ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1634/2025

Ședința publică din data de 30 septembrie 2025

asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la data de 16 septembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru drepturi conexe, în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei la: plata remunerației unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi conexe patrimoniale cuvenite producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spațiile deținute de pârâtă cu orice titlu, pentru perioada 1 august 2017 – la zi; remunerația datorată de pârâtă pentru perioada 1 aprilie 2014 – 31 august 2020 este în cuantum de 9.814 RON (la care se adaugă TVA); plata remunerației unice echitabile, inclusiv TVA-ul aferent, reprezentând drepturi patrimoniale de autor cuvenite autorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a repertoriului de opere cinematografice și alte opere audiovizuale în spațiile deținute de pârâtă cu orice titlu, începând cu 1 martie 2016 – la zi; remunerația datorată de pârâtă pentru perioada 1 martie 2016 – 31 august 2020 este în cuantum de 7.650 RON (la care se adaugă TVA); plata daunelor-interese moratorii, pentru neplata sau plata cu întârziere a remunerațiilor, datorate de la scadență până la data achitării efective și integrale a remunerațiilor datorate, conform metodologiilor în vigoare corespunzătoare fiecărui tip de remunerație.

În subsidiar, în cazul în care pârâta nu își îndeplinește obligația de furnizare a informațiilor necesare pentru acoperirea integrală a prejudiciului cauzat, a solicitat obligarea acesteia la daune materiale cuantificate la triplul sumelor legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite, calculate potrivit situațiilor financiare publicate la registrul comerțului sau declarate la Ministerul Finanțelor, precum și potrivit situațiilor de pe site-ul Autorității Naționale pentru Turism.

Prin precizarea depusă la data de 23 februarie 2021, reclamanta a arătat că remunerația datorată de pârâtă producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor în perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021 este în cuantum de 5.266 RON fără TVA, respectiv 6.372,45 RON TVA inclus; penalitățile de întârziere aferente remunerației datorate producătorilor de fonograme pentru comunicarea publică a fonogramelor, calculate până la data de 23 februarie 2021, sunt în cuantum de 3.523 RON, la care se adaugă penalitățile de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere, calculate în continuare, de la 24 februarie 2021 până la achitarea integrală a remunerațiilor datorate.

De asemenea, a precizat că remunerația datorată autorilor de opere audiovizuale pentru comunicare publică a operelor audiovizuale pentru perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021 este în cuantum de 5.850 RON fără TVA, respectiv 6.961,5 RON TVA inclus; penalitățile de întârziere aferente remunerațiilor datorate producătorilor de opere audiovizuale pentru comunicarea publică a operelor audiovizuale, calculate până la data de 30 noiembrie 2020, sunt în cuantum de 222 RON, la care se adaugă penalitățile de întârziere calculate la nivelul dobânzii de referință a BNR, de la data de 24 februarie 2021, până la data achitării integrale a remunerației datorate.

A menționat că, la stabilirea remunerațiilor datorate, a ținut cont de perioadele în care spațiile deținute de pârâtă au fost închise ca urmare a măsurilor luate de autorități pentru combaterea pandemiei (nu a calculat remunerații pentru hotel pentru lunile aprilie și mai 2020, iar, în ceea ce privește restaurantul și barul, nu a calculat remunerații pentru perioada aprilie – august 2020).

I.2. Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă

Prin sentința civilă nr. 951 din data de 29 iunie 2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă: a admis cererea precizată; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.372,45 RON cu TVA inclus, reprezentând remunerație datorată de pârâtă pentru comunicarea publică a fonogramelor sau a reproducerilor acestora în spațiile deținute de pârâtă cu orice titlu pentru perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021; a obligat pârâta la plata către reclamantă a penalităților de întârziere în sumă de 3.523 RON, calculate până în 24 februarie 2021, precum și în continuare la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere până la plata efectivă a remunerațiilor datorate; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.961,5 RON cu TVA inclus, remunerație datorată autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021, precum și la plata penalităților de întârziere de 222 RON, calculate până la data de 24 februarie 2021, dar și în continuare la plata penalităților de întârziere în cuantumul ratei dobânzii de referința a BNR, calculate până la achitarea integrală a remunerației datorate; a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.900 RON, cheltuieli de judecata, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu de avocat.

