ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 186/2026

Ședința publică din data de 5 februarie 2026

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la 24 iulie 2014, sub nr. x/2014, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, obligarea acestuia la restituirea prețului de piață aferent apartamentului nr. x, corp B, situat în București, str. x, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 2787 din 4 martie 2015, Judecătoria Sectorului 4 București a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 19 august 2015, sub nr. x/2015.

Primul ciclu procesual

Prin sentința nr. 1269 din 2 noiembrie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de pârât. A respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin decizia nr. 574 A din 20 iunie 2017, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 1269 din 2 noiembrie 2015, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor. A respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârât. A desființat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul acestei din urmă instanțe la 9 iulie 2017, sub nr. x/2015*.

Al doilea ciclu procesual

Prin sentința nr. 2489 din 5 decembrie 2018, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția autorității de lucru judecat, invocată din oficiu. A respins cererea de chemare în judecată pentru existența autorității de lucru judecat.

Prin decizia nr. 1326A din 16 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 2489 din 5 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă. A anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 29 ianuarie 2020, sub nr. x/2015**.

Al treilea ciclu procesual

Prin sentința nr. 456 din 2 aprilie 2021, Tribunalul București – secția a IV-a civilă a admis excepția prescripției extinctive, invocată de către pârât. A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, ca prescrisă.

Prin decizia nr. 1437A din 27 octombrie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 456 din 2 aprilie 2011 a Tribunalului Buucrești – secția a IV-a civilă. A anulat sentința apelată și a trimis cauza, spre rejudecare, instanței de fond.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 28 ianuarie 2022 sub nr. x/2015***.

Al patrulea ciclu procesual

Prin sentința nr. 1840 din 29 decembrie 2023, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. și A. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București. A obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 256.160,20 RON, precum și a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1125 A in 12 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva sentinței nr. 1840 din 29 decembrie 2023 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei nr. 1125 A in 12 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București.

Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a afirmat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii.

Concret, a susținut că în mod eronat curtea a respins apelul, reținând că dezdăunarea foștilor chiriași cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost reglementată expres prin dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea prețului de piață al imobilului.

Referitor la obligația pecuniară stabilită în sarcina sa, reprezentând valoarea de piață a imobilului în litigiu, conform Legii nr. 10/2001, a solicitat să se aibă în vedere prevederile art. 50

1

alin. (1)

ale acestui

act normativ.

Recurentul a învederat că, prin sentința civilă nr. 2155 din 11 aprilie 2008 a Judecătoriei Sectorului 4 București, rămasă irevocabilă prin decizia nr. 46 din 18 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, a fost admisă acțiunea în revendicare formulată de proprietarii deposedați abuziv de bun împotriva reclamanților din prezenta cauză.

Totodată, a arătat că din înscrisurile aflate la dosarul reiese că actul de vânzare-cumpărare nr. x/19.01.1998 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin S.C. AVL Berceni, nu a fost desființat, iar, în lipsa unei sentințe definitive și irevocabile în ceea ce privește constatarea nulității absolute a acestui contract, nu poate fi justificată obligarea sa la plata sumei reprezentând prețul de piață al imobilului.

Susținând că pentru acordarea despăgubirilor la valoarea de piață, art. 50

1

din Legea nr. 10/2001 prevede îndeplinirea cumulativă a două condiții, iar, în cauză, nu s-a făcut o astfel de dovadă, recurentul a apreciat că situația de fapt a cauzei nu se circumscrie acestor dispoziții imperative menționate.

Raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, a afirmat că raportul juridic litigios este unul de drept privat, care are la bază un contract. Așadar, statul nu poate interveni într-un astfel de raport, neputându-se stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituție) răspunzătoare.

Recurentul a menționat că prin Legea nr. 10/2001 legiuitorul a instituit prevederi cu caracter procesual, care se referă numai la efectele faptului juridic licit (îmbogățirea fără justă cauză), iar nu la cele ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 C. civ., legea părților).

În viziunea sa, dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine calitatea procesuală pasivă a statului, cât timp obligația de garanție pentru evicțiune are un conținut mai larg față de simpla restituire a prețului.

Evocând dispozițiile art. 1337 C. civ., a susținut că acestea nu pot fi înlăturate printr-o normă specială contrară, fiind aplicabile prezentului litigiu.

Recurentul a afirmat că problema care se pune este cea a unei tulburări de drept, de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicțiune totală a vânzătorului, respectiv a Municipiului București, prin primarul general, neputându-se reține culpa sa în producerea prejudiciului.

