ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 864/2025

Ședința publică din data de 19 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la data de 2 august 2023, sub nr. x/2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, următoarele:

i) anularea adresei nr. x/2023 a Ministerului Public, PÎCCJ, de soluționare a procedurii prealabile și anularea în parte a Ordinului nr. 587/26.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, (în ce privește măsurile care privesc reclamantele) și a Ordinului nr. 617/28.04.2023 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (în ce privește măsurile care privesc reclamantele);

ii) obligarea pârâtului PG al PÎCCJ la emiterea unui nou ordin de stabilire a drepturilor salariale pentru reclamante, prin care să se dispună acordarea drepturilor salariale având în vedere pragul de vechime în funcție cuprinsă între 5-10 ani și menținerea majorării de 15% asupra salariului de bază, potrivit principiului ierarhizării pe verticală și pe orizontală, în conformitate cu prevederile art. 22 alin. (1) și (2) din Secțiunea 6, Capitolul VIII, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017 și ale Capitolului I lit. B) nr. crt. 4 din aceeași anexă, privind modalitatea de stabilire a drepturilor salariale ale specialiștilor din cadrul parchetelor, cu obligarea pârâților la plata diferențelor de drepturi salariale între cele cuvenite și cele efectiv achitate, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective, plus dobândă legală de la exigibilitatea diferențelor de drepturi și până la plata efectivă;

iii) obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 504 din data de 26 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, a respins excepția tardivității invocării excepției prescripției extinctive, a admis excepția prescripției extinctive, a respins ca prescrise pretențiile anterioare datei de 31.07.2020 și a respins acțiunea reclamanților A. și B., în contradictoriu cu pârâții procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate au declarat recurs reclamanții A. și B., care au solicitat admiterea recursului, modificarea în tot a sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Susțin recurenții-reclamanți că în cauză întâmpinarea era obligatorie, iar prin nedepunerea acesteia, invocarea excepției prescrierii, excepție relativă, nu mai putea fi primită în condițiile în care a fost invocată la primul termen de judecată.

Totodată, prescripția a fost în mod nelegal admisă, fiind întreruptă în procedura prealabilă prin formularea cererilor înregistrate cu nrx/26.04.2023 și y/28.04.2023, de la aceste date trebuind să se fi raportat instanța de fond pentru calcularea termenului, și nu de la momentul depunerii cererii de chemare în judecată. Prin urmare, prescripția putea să opereze doar pentru perioada anterioară datelor de 26.04.2020 și 28.04.2020.

Conform art. 6 lit. f) și art. 7 lit. e) din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu art. 22 alin. (1) și (2) din Secțiunea 6, art. 4 și art. 5 din Secțiunea 1, Capitolul VIII, Anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, nu există un text legal care să excludă în mod expres specialiștii de la aplicarea prevederilor legale referitoare la vechimea în funcție.

Intenția legiuitorului a fost în sensul că, atunci când s-a referit la salariile de bază pentru specialiștii din cadrul parchetelor, prin dispoziția din art. 22 din Anexa V la Legea nr. 153/2017, a avut în vedere trimiterea la nr. crt. 4 din Anexa V la Legea nr. 153/2017 în integralitatea sa, care cuprinde toate treptele de vechime în funcție, astfel că în mod eronat pârâții s-au raportat la acest criteriu, la rubrica baza 0 - 3 ani, când au stabilit salariile recurenților-reclamanți.

De asemenea, instanța de fond nu a reținut invocarea prevederilor art. 131 alin. (7) din Legea nr. 304/2022, intenția legiuitorului fiind în sensul egalizării între drepturile salariale ale specialiștilor IT (din cadrul instanțelor, parchetelor, aparatului propriu al CSM și al instituțiilor aflate în coordonarea acestuia, al Ministerului Justiției și al Inspecției Judiciare) și ale specialiștilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru instituirea unui tratament egal și eliminarea oricăror forme de discriminare între cele două categorii profesionale, raportat atât Ia vechimea în muncă, cât și la vechimea în funcție.

În plus, prima instanță nu a reținut relevanța celorlalte hotărâri definitive pentru salariați aflați în situații similare, nefiind respectat principiul egalității in fata legii care presupune instituirea unui tratament egal pentru situații analoage.