I.3. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în primul ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 1031A din data de 23 iunie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de pârâta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 951 din data de 29 iunie 2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru drepturi conexe.

A schimbat în parte sentința în sensul că a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 5.047 RON plus TVA aferent, reprezentând remunerației pentru comunicare publică fonograme sau a reproducerilor acestora în perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021, precum și penalități de 0,1% pe zi întârziere până la plata efectivă integrală a remunerației datorate.

A obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 5.020 RON plus TVA aferent, reprezentând remunerații datorate autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 1 septembrie 2017 – 28 februarie 2021, precum și penalități până la plata efectivă integrală a remunerației datorate.

A păstrat în rest sentința și a respins cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată în apel.

I.4. Hotărârea Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin decizia civilă nr. 333 din data de 28.02.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru drepturi conexe împotriva deciziei nr. 1031A din data de 23 iunie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

I.5. Decizia pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia civilă nr. 203/A din data de 21 februarie 2024, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea de ședință pronunțată la data de 04 decembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 951/29.06.2021*, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimata-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR).

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.069 RON (TVA inclus), reprezentând remunerație pentru comunicare publică fonograme sau a reproducerilor acestora, în perioada 01.09.2017-28.02.2021, precum și penalități de 0,1% pe zi întârziere, până la plata efectivă integrală a remunerației datorate.

A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6.664 RON (TVA inclus), reprezentând remunerații datorate autorilor de opere audiovizuale pentru perioada 01.09.2017-28.02.2021, precum și penalități până la plata efectivă integrală a remunerației datorate.

A fost păstrată în rest sentința apelată.

A admis cererea intimatei reclamante privind acordarea cheltuielile de judecată efectuate în recurs și a obligat apelanta la 600 RON către intimata reclamantă, cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat.

A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel ca neîntemeiată.

II. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 203/A din data de 21 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru drepturi conexe.

II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 30 ianuarie 2025, sub nr. x/2020*.

II.2 Motivele de recurs

Recurenta a solicitat admiterea recursului, casare deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului intimatei pârâte S.C. A. S.R.L. și menținerii hotărârii instanței de fond ca temeinică și legală cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 501 C. proc. civ. privind obligativitatea respectării deciziei de casare pronunțată în cauză.

Instanța de apel nu a dat curs recomandărilor obligatorii ale instanței de recurs, vizând aplicarea Legii nr. 8/1996 republicată și metodologiile publicate prin Decizia ORDA nr. 10/2016 modificată prin Deciziile ORDA nr. 120/2016 și nr. 60/2019, fiind încălcate dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și, prin urmare, se impune casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

În susținerea acestui motiv de recurs, reclamanta a învederat că pârâta nu a contestat prin cererea de apel (care conține limitele caracterului devolutiv al apelului cu care instanța de apel a fost sesizată) obligația sa de plata a remunerației doar pentru anumite spații, ci a criticat sentința instanței de fond prin prisma acordării TVA-ului aferent remunerației și a obligării sale la plata remunerațiilor pentru perioada 17.03.2020 - 28.02.2021 deoarece a beneficiat de un Certificat pentru situații de urgență din 16.04.2020 eliberat de Ministerul Economiei, Energiei si Mediului de afaceri ca urmare a întreruperii totale a activității în starea de urgență, precum și ulterior. Or, analiza instanței de apel vizează alte aspecte decât cele cu care a fost investită atât de instanța de casare, cât și de pârâtă prin cererea de apel.