Din punctul său de vedere, instanța de apel nu a avut în vedere faptul că reclamanții au achiziționat imobilul în temeiul Legii nr. 112/1995, la un preț preferențial, cu mult sub prețul pieței, și că se impunea o diminuare considerabilă a valorii reale.

A apreciat că operează instituția îmbogățirii fără justă cauză, nefiind corect ca reclamanții să încaseze o diferență mai mare față de valoarea prevăzută în contractul de vânzare-cumpărare, situația cumpărătorului în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind diferită de cea a cumpărătorilor potrivit prețurilor stabilite pe piața imobiliară liberă.

Intimații-reclamanți au depus întâmpinare, la 10 aprilie 2025, susținând că recursul nu poate fi încadrat în niciunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Totodată, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost comunicat părților, iar prin încheierea din camera de consiliu din 20 noiembrie 2025, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică din 5 februarie 2026.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunțare asupra recursului.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Obiectul conflictului judiciar poartă asupra cererii formulate de reclamanții A. și B. sub auspiciile dreptului conferit de dispozițiile art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, respectiv a restituirii, de către pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a prețului de piață aferent apartamentului nr. x, corp B, situat în București, str. x.

Reclamanții au argumentat cererea, afirmând că fac parte din categoria persoanelor indicate de legiuitor la art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, întrucât au achiziționat imobilul în baza Legii nr. 112/1995, prin contractul de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2153/19.01.1998, încheiat cu Primăria Municipiului București, prin S.C. AVL Berceni S.A..

Totodată, au afirmat că acest contract de vânzare-cumpărare a fost lipsit de efecte juridice ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare formulate de proprietarii inițiali (al căror autor a fost deposedat de bun în baza Decretului nr. 95/1950), prin sentința civilă nr. 2155/11.04.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2007, rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 46/10.01.2010 a Curții de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Raportat la sentința civilă menționată, Înalta Curte constată că, în argumentarea soluției pronunțate asupra acțiunii în revendicare s-a reținut că Statul Român și-a constituit abuziv calitatea de proprietar, întrucât dispozițiile Decretului nr. 92/1950 contraveneau Constituției în vigoare la acea dată (prin care se garanta proprietatea persoanelor fizice), prevederilor art. 481 C. civ. (conform cărora nimeni nu putea fi silit să cedeze proprietatea sa, cu excepția unei cauze de utilitate publică), precum și dispozițiilor art. 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care stipulează că orice persoană are drept la proprietate și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa).

Înalta Curte mai remarcă faptul că instanțele învestite cu soluționarea acțiunii în revendicare au verificat măsura preluării imobilului de către stat, concluzionând că titlul acestuia nu era valabil, întrucât pârâții A. și B. au dobândit bunul de la un neproprietar. De asemenea, instanțele au reținut că, distinct de buna credință de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare și de faptul că vânzarea a respectat dispozițiile Legii nr. 112/1995, prin compararea titlurilor părților, s-a constatat că cel al reclamanților era mai bine caracterizat, pe motiv că provenea de la adevăratul proprietar.

Potrivit dispozițiilor art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, "Proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilelor, stabilit conform standardelor internaționale de evaluare. (2) Valoarea despăgubirilor prevăzute la alin. (1) se stabilește prin expertiză."

Normele legale citate instituie dreptul la despăgubire al chiriașilor cumpărători, în contextul în care au dobândit cu bună credință imobilele preluate de statul comunist în baza unor contracte de vânzare-cumpărare valabil încheiate, în procedura specială a Legii nr. 112/1995, imobile de care aceștia au fost ulterior deposedați de foștii proprietari de la care au fost preluate în mod abuziv.

Așadar, dreptul la o despăgubire echivalentă cu prețul de piață al imobilului (reprezentând valoarea de circulație calculată la prețul pieței imobiliare la momentul deposedării) constituie un beneficiu al legii speciale, conferit categoriei de cumpărători enunțate.

Legea nr. 10/2001 face distincție între prețul de piață, stipulat la art. 50

1

,

în beneficiul semnatarilor contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu respectarea dispozițiilor actului normativ, și prețul actualizat, instituit la art. 50 alin. (2), în privința chiriașilor care i-au eludat prevederile, distincțiile funcționând prin raportare la circumstanțele în care bunul a fost pierdut.

