reclamantei nu reclamă o eroare de drept în aplicarea criteriilor juridice de evaluare a prejudiciului moral, ci urmăresc, în esență, reaprecierea probelor (acte medicale, depoziții martori) și reindividualizarea cuantumului daunelor morale pe baza unei lecturi proprii a faptelor, operațiuni ce țin de stabilirea situației de fapt și de evaluarea intensității suferinței – atribut exclusiv al instanțelor de fond. În recurs, controlul este unul de legalitate, iar instanța de recurs nu poate substitui instanței de apel propria apreciere asupra credibilității și forței probante a depozițiilor ori înscrisurilor și nici nu poate reevalua nivelul despăgubirilor stabilit în concret. În același registru se înscrie și susținerea că motivarea instanței de apel nu ar fi suficientă pentru a justifica un cuantum atât de ridicat al daunelor morale acordate, întrucât nu vizează un veritabil viciu de motivare, ci exprimă nemulțumirea recurentului-pârât față de aprecierea instanței de apel asupra întinderii prejudiciului moral, în sensul că raționamentul expus nu ar justifica un cuantum pe care îl consideră ridicat; or, o asemenea susținere reclamă, în realitate, reevaluarea probelor și a circumstanțelor concrete care au fundamentat cuantificarea daunelor, motiv pentru care nu se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Față de toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul B. ca nefondat. Raportat la soluția pronunțată în cauză, de respingere a recursului, în temeiul art. 453 alin. (1) coroborat cu art. 452 C. proc. civ., recurentul-pârât, în calitate de parte căzută în pretenții, va fi obligat la plata sumei de 1.173,12 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în cheltuielile de transport, în valoare de 442 RON, și cheltuieli de cazare, în valoare de 731,12 RON, către intimata-reclamantă A., conform înscrisurilor doveditoare de la dosarul de recurs. În ceea ce privește onorariul avocatului solicitat conform cererii de decont de la fila x, în cuantum de 10.000 RON, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă nu a făcut dovada existenței și întinderii acestei cheltuieli până la data închiderii dezbaterilor asupra recursului, contrar susținerilor sale în sensul că dovada achitării onorariului ar fi fost atașată întâmpinării. De asemenea, soluția de respingere a recursului implică și cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-pârât, care fiind parte căzută în pretenții, în condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., nu poate beneficia de sumele de bani achitate cu acest titlu.