Dacă în primul ciclu procesual curtea de apel a înlăturat un procent din remunerație ca nefiind datorat din cauza actelor autorităților locale (potrivit gradului de ocupare al spațiilor unităților de alimentație publică), iar instanța de recurs a casat o asemenea hotărâre, prin decizia recurată a fost înlăturată complet remunerația pentru anumite perioade în urma unei interpretări nelegale a legii și a metodologiilor.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia recurată încalcă dispozițiile art. 3.11, Notele 1) si 8) din metodologia publicată prin Decizia ORDA nr. 10/2016 modificată prin Deciziile ORDA nr. 120/2016 și nr. 60/2019 precum și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 și 42.

În decizia pronunțată, instanța de apel în rejudecare a reținut faptul ca "potrivit criteriilor din Hotărârea SGAE, C-306/05, curtea apreciază ca proprietarul unui hotel dotat cu restaurant și bar poate fi obligat la plata unor remunerații distincte pentru aceste spatii, doar daca barul si restaurantul oferă servicii și altor clienți decât clienților hotelului, pentru a fi întrunită cerința unui public nou. În caz contrar, trebuie apreciat ca este una și aceeași clientelă restaurantului și a barului cu cea a hotelului, iar remunerația se datorează pentru activitatea principală, respectiv pentru activitatea hotelieră deoarece clientela unui hotel care apelează și la serviciile restaurantului/barului din incinta nu constituie un public nou."

Pentru aceste motive instanța de apel a apreciat ca intimata-pârâtă nu datorează remunerații pentru perioada octombrie 2020 - februarie 2021 pentru restaurant și bar, ci numai pentru hotel.

În raport de considerentele avute în vedere de instanța de apel, recurenta a apreciat că au fost aplicate în mod eronat normele metodologice incidente în cauză.

Astfel, în opinia recurentei este greșită identificarea activității hoteliere cu toate spațiile din incinta hotelului întrucât norma metodologică vizează activități diferite: hotelul (respectiv camerele de hotel - Anexa D a metodologiilor), restaurantul și barul (Anexa A a metodologiilor).

Dispozițiile metodologice nu definesc și nu au în vedere noțiunea de "activitate hotelieră" care ar îngloba toate spațiile existente în cadrul hotelului care pot fi multiple: restaurant, bar, cramă, spa, sală de conferințe, astfel cum în mod eronat a reținut instanța de apel.

În plus, art. 3.11, Notele 1) si 8) din metodologia publicata prin Decizia ORDA nr. 10/2016 modificată prin Deciziile ORDA nr. 120/2016 și nr. 60/2019 rețin ca "utilizatorul trebuie să achite o remunerație distinctă pentru fiecare spațiu deținut în parte" tocmai pentru a distinge între spațiile deținute și/sau activitățile derulate în cadrul aceluiași spațiu.

Mai mult, chiar Nota 8) din metodologia incidența diferențiază și separă tarifele percepute situate în incinta unității de cazare între spatiile de cazare și cele de alimentație publică sau alte servicii decât cele de cazare.

Prin urmare, chiar legiuitorul a separat plata remunerațiilor pe tipuri de spatii, respectiv pe activități desfășurate în aceleași spații și nu a generalizat noțiunea de "unitate hotelieră" în sensul comasării activităților astfel cum în mod greșit a făcut instanța de apel.

În ceea ce privește noțiunea de public nou, recurenta a susținut că nu trebuie sa presupună o clientelă diferită între cea care accesează camerele de hotel și cea care accesează restaurantul sau barul din aceeași unitate de cazare.

Totodată, criteriul "publicului nou" presupune a se constata că persoanele care frecventează unitățile de cazare deținute de pârâtă nu aparțin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile pârâtei atât în mod paralel, cât și succesiv și care nu a fost luat în considerare de autorii operelor protejate atunci când aceștia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică inițială.

Aceste aspecte au fost reținute în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 și 42.

Totodată, recurenta a făcut trimitere și la hotărârea GUE din cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd., în care la paragrafele 49 și 51, s-a statuat faptul că operatorul hotelier care realizează o comunicare publică transmite o operă protejată către un public nou, mai precis un public care nu a fost avut în vedere de autorii operelor atunci când au autorizat utilizarea ei printr-o comunicare către publicul inițial. De asemenea, atunci când operatorul hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienților săi utilizează această fonogramă în mod autonom și o transmite unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială.