În cadrul normativ menționat, Înalta Curte constată că situația particulară a reclamanților se grefează pe ipoteza reglementată la art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, astfel că pretenția lor, în sensul acordării prețului de piață al imobilului pierdut în urma admiterii acțiunii în revendicare, inițiate de proprietarii deposedați abuziv de bun, are justificare legală, câtă vreme prin hotărârea definitivă ce a finalizat acea judecată s-a reținut buna lor credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Împrejurarea că în cadrul acțiunii în revendicare îndreptate împotriva reclamanților s-a acordat preferabilitate titlului foștilor proprietari este, de asemenea, relevantă în cauză, dat fiind că a avut ca și consecință lipsirea de efecte a contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2153/19.01.1998 încheiat de reclamanți cu Primăria Municipiului București, prin S.C. AVL Berceni S.A..

În viziunea Legii nr. 10/2001, desființarea unui contract semnifică atât constatarea nulității acestuia, precum și lăsarea fără efecte a acestuia, ca urmare a admiterii acțiunii în revendicare, printr-o hotărâre definitivă/irevocabilă.

Potrivit art. 20 alin. (2)

1

din Legea nr. 10/2001, efectele pierderii unui imobil prin admiterea acțiunii în revendicare sunt similare celor ale pierderii bunului prin constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, astfel că afirmațiile recurentului, în sensul că, în lipsa unei hotărâri definitive sau irevocabile reclamanții nu au dreptul de a fi despăgubiți cu contravaloarea prețului de piață, nu sunt fondate.

Nefondate sunt și criticile referitoare la lipsa legitimării procesuale pasive a pârâtului în cauză, raportat la dispozițiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precum și cele privitoare la angajarea răspunderii pentru evicțiune a Municipiului București, prin primarul general.

Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în ipoteza analizată, restituirea prețului de piață "(...) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor) din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare."

Aceste norme au caracter de drept material și, inserate fiind într-o lege specială, sunt derogatorii de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 1337 C. civ., în ceea ce privește obiectul raportului juridic născut prin faptul desființării, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, instituind obligația Ministerului Finanțelor Publice de restituire a valorii de piață a imobilului.

În aplicarea dispozițiilor legale arătate, debitorul obligației de restituire este Ministerul Finanțelor, singura autoritate ce are calitate procesuală pasivă în prezentul litigiu.

Calitatea pârâtului de a sta în proces este independentă de existența vreunei culpe și derivă din lege, respectiv din atribuțiile ministerului, de gestionar, în numele statului, a fondului constituit în condițiile art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.

Înalta Curte nu poate reține critica recurentului conform căreia statul, reprezentat prin Ministerul Finanțelor, nu ar putea fi obligat la plata prețului imobilului, pe motiv că este terț față de contract (încălcarea principiului relativității efectelor actelor juridice), deoarece acesta nu a fost chemat în judecată în calitate de responsabil pentru evicțiune, ca parte contractantă, ci în temeiul legii, care îi conferă calitatea de a efectua plata prețului de piață al imobilului dintr-un fond extrabugetar, constituit în mod special și aflat la dispoziția sa.

Prin reglementarea acestei norme juridice a fost exclus de la aplicare principiului relativității efectelor contractului, astfel că este nefondată critica recurentului prin care s-a susținut calitatea procesuală pasivă a Municipiului București, prin primarul general, în cauză, precum și obligația acestuia de a răspunde pentru evicțiune.

Cât privește critica prin care recurentul a contestat cuantumul despăgubirilor acordate reclamanților, Înalta Curte nu o va supune analizei, întrucât ar deduce analizei un aspect de netemeinicie al deciziei recurate, aspect ce este incompatibil cu obiectul cenzurii în recurs, având în vedere că vizează modalitatea de evaluare a probațiunii administrate, mai precis a raportului de expertiză tehnică judiciară, prin care valoarea prețului de piață al imobilului a fost stabilită la suma de 256.160,20 RON, respectiv 51.809,19 euro.

Pentru același motiv, Înalta Curte nu va examina nici critica relativă la prețul preferențial obținut de reclamanți pentru achiziționarea imobilului în procedura Legii nr. 112/1995, întrucât, pe de o parte, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, iar, pe de altă parte, o asemenea analiză ar exceda obiectului cauzei, toate chestiunile legate de modalitatea încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu plata în rate nr. 2153/19.01.1998 încheiat cu Primăria Municipiului București, prin S.C. AVL Berceni S.A., fiind soluționate irevocabil prin sentința civilă nr. 2155/11.04.2008 pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București în dosarul nr. x/2007.

Față de considerentele expuse, reținând că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale, sub toate aspectele criticate prin motivele de recurs, nefiind îndeplinite condițiile de incidență a cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același act normativ, va respinge, ca nefondat, recursul declarat de chematul în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 1125 A din 12 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, împotriva deciziei nr. 1125 A din 12 noiembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 februarie 2026.