ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6111/2023

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară contestație împotriva Rezoluției nr. 18907/25.10.2021 emisă de inspectorul șef și împotriva Rezoluției din 09.09.2021 emisă de inspectorul judiciar.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1098 din 31 mai 2022 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României ca inadmisibilă, precum și contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs recurentul-reclamant A., criticând-o pentru nelegalitate prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. În motivarea recursului, subsumat cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a arătat că judecătorul fondului a ales să aloce un număr disproporționat de pagini din considerentele hotărârii pentru a expune susținerile pârâtei, în timp ce propria motivare este expusă pe doar 2 pagini. De asemenea, motivarea instanței se referă doar la rezoluția inspectorului de caz, nu și la cea a inspectorului șef, deși aceasta reprezenta mobilul procedural al atacării în instanță, rezoluția inspectorului de caz fiind atacată doar în subsidiar. În același timp, nu au fost menționate abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost invocate prin plângerea formulată - lit. s), a), h), i) și t), la fel cum în rezoluția inspectorului de caz nu au fost motivate învinuirile aduse judecătorului vizat de sesizare. În privința cazului de casare reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul a arătat că prin hotărârea pronunțată instanța a încălcat dispozițiile art. 22 alin. (2), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care atrage incidența nulității reglementate prin art. 174 alin. (2) și art. 178 alin. (1) din același cod. Criticând concluziile primei instanțe asupra fondului cauzei, recurentul a subliniat faptul că aceasta nu s-a pronunțat asupra aspectelor invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare, referitoare la incompatibilitatea judecătorului vizat de sesizare, la modul defectuos de gestionare și instrumentare a cauzei deduse judecății, la nulitatea măsurilor dispuse prin încheierea din data de 10.11.2021, toate acestea conducând la concluzia încălcării prevederilor art. 91 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 și la necesitatea aplicării unei sancțiuni pentru abaterea disciplinară reglementată de art. 99 lit. s) din aceeași lege. În finalul cererii de recurs, indicând și demersurile ulterioare pronunțării hotărârii primei instanțe (plângeri penale pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor de "încălcare a solemnității ședinței" și "ultraj judiciar") recurentul a solicitat aplicarea dispozițiilor 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., respectiv suspendarea cauzei.

Apărările formulate de intimată Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului formulat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare a judecății recursului formulată în finalul memoriul de recurs, având în vedere faptul că recurentul s-a limitat la a menționa plângerea penală adresată Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București pentru pretinsa săvârșire a infracțiunilor de "încălcare a solemnității ședinței" și "ultraj judiciar", fără a indica un număr de dosar sau alte informații relevante care să permită identificarea dosarului penal, iar ulterior a legăturii și a înrâuririi hotărâtoare asupra hotărârii ce urmează să se pronunțate în cauză, nefiind astfel posibilă verificarea condițiilor impuse de dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. În fapt, se constată că reclamantul a formulat plângere la Inspecția Judiciară împotriva judecătorului B. din cadrul Tribunalului București, învestit cu soluționarea dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2020, invocând săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de dispozițiile art. 99 lit. a), b), f), h), i) s) și t), coroborate cu art. 99 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Prin rezoluția de clasare nr. 2518/31.08.2021, emisă în lucrarea nr. C21-3074 și comunicată prin adresa nr. x/9.09.2021, pârâta Inspecția Judiciară a concluzionat că nu se identifică indiciile săvârșirii vreuneia dintre abaterile disciplinare reglementate de art. 99 din Legea nr. 303/2004, iar prima instanță a analizat punctual toate susținerile din cererea de chemare în judecată, validând atât rezoluția menționată cât și rezoluția emisă de Inspectorul Șef al Inspecției judiciare nr. C21-1669/25.10.2021, comunicată prin adresa nr. x/25.10.2021, prin care s-a soluționat plângerea prealabilă. Fiind învestită cu recursul declarat de recurentul-reclamant împotriva hotărârii instanței de fond, Înalta Curte reține că, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, însă o astfel de sancțiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerințe legale, ci doar în acel context în care, prin nerespectarea cerinței legale, s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii. Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul a invocat încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (2), art. 397 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că este incidentă nulitatea reglementată prin art. 174 alin. (2) și art. 178 alin. (1) din același cod. Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte constată că hotărârea primei instanțe nu relevă nerespectarea de către judecătorul cauzei a îndatoririi de a stărui în aflarea adevărului, prin stabilirea faptelor și aplicarea corectă a legii sau o nepronunțare a acestuia asupra cererilor deduse judecății. De asemenea, vătămarea indicată anterior ca fiind obligatorie pentru a putea opera sancțiunea nulității presupune analiza unor elemente concrete, iar în cuprinsul cererii de recurs recurentul nu a învederat în mod expres prejudiciul produs, astfel încât vor fi respinse ca nefondate criticile subsumate acestui motiv de recurs . În privința argumentelor recurentului-reclamant referitoare la pretinsa incidență a cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că motivul de recurs invocat este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Instanța de recurs apreciază că judecătorul fondului a efectuat un examen elaborat al tuturor chestiunilor de fapt și de drept supuse analizei sale, astfel încât, din lecturarea sentinței pronunțate se poate constata că aceasta cuprinde toate elementele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. referitoare la conținutul hotărârii. Nu constituie o nemotivare și nu atrage incidența acestui motiv de casare împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parțial, susțineri ale părții potrivnice. De asemenea, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor recurentului conform cărora judecătorul fondului nu ar fi menționat în hotărâre abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. s), a), h), i) și t) din Legea nr. 303/2004, iar motivarea instanței ar conține referiri doar la rezoluția inspectorului de caz, nu și la cea a inspectorului șef, întrucât în cuprinsul hotărârii sunt analizate punctual aspectele și faptele reclamate drept abateri disciplinare săvârșite de judecătorul vizat de sesizare, iar prin cererea de chemare în judecată nu s-au formulat critici de nelegalitate distincte, argumentația reclamantului fiind comună celor două rezoluții, fără a conține eventuale trimiteri la nerespectarea condițiilor legale speciale și