În raport de aceste considerente, față de specificul activității desfășurate în spațiile în litigiu, clienții pârâtei îndeplinesc, în opinia recurentei, condiția de a reprezenta un public nou în interpretarea dată acestei noțiuni de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, deoarece din perspectiva analizată, în același moment concret în cele trei spații (hotel, restaurant si bar) vor fi folosite de persoane distincte.

În același timp, pot exista diferențe semnificative între fonogramele comunicate public concomitent în cele trei spatii menționate, în special din perspectiva opțiunii pe care o are clientul în camera de hotel, unde primează aprecierea sa în ceea ce privește fonogramele accesate, în timp ce în restaurant și bar comunicarea publică este diferită de cea din camerele de hotel, fiind o muzică ambientală ce este accesată simultan de mai mulți dintre clienții hotelului.

A mai susținut recurentă că noțiunea publicului nou nu trebuie privită din perspectiva accesului la un anumit moment la opera protejată, ci din perspectiva unui număr de clienți reprezentat de un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile pârâtei și se succed temporal în unitatea de cazare deținută de aceasta.

În consecința, nu prezintă relevanță din perspectiva "publicului nou" faptul că la un anumit moment cele trei spații puteau fi accesate doar de un anumit grup de persoane, deoarece în perioada avută în vedere de către instanța de apel (octombrie 2020 - februarie 2021) în incinta celor trei spații au beneficiat de comunicările publice de fonograme un număr nedefinit de persoane.

Pentru aceste considerente, recurenta a solicitat admiterea recursului declarat în cauză.

II.3 Apărările formulate în cauză

În termen legal, intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate, ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

În raport de susținerile recurentei, intimata-pârâtă a arătat că a dovedit prin hotărârile Comitetului pentru situații de urgență Vatra Dornei faptul că, pentru o perioadă de circa 5 luni a fost interzisă funcționarea restaurantului și barului pentru alte persoane decât cele care aveau și cazare în hotel. În aceste condiții nu se poate reține că în aceste spații a existat un public nou, altul decât cel care era cazat în unitatea hotelieră, sau că nu s-a putea cunoaște numărul acestui public, fiind vorba de persoane cazate în hotel.

II.4. Răspunsul la întâmpinare

În termen legal, recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru drepturi conexe a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Raportat la apărările intimatei-pârâte, recurenta a arătat că nu prezintă relevanță din perspectiva "publicului nou" faptul că la un anumit moment cele trei spații puteau fi accesate doar de un anumit grup de persoane, deoarece în perioada avută în vedere de către instanța de apel (octombrie 2020 - februarie 2021) în incinta celor trei spații au beneficiat de comunicările publice de fonograme un număr nedefinit de persoane, aspect este reținut și în Considerentele 36 și 37 ale Hotărârii CJUE pronunțate în Cauza C-306/05 Societatea Generală a Autorilor și Editorilor din Spania (SGAE) vs. B. S.A..

De altfel, hotărârea instanței europene nu distinge în ceea ce privește noțiune de "public nou" între clientela care accesează camerele de hotel și cea care accesează spațiile comune ale hotelului (de ex. restaurant sau bar) din aceeași unitate de cazare.

A mai susținut recurenta că, față de specificul activității desfășurate în spațiile în litigiu, clienții pârâtei îndeplinesc condiția de a reprezenta un public nou în interpretarea dată acestei noțiuni de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, deoarece din perspectiva analizată, în același moment concret în cele trei spatii (hotel, restaurant si bar) vor fi folosite de persoane distincte, motiv pentru care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă.

II.5. Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție

Prin rezoluția din data de 21 martie 2025, în temeiul art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., a fost stabilit termen de judecată la data de 16 septembrie 2026, când Înalta Curte a amânat pronunțarea la data de 30 septembrie 2026.