În drept, au invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Intimatul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 02.08.2020 a fost în mod legal admisă. În ce privește fondul cauzei, a arătat că recurenților-reclamanți le sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 31 din 17.05.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, având în vedere categoria profesională din care aceștia fac parte, care nu are o grilă de salarizare proprie. Specialiștii din cadrul Ministerului Public au beneficiat de majorarea salariului din luna decembrie 2017 până la nivelul salariului de bază prevăzut la pct. 4 de la lit. B) din cap. I al Anexei V a Legii nr. 153/2017, concomitent cu majorarea cu 25% a cuantumului sporurilor în plată în luna decembrie 2017.

A mai învederat că, majorarea de 15% pentru complexitatea muncii, aplicată pentru funcționarii publici salarizați potrivit Anexei VIII a Legii nr. 153/2017 este exceptată de la calculul salariului de bază al specialiștilor. Salarizarea recurenților-reclamanți se realizează potrivit prevederilor Anexei V din Legea nr. 153/2017, prin raportare la indemnizația de încadrare a unui procuror cu grad de parchet de pe lângă judecătorie.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este nefondat, pentru următoarele considerente:

Litigiul s-a născut în legătură cu Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 587/26.04.2023 prin care s-a dispus salarizarea specialiștilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție prin raportare la VRS 605,225 RON. În aplicarea dispozițiilor acestui ordin, a fost emis Ordinul nr. 617/28.04.2023, prin care s-au stabilit drepturile salariale pentru personalul menționat în Ordinul nr. 587/26.04.2023.

Prin sentința recurată a fost respinsă excepția tardivității invocării excepției prescripției extinctive, a fost admisă excepția prescripției extinctive, au fost respinse ca prescrise pretențiile anterioare datei de 31.07.2020 și s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată, reclamanții criticând soluția instanței de fond din perspectiva motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de control judiciar constată că prima instanță a făcut o corectă dezlegare a problemei de drept supusă analizei, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., invocat de recurenții-reclamanți.

Cu referire la tardivitatea invocării excepției prescripției materiale a dreptului la acțiune, în mod corect instanța de fond a reținut incidența prevederilor art. 2513 C. civ.

Înalta Curte reține că, într-adevăr, cu titlu de regulă generală, art. 208 alin. (2) C. proc. civ. stabilește că nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe și de a mai invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel.

Cu toate acestea, art. 2.513 C. civ. prevede că prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Dispozițiile legale citate relevă că prescripția nu poate fi invocată oricând, ci numai în fața primei instanțe și numai într-un anumit termen, fiind reglementate două astfel de momente distincte, respectiv, odată cu depunerea întâmpinării sau, dacă excepția nu a fost invocată prin întâmpinare, până ori cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

Nerespectarea termenului atrage sancțiunea decăderii părții din dreptul de a mai invoca excepția, iar eventuala invocare dincolo de momentul primului termen de judecată la care părțile sunt legal citate este sancționată de legiuitor prin respingerea ca tardivă.

Prin urmare, momentul procesual limită până la care poate fi invocată prescripția extinctivă coincide cu primul termen la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii, dispozițiile art. 2.513 C. civ. fiind prevederi procedurale derogatorii de la regula de drept comun instituită de art. 208 alin. (2) C. proc. civ., în ce privește momentul până la care pot fi invocate excepțiile de ordine privată de către pârât.

Având în vedere aceste considerente și observând că, în speță, excepția prescripției dreptului material la acțiune nu a fost invocată de către pârât prin întâmpinare, ci prin concluziile scrise depuse la primul termen de judecată, în ședința publică din 16.01.2024, Înalta Curte constată că excepția a fost invocată în termen, în acord cu exigențele art. 2.513 C. civ., astfel că prima instanță a dat o rezolvare corectă excepției de vreme ce aceasta nu a fost invocată tardiv, ci în termenul prevăzut de prevederile derogatorii cuprinse în art. 2513 C. civ.