a Normelor pentru efectuarea lucrărilor de inspecție. Referitor la argumentele recurentului ce vizează soluționarea fondului acțiunii deduse judecății, Înalta Curte le apreciază ca fiind subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a le analiza din această perspectivă. Prevederile normative incidente cauzei pendinte sunt cele ale Legilor nr. 303/2004, nr. 304/2004 și nr. 317/2004. Instanța de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să clarifice regulile și principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraților și cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceștia din urmă le pot efectua. Sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituțional și legal al magistratului, cu referire specială la magistratul judecător, în conformitate cu care acesta din urmă este independent în dispunerea soluțiilor (art. 124 alin. (3) din Constituție, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004). Dreptul conferit de lege judecătorului de a fi independent în desfășurarea activității profesionale nu este însă un drept absolut. Responsabilizarea magistraților se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, respectiv reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraților (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) și instituirea răspunderii magistraților. Răspunderea disciplinară intervine în situația abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru comportările care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiției, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului. Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa. Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate". Totodată, conform Regulamentului de organizare și funcționare a Inspecției Judiciare, activitatea acesteia se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de Inspecția Judiciară se realizează cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat. Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual. Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze aflate pe rolul instanțelor nu este posibilă. Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității. De asemenea, prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 impun respectarea principiului autorității de lucru judecat, astfel încât, în cadrul procedurii disciplinare, nu pot fi puse în discuție aspecte asupra cărora instanța s-a pronunțat în mod definitiv, precum modul în care au fost administrate probele, modul de interpretare a unor texte de lege, motivarea hotărârii etc. Se mai reține că prevederile art. 97 din Legea nr. 303/2004 reglementează și interdicția punerii în discuție a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești, o atare interdicție avându-și sursa în normele de drept constituțional cuprinse în art. 129 din legea fundamentală, care arată, în mod expres, că împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate pot exercita căile de atac, în condițiile legii. Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea care face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluțiilor atacate, respectiv dacă intimata-pârâtă a adoptat soluția în limitele marjei de apreciere conferite de lege, în baza unui probatoriu suficient, respectiv dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel și prevederile art. 45 1 din Legea nr. 317/2004). Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauză, Înalta Curte observă că, prin hotărârea pronunțată, prima instanță a procedat la o efectivă analiză atât a mecanismelor ce reglementează activitatea inspectorului judiciar de verificare prealabilă a sesizării, cât și a activității acestuia, fiind nefondate criticile aduse de recurent sentinței atacate, câtă vreme instanța de fond, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 lit. a), h), i), s) și t) din Legea nr. 303/2004 (ce reglementează abaterile disciplinare reprezentate de manifestări care aduc atingere onoarei sau probității profesionale ori prestigiului justiției, nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa, dar și a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau al actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic sau exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență). Analiza grupată a dispozițiilor art. 99 din Legea nr. 303/2004 a fost determinată și de modul de redactare atât a sesizării adresate Inspecției Judiciare cât și a cererii de chemare în judecată, judecătorul fondului examinând în concret aspectele reclamate. Astfel, în privința aspectelor referitoare la incompatibilitatea domnului judecător B., atât după reînvestirea instanței în urma stabilirii competenței, cât și în raport de cererea de recuzare formulată de reclamant și de declarația de abținere formulată de judecător, s-a reținut în mod corect faptul că o cerere de recuzare poate fi soluționată fără citarea părților conform dispozițiilor art. 51 alin. (1) C. proc. civ., precum și faptul că soluția de respingere a unei cereri de recuzare poate fi atacată conform dispozițiilor art. 53 din același cod. În mod similar, au fost examinate și aspectele referitoare la aplicarea unei amenzi judiciare mandatarului reclamantului, reținându-se, în mod just, și în privința acestei măsuri că ea poate fi criticată doar de persoana amendată, pe o cale expres reglementată de C. proc. civ., utilizată, de altfel, de către aceasta. În ceea ce privește exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, Înalta Curte reține că această abatere poate fi reținută atunci când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, dar și atunci când judecătorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual. Or, după cum corect a învederat și judecătorul fondului, astfel de aspecte nu pot fi reținute în cauză cu privire la magistratul vizat de sesizarea reclamantului. Din perspectiva laturii obiective a primei modalități (exercitarea funcției cu rea-credință), instanța de control judiciar reține că, sub aspectul elementului material, pentru a se reține existența indiciilor privind săvârșirea unei astfel de abateri disciplinare, este necesară încălcarea de către magistrat a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora, aspecte ce nu se regăsesc în cauză. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuție însăși validitatea actelor întocmite de magistrați și pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincție între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greșeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar și nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicție între dispozițiile legale aplicabile în materie și măsura dispusă în acea cauză. Nu trebuie uitat faptul că, în procedura disciplinară nu este analizată soluția pronunțată de judecător cu privire la dreptul material, ci conduita acestuia, or, în mod contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte apreciază că prin aspectele invocate de acesta, se tinde, în realitate, la o repunere în discuție a soluțiilor pronunțate. Acestui demers i se opun, însă, prevederile art. 97 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 129 din Constituția României, care interzic punerea în discuție, în procedura disciplinară, a soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 și 45 1 din Legea nr. 317/2004 și a celor ale art. 99 coroborate cu art. 99 1 din Legea nr. 303/2004. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.