III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În speță, curtea de apel, în rejudecare după casare, în limitele învestirii sale, a admis apelul pârâtei A. S.R.L. și a scăzut remunerațiile pretinse pentru audiovizual la o sumă totală de 6.069 RON (TVA inclus) și penalități, iar pentru comunicarea publică de fonograme sau reproduceri la suma de 6.664 RON (TVA inclus) și penalități.

Recurenta a criticat soluția instanței de apel prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește critica recurentei întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Înalta Curte o va respinge ca nefondată motivat de faptul că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) din același cod potrivit căruia în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată.

Aceste prevederi legale instituie regula potrivit căreia dezlegările instanței de recurs cu privire la problemele de drept analizate trebuie respectate de către instanța de fond care rejudecă procesul.

În același timp, rejudecarea nu poate privi toate aspectele, ci trebuie să aibă loc în limitele casării, instanța de trimitere urmând să țină seama de toate motivele invocate în legătură cu acele aspecte ale procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

Or, în prezenta cauză prin decizia de casare s-a reținut că, în speță, nefiind atacată cu recurs, a dobândit autoritate de lucru judecat, dezlegarea dată, prin decizia recurată, chestiunii privind obligarea pârâtei la plata remunerațiilor cu TVA-ul aferent, ca urmare a înlăturării de la aplicare a deciziei nr. 48/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, motiv pentru casare, în mod just, instanța de apel, în rejudecare, nu a mai luat în considerare această chestiune, tranșată în ciclul procesual anterior.

De asemenea, prin decizia Înaltei Curți s-a dispus casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru ca, în rejudecarea apelului, criticile pârâtei referitoare la cuantumul remunerațiilor la a căror plată a fost obligată de prima instanță să fie analizate cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 8/1996, inclusiv din perspectiva reducerilor ce pot fi acordate la plata remunerațiilor, și, implicit, a metodologiilor incidente în cauză.

Înalta Curte, analizând decizia recurată, constată că, în rejudecare, instanța de apel a redus remunerațiile datorate de pârâtă constatând că acestea nu sunt datorate pentru perioada 13 octombrie 2020 - februarie 2021 motivat de faptul în această perioadă recurentei i-a fost interzis să ofere servicii de restaurant și de bar altor persoane decât celor cazați în hotel. În acest context, instanța de apel a apreciat că, în măsura în care accesul publicului nu era permis la restaurant și bar, ci acesta era rezervat doar clienților hotelului, nu este îndeplinită cerința publicului nou, distinct de cel al hotelului, nefiind justificată stabilirea unor remunerații distincte de cea datorată pentru camerele de hotel.

Pentru pronunțarea acestei decizii, instanța de apel a avut în vedere faptul că prin Hotărârea nr. 14 din 13.10.2020, Comitetul local pentru situații de urgență Vatra Dornei – Primăria municipiului Vatra Dornei a dispus suspendarea activității cu publicul a operatorilor economici care desfășurau activități de preparare, comercializare și consum al produselor alimentare și/sau băuturilor alcoolice și nealcoolice, de tipul restaurantelor și cafenelelor, în interiorul clădirilor, începând cu 13.10.2020, ora 8:00. Totodată, s-a dispus suspendarea activității restaurantelor și a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau a altor unități de cazare, începând cu data de 13.10.2020, ora 8:00, cu excepția activităților pe care le desfășoară pentru clienții cazați în aceste unități de cazare.

Măsura a fost menținută prin hotărâri subsecvente (Hotărârile nr. 25/28.01.2021, 43/12.02.2021, 62/26.02.2021 – f 18-27 dosar apel rejudecare), până în februarie 2021.

În contextul în care prin apelul formulat, pârâta A. S.R.L. a susținut că, în perioada 17.03.2020 – 28.02.2021, aceasta nu a desfășurat activitate iar instanța de apel, față de situația de fapt reținută de instanțele de fond, ce nu poate fi reevaluată în etapa procesuală a recursului, a procedat la reducerea remunerației pentru respectiva perioadă, în baza probelor administrate în cauză, nu pot fi primite susținerile recurentei potrivit cărora instanța de apel a depășit limitele investirii sale.