Interpretarea recurenților-reclamanți a dispozițiilor art. 2513 C. civ. se depărtează de la înțelesul explicit al normei, încercând să confere acesteia un alt conținut decât cel care rezultă din lectura ei. Astfel, potrivit textului de lege, "prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate".

În logica reglementării, rezultă că intenția legiuitorului a fost aceea ca problema prescripției dreptului la acțiune să poată fi supusă analizei instanței în faza incipientă a procesului, adică la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, aceasta fiind rațiunea pentru care legiuitorul a instituit, prin intermediul art. 2513 C. civ., obligația pârâtului de a invoca prescripția fie prin întâmpinare, fie cel mai târziu la primul termen de judecată.

Înalta Curtea constată că recurenții-reclamanți au invocat pentru prima dată în fața instanței de recurs incidența întreruperii termenului prescripției extinctive de la momentul formulării contestației administrative împotriva ordinelor ce formează obiectul cauzei. Or, în condițiile în care aceste critici nu au fost deduse judecății instanței de fond, prin raportare la dispozițiile art. 494 rap. la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi analizate pentru prima dată în acest cadru procesual.

În privința aspectelor ținând de fondul cauzei, Înalta Curte reține că, potrivit art. 22 alin. (1) din Anexa V - Cap. VIII - Secțiunea a 6-a din Legea-cadru nr. 153/2017, "Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4".

Instanța de recurs constată că pretențiile deduse judecății de către recurenți au făcut obiectul analizei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care prin Decizia nr. 31/2021 din data de 17 mai 2021, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 734 din 27/07/2021 și obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., a admis sesizarea formulată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018 și a stabilit că:

"În interpretarea și aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism care nu are o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V la același act normativ vizează aplicarea acestor dispoziții doar în ceea ce privește vechimea în muncă, nu și vechimea în funcție."

Prin decizia anterior evocată s-a reținut că faptul că prin nota de subsol nr. 1 la tabelul prevăzut în Capitolul I lit. B) din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că prin "vechime în funcție", în sensul acelui capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție, denotă că ierarhizarea salarizării în funcție de această vechime nu se poate aplica decât categoriilor de personal expres prevăzute, nu și categoriilor de personal a căror salarizare se stabilește prin "trimitere" la coeficientul de ierarhizare (paragraful 94), astfel că mențiunea expresă a legiuitorului privind înțelegerea noțiunii de "vechime în funcție" trebuie interpretată în sensul limitării la funcțiile special și limitativ prevăzute în nota de subsol anterior evocată (paragraful 95).

De asemenea, prin aceeași decizie s-a reținut că:

"96. Concluzionând, nu se poate vorbi, în cazul personalului din cadrul Direcției Naționale Anticorupție și Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, despre o încălcare a principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța muncii desfășurate, această categorie de personal beneficiind, pe orizontală, de gradația rezultată din cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, iar pe verticală, de gradația rezultată din art. 11 alin. (4) din anexa nr. VI la aceeași lege.

În acest sens, Înalta Curte constată că potrivit art. 22 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice:

"(1) Salariile de bază pentru specialiștii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, inclusiv al Direcției Naționale Anticorupție și al Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism și al celorlalte parchete, sunt prevăzute în prezenta anexă la cap. I lit. B) nr. crt. 4", iar la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 din Anexa V la Legea - cadru nr. 153/2017 se află funcția de "procuror cu grad de judecătorie", existând în cadrul tabelului aferent o ierarhizare pe verticală raportată la vechimea în funcție și o ierarhizare pe orizontală raportată la gradație, primul rând al ierarhiei fiind cel specific unei vechimi în funcție de "0-3 ani".

În Nota nr. 1 și nr. 3 la Capitolul I lit. A) și B) se prevede că "Prin vechime în funcție, în sensul prezentului capitol, se înțelege vechimea în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat-asistent sau auditor de justiție", respectiv că "indemnizația de încadrare/coeficientul cuprinde sporul de vechime în muncă corespunzător gradației."

Prin urmare, singura referință relevantă pentru stabilirea salariilor specialiștilor este cea de la Capitolul I lit. B) nr. crt. 4 primul rând, vizând ierarhizarea aferentă unei vechimi în funcție de "0-3 ani" cu variațiile date de gradațiile diferite.

