ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2235/2025

Pretenția dedusă judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 4.759.308 RON, compusă din 2.516.416 RON impozit pe venit din alte surse, 1.865.429 RON majorări de întârziere și 377.463 RON penalități de întârziere, în principal, în temeiul răspunderii civile delictuale, iar, în subsidiar, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 954 din 10 iulie 2024, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârât, a admis, în parte, cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 1.907.881 RON, cu titlu de îmbogățire fără justă cauză, precum și la plata cheltuielilor de judecată, constând în 22.683,81 RON taxă judiciară de timbru și 1.500 RON onorariu de expert.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe civile, a declarat apel reclamantul. Prin decizia civilă nr. 57A din 27 ianuarie 2025, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul, ca nefondat.

Recursul declarat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 21 martie 2025, a formulat recurs reclamantul, solicitând casarea, în parte, a deciziei și, în principal, trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel, iar, în subsidiar, reținerea cauzei spre rejudecare, admiterea apelului și schimbarea, în parte, a sentinței apelate, în sensul admiterii, în totalitate, a cererii de chemare în judecată. Recurentul-reclamant a invocat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susținând că, în urma aplicării greșite a art. 22-26 din Codul de procedură fiscală, art. 1.357 și art. 1.385 din C. civ., instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că nu poate fi atrasă răspunderea civilă delictuală a intimatului-pârât, pentru sumele plătite cu titlu de impozit pe venit și accesorii fiscale (dobânzile și penalitățile de întârziere), și că, în subsidiar, nu sunt îndeplinite condițiile îmbogățirii fără justă cauză în privința accesoriilor.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: Invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, atunci când a stabilit inexistența faptei ilicite a intimatului-pârât, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, dispozițiile art. 21-26 din Codul de procedură fiscală și ale art. 1.357 din C. civ. Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat. Conform situației de fapt reținute de instanțele de fond, prin contractul de cesiune autentificat sub nr. x/07.02.2011, pârâtul a vândut reclamantului dreptul de a pretinde măsuri reparatorii, în temeiul legilor fondului funciar, contra sumei de 15.727.598 RON, ce a fost plătită de reclamant în patru tranșe. Prin decizia de impunere nr. x/24.04.2017, A.N.A.F.-Direcția Generală Control Venituri Persoane Fizice a stabilit, în sarcina reclamantului, cu titlu de impozit pe venituri din alte surse, obligația de a achita suma de 2.516.416 RON, având în vedere că, la momentul plății drepturilor cedate, reclamantul, în calitate de plătitor de venit, nu a reținut și nu a plătit la bugetul de stat impozitul pe venit, contrar prevederilor art. 79 din Codul fiscal. Această decizie de impunere a fost contestată de reclamant, iar contestația a fost respinsă, în mod definitiv, prin decizia nr. 3620/14.06.2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, în considerente reținându-se caracterul impozabil al venitului din cesiunii. Prin decizia recurată, s-a reținut că, în cauză, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, neexistând o faptă ilicită a pârâtului. Pe de o parte, instanța de apel a argumentat că omisiunea de a plăti impozitul aferent venitului obținut din cesiunea de drepturi litigioase nu este ilicită, în raport cu reclamantul, ci, eventual, caracterul ilicit al acestei fapte poate face obiectul analizei în cadrul raportului juridic dintre reclamant și organele fiscale, impozitul pe venit fiind datorat către bugetul de stat. Pe de altă parte, instanța de apel a arătat că nu poate fi reținută omisiunea pârâtului de a pune la dispoziția reclamantului sumele achitate cu titlu de impozit aferent venitului obținut din cesiune și accesorii, întrucât pârâtul nu a avut cunoștință de existența unei obligații de plată față de reclamant, iar obligația de reținere a impozitului și de virare către bugetul de stat revenea reclamantului, astfel cum s-a stabilit prin decizia de impunere emisă de organul fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 3620/14.06.2021 a Înaltei Curți. Contrar