De asemenea, sunt nefondate criticile recurentei potrivit cărora nu au fost respectate dezlegările instanței de recurs, în condițiile în care prin decizia de casare s-a dispus ca, în rejudecare, să fie avută în vedere posibilitatea reducerii remunerațiilor cuvenite reclamantei prin raportare la normele legale în materie, iar instanța de apel, prin soluția pronunțată, a procedat în maniera trasată de instanța de recurs, în sensul că a făcut aplicarea reducerii doar în ceea ce privește perioada 17.03.2020 – 28.02.2021, în care a fost suspendată activitatea restaurantelor și a cafenelelor din interiorul hotelurilor, pensiunilor sau a altor unități de cazare, cu excepția activităților pe care le desfășoară pentru clienții cazați în aceste unități de cazare, în baza probelor administrate în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte conchide în sensul că este nefondat motivul de casare subsumat art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. decizia recurată respectând atât îndrumările instanței de recurs asupra problemelor de drept, obligatorii față de art. 501 alin. (1) C. proc. civ., cât și limitele casării, în acord cu prevederile art. 501 alin. (3) din același act normativ.

Printr-o altă serie de critici, reclamanta a susținut, în esență, din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. că normele de drept material și jurisprudența obligatorie a Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost greșit aplicate de către instanța de apel unității de cazare.

Astfel, recurenta a susținut că normele metodologice incidente în cauză nu definesc și nu au în vedere noțiunea de "activitate hotelieră" care ar îngloba toate spațiile existente din cadrul hotelului ci legiuitorul a prevăzut plata separată a remunerațiilor pe tipuri de spații și nu a generalizat noțiunea de "unitate hotelieră" în sensul comasării activităților astfel cum a procedat instanța de apel.

În ceea ce privește criteriul publicului nou, recurenta a arătat că noțiunea nu trebuie să presupună o clientelă diferită între cea care accesează camerele de hotel și cea care accesează restaurantul sau barul din aceeași unitate de cazare.

Apreciind asupra susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi redate în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 3.11 din Decizia ORDA nr. 120/2016, în situația în care un utilizator deține sau folosește mai multe spații, remunerația se datorează distinct pentru fiecare spațiu în parte. De asemenea, dispozițiile art. 1 din aceeași decizie fac vorbire de spații închise sau deschise în care se realizează acte de comunicare publică.

În cuprinsul metodologiei publicate în temeiul Deciziei ORDA nr. 120/2016 (M.Of. nr. 952 din 25 noiembrie 2016) se prevede, la art. 3.12, că, pentru spații și/sau pentru perioade nedeclarate pentru care utilizatorul a comunicat public fonograme sau reproduceri ale acestora și/sau prestații artistice din domeniul audiovizual în scop ambiental sau lucrativ fără a obține în prealabil autorizația-licență neexclusivă, acesta are obligația de a plăti către organismul de gestiune colectivă a drepturilor conexe ale artiștilor interpreți sau executanți și ale producătorilor de fonograme o sumă de bani reprezentând triplul sumelor care ar fi fost legal datorate dacă ar fi deținut autorizația-licență neexclusivă. În situația în care cuantumul remunerației care ar fi fost legal datorată de către utilizator nu poate fi determinat, acesta datorează triplul remunerației plătite în mod uzual de utilizatorii din aceeași categorie.

În aceste circumstanțe, având în vedere dispozițiile pct. 3.11 coroborate cu pct. 3.12 din Decizia ORDA nr. 120/2016, pentru comunicarea publică fără ca utilizatorul să fi deținut autorizație-licență neexclusivă se datorează remunerații distinct pentru fiecare unitate deținută.