Așadar, deși în cap. I lit. B) nr. crt. 4 se prevăd mai multe niveluri de salarizare pentru procurorii cu grad de judecătorie, diferența fiind dată inclusiv de vechimea în funcție, care conduce la majorarea "bazei de salarizare", o astfel de majorare nu poate fi aplicată decât dacă sunt îndeplinite condițiile pentru vechimea în funcție, astfel cum sunt acestea explicitate în pct. 1 al Notei, respectiv dacă se face dovada vechimii în funcția de judecător, procuror, personal asimilat acestora, magistrat asistent sau auditor de justiție".

Specialiștii din cadrul parchetelor nu fac parte din categoria magistraților ori a personalului asimilat magistraților, limitativ indicați în textul Notei și, pe cale de consecință, nu pot beneficia de majorarea aferentă vechimii în funcția de magistrat sau personal asimilat.

În aceste condiții Înalta Curte, în acord cu reținerile instanței de fond, constată că, în mod corect intimatul-pârât a stabilit că salariul de bază al specialiștilor din cadrul instanțelor și parchetelor se calculează prin raportare la salariul de bază al unui procuror cu grad de judecătorie, calculat fără aplicarea majorării corespunzătoare vechimii în funcția de magistrat/personal asimilat magistraților, la care se adaugă celelalte drepturi salariale aferente categoriei profesionale din care fac parte (sporuri, prime, etc. acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor).

Raportat la conținutul art. 22 alin. (1) din Cap. VIII al Anexei V a Legii-cadru nr. 153/2017, rezultă că specialiștii al căror salariu a fost determinat prin trimitere la salariul de bază corespunzător celui reglementat pentru funcția de procuror cu grad de judecătorie, nu beneficiază decât de variațiile salariului de bază în funcție de indemnizația stabilită pentru vechimea de 0-3 ani, întrucât nu există nicio normă care să dea relevanță vechimii în funcția de specialist, acumulată în cadrul parchetului. Astfel, prin exercitarea activității în cadrul parchetelor, specialiștii nu pot acumula vechime în funcția vizată de cap. I lit. B) nr. crt. 4 din anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017.

Pe de altă parte, se impune a se observa că în privința unei eventuale discriminări între specialiștii IT și alte categorii de specialiști din sistemul judiciar, Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa (Decizia nr. 428/4.07.2019, Decizia nr. 75/18.02.2020, Decizia nr. 126/10.03.2020) că prevederile "…art. 16 din Constituție vizează egalitatea în drepturi între cetățeni în ceea ce privește recunoașterea în favoarea acestora a unor drepturi și libertăți fundamentale, nu și identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit față de anumite categorii de persoane, dar și necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002)".

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut că includerea, sub aspectul salarizării, a specialiștilor în domeniul informatic în categoria personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor reprezintă opțiunea legiuitorului, manifestată în marja sa de apreciere permisă de dispozițiile art. 16 din Constituție privind egalitatea în drepturi. Prin Decizia nr. 408/13 iunie 2017, Curtea Constituțională a statuat că reprezintă dreptul și obligația autorității legiuitoare să elaboreze măsuri de politică legislativă în domeniul personalului plătit din fonduri publice, în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat.

În acest sens este și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat (Hotărârea din 8 noiembrie 2005 pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în cauza Wieczorek împotriva Poloniei paragraful 59, și Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei paragraful 57).

Față de cele expuse anterior, critica vizând încălcarea principiilor nediscriminării și egalității, nu are suport legal și este nefondată.

În acest context, Înalta Curtea constată că pârâtul PÎCCJ a stabilit în mod corect că salariul de bază al recurenților-reclamanți se calculează prin raportare la salariul de bază al unui procuror cu grad de judecătorie calculat fără aplicarea majorării corespunzătoare vechimii în funcția de magistrat/personal asimilat magistraților, la care se adaugă celelalte drepturi salariale aferente categoriei profesionale din care fac parte (sporuri, prime, etc. acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor).

Prin urmare, soluția primei instanțe, analizată în raport cu aspectele incidente la momentul pronunțării sale, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței civile nr. 504 din data de 26 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.