susținerilor recurentului-reclamant, raționamentul logico-juridic al instanței de apel este legal, întrucât, conform prevederilor art. 79 din Codul fiscal (forma în vigoare la data încheierii contractului de cesiune), "impozitul pe venit se calculează prin reținere la sursă la momentul plății veniturilor de către plătitorii de venituri, prin aplicarea unei cote de 16% asupra venitului brut." Plata impozitului pe venit este o obligație legală care revine, de regulă, plătitorului (prin reținere la sursă) sau beneficiarului. Dacă plătitorul de venit a efectuat plata în baza legii, această plată nu poate constitui un prejudiciu cauzat de beneficiar, întrucât echivalează cu îndeplinirea unei sarcini fiscale proprii a recurentului-reclamant, garant al colectării. În materia reținerii la sursă, obligația legală de a calcula, reține și vira impozitul revine exclusiv plătitorului de venit (recurentul-reclamant), intimatul-pârât neavând obligația legală de informare a plătitorului, cu privire la regimul fiscal al sumei. Chiar dacă beneficiarul de venit nu știa că suma este impozabilă, acest fapt nu conduce la reținerea unei fapte ilicite sau a culpei în sarcina intimatului-pârât, nefiind incidentă regula nemo censetur ignorare legem, invocată prin memoriul de recurs. Omisiunea beneficiarului de venit de a atrage atenția plătitorului de venit asupra impozitului nu are un caracter ilicit, deoarece intimatul-pârât nu este subiectul raportului juridic de impunere, acesta fiind recurentul-reclamant, în conformitate cu prevederile art. 79 din Codul fiscal. Plătitorul de venit a achitat prețul cesiunii fără să rețină impozitul la sursă, iar organul fiscal a stabilit că operațiunea era impozabilă, atrăgând răspunderea fiscală a plătitorului, prin decizia de impunere nr. x/24.04.2017. Întrucât contestația formulată împotriva acesteia a fost respinsă definitiv, prin decizia nr. 3620/14.06.2021 a Înaltei Curți, nu poate fi repusă în discuție legalitatea actului administrativ-fiscal, prin care s-a stabilit obligația recurentului-reclamant de plată a impozitului pe venitul datorat de intimatul-pârât și a accesoriilor aferente acestuia. Prin urmare, sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant referitoare la întrunirea cerințelor privind angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât, atât în privința debitului principal, cât și a accesoriilor aferente. Tot în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că, atunci când a reținut că nu sunt îndeplinite cerințele îmbogățirii fără justă cauză în privința accesoriilor, instanța de apel a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 21-26 din Codul de procedură fiscală și ale art. 1.385 din C. civ. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. În materia îmbogățirii fără justă cauză, reglementată la art. 1345-1348 din C. civ., analiza trebuie să privească, printre altele, existența unei îmbogățiri în patrimoniul pârâtului și a însărăcirii corelative în patrimoniul reclamantului, ambele fiind lipsite de un temei legitim. Din această perspectivă, se constată că, în privința accesoriilor, instanța de apel a reținut, în mod corect, că nu poate fi aplicată regula accesorium sequitur principale, întrucât dobânzile și penalitățile de întârziere reprezintă sancțiuni fiscale, ce au fost generate de conduita plătitorului de venit (recurentul-reclamant), și anume omisiunea de a reține la sursă și de a vira la bugetul de stat impozitul pe venitul datorat de către intimatul-pârât, sumele plătite cu acest titlu intrând în patrimoniul statului (bugetul de stat), context în care nu există o mărire a patrimoniului intimatului-pârât, corelativă micșorării patrimoniului recurentului-reclamant. Ca atare, conform art. 28 alin. (4) din Codul de procedură fiscală și art. 79 din Codul fiscal, accesoriile s-au născut direct și exclusiv în sarcina plătitorului de venit, ca urmare a nerespectării obligațiilor legale, astfel că neplata lor de către intimatul-pârât nu reprezintă o îmbogățire în patrimoniului acestuia. În realitate, accesoriile fiscale reprezintă prejudiciul cauzat ca urmare a neglijenței recurentului-reclamant în aplicarea legislației fiscale, acestea reprezentând o sancțiune pentru neplata la scadență a impozitului pe venit. Față de aceste considerente, constatând că nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum a fost invocat și argumentat de recurentul-reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.