În ceea ce privește criteriul "publicului nou", astfel cum a învederat și recurenta prin memoriul de recurs, Înalta Curte reține că actul de comunicare a unei opere protejate către un public nou presupune o transmisie deliberată a unei opere radiodifuzate care se face într-un loc accesibil publicului, cu intenția ca un public suplimentar care este admis de deținătorul televizoarelor să beneficieze de ascultarea sau de vizionarea operei.

De asemenea, acest criteriu al unui public nou presupune a se constata că persoanele care frecventează unitățile de cazare deținute de intimata-pârâtă nu aparțin unui grup privat, ci este vorba despre un număr suficient de mare de persoane care apelează la serviciile intimatei-pârâte atât în mod paralel, cât și succesiv și care nu a fost luat în considerare de autorii operelor protejate atunci când aceștia au autorizat utilizarea lor prin comunicarea publică inițială.

Aceste aspecte au fost reținute în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauze precum Football Association Premier League și alții, C-403/08 și C-429/08, par. 197, C-117/15, par. 46-48, hotărârea SGAE, par. 40 și 42.

Tot în acest sens este și hotărârea CJUE din cauza C-162/10 Phonographic Performance (Ireland) Ltd., în care, la paragrafele 49 și 51, redate de însăși instanța de apel în hotărârea recurată, s-a statuat faptul că operatorul hotelier care realizează o comunicare publică transmite o operă protejată către un public nou, mai precis un public care nu a fost avut în vedere de autorii operelor atunci când au autorizat utilizarea ei printr-o comunicare către publicul inițial. De asemenea, atunci când operatorul hotelier comunică o fonogramă radiodifuzată în camerele clienților săi utilizează această fonogramă în mod autonom și o transmite unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială.

Pe cale de consecință, jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE), stabilește că o comunicare către public a unei opere, în contextul drepturilor de autor, presupune un "public nou" față de cel avut în vedere inițial de autorii operei.

În cauză, instanța de apel a stabilit că, în perioada 17.03.2020 – 28.02.2021, în restaurantul și barul intimatei-pârâte au avut acces doar clienții unității de cazare, accesul fiind rezervat doar clienților hotelului.

Față de situația de fapt stabilită de instanța de apel, ce nu poate fi reevaluată în recurs, Înalta Curte constată că, deși intimata-pârâtă deține trei unități diferite, în perioada de referință, persoanele care au avut acces la barul sau restaurantul unității au fost aceleași cu cele cazate în hotel, motiv pentru care nu se poate considera că acestea reprezintă un public nou în interpretarea dată acestei noțiuni de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, distinct de cel al hotelului intimatei-pârâte.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 3.11 din Decizia ORDA nr. 120/2016 întrucât aceasta a reținut existența distinctă a spațiilor deținute de intimata-pârâtă (hotel, restaurant și bar) și nu le-a comasat cum se susține prin cererea de recurs, însă a analizat criteriul publicului nou prin raportare la accesul concret a publicului în fiecare dintre cele trei locații ale intimatei-pârâte, în contextul în care metodologiile prevăd remunerații distincte pentru fiecare unitate deținută.

Având în vedere faptul că restaurantul și barul au fost folosite exclusiv de clienții cazați în camerele hotelului, caz în care, dată fiind inexistența unui public distinct și nou în raport cu cel vizat de comunicarea inițială publică de fonograme, opere muzicale și prestații artistice în camerele de hotel, nu se poate constata existența unui alt act de comunicare, care să confere dreptul la o remunerație distinctă pentru celelalte două unități, contrar susținerilor recurentei.

Pentru considerentele expuse, urmează ca recursul să fie respins ca nefondat, iar în temeiul art. 453 C. proc. civ. recurenta căzută în pretenții și aflată în culpă procesuală va fi obligată, la plata sumei de 1.000 RON către intimata-pârâtă A. S.R.L cu titlu de cheltuieli de judecată, conform dovezilor de plată aflate la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru drepturi conexe împotriva deciziei civile nr. 203/A din data de 21 februarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR) – Asociația pentru drepturi conexe la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.000 RON către intimata-pârâtă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 septembrie 2025.