ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4949/2022

Ședința publică din data de 27 octombrie 2022

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată, la data de 02.03.2020, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, anularea Rezoluției de clasare nr. 2556/A/31.07.2019 emisă de pârâtă în lucrarea nr. 19-2376 și a Rezoluției inspectorului judiciar șef din 12.12.2019 emise în lucrarea nr. C19-4295, comunicată la 18.12.2019, și trimiterea cauzei în vederea continuării verificărilor.

1.2. Prin sentința civilă nr. 40 din 19 ianuarie 2021, Curtea a respins acțiunea reclamantului, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, rejudecarea acțiunii pe fond și admiterea acesteia, astfel cum a fost formulată.

A susținut recurentul că sentința este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 45 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 317/2004.

După ce a prezentat considerentele primei instanțe, a apreciat recurentul că un aspect important este faptul că instanța a reținut că modalitatea de motivare a încheierii de soluționare a contestației ar putea fi avută în vedere în procedura de evaluare, ceea ce vizează exact elementul esențial al art. 45 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 303/2004.

Argumentul Curții de Apel București, că art. 230 C. proc. civ. nu reglementează expres ca instanța să se pronunțe prin încheiere asupra cererii de preschimbare a termenului de judecată, nu poate fi reținut pentru că ar fi trebuit să analizeze atent prevederile legale aplicabile, pentru că art. 424 alin. (5) C. proc. civ. prevede că toate celelalte hotărâri date de instanță se numesc încheieri, dacă legea nu prevede altfel.

Instanța a reținut, întocmai ca și pârâta Inspecția Judiciară, că faptele judecătorului ar putea fi avute în vedere în procedura de evaluare a activității judecătorului, fiind evident că respectivul judecător a comis fapte de o anumită importanță și gravitate care, dacă ar fi fost analizate în întregul și complexul context al comiterii lor, ar fi putut avea exact natura unor indicii ale săvârșirii unor abateri disciplinare.

Judecătorul învestit cu soluționarea cererii de preschimbare a urmărit ca el să nu poată cunoaște în condiții rezonabile și în termen optim situația cursului soluționării dosarului de fond nr. x/2018, pentru a abate atenția sa de la faptul că judecătorul inițial învestit a fost înlocuit în urma încheierii pe care a dat-o la 06.02.2019.

Argumentul că art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004 ar impune ca judecătorul să comită repetititv în cauze diferite încălcarea regulilor privitoare la soluționarea cauzelor nu poate fi reținut, pentru că ar lipsi de orice efecte prevederile legale referitoare la abaterea disciplinar și pentru că ar fi presupus să aibă acces la date și informații despre alte dosare.

De principiu, în cauza sa existau indicii în sensul art. 45 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004 și ar fi trebuit să fie analizate și aspectele privitoare la latura subiectivă a faptelor comise care ar fi trebuit să explice concret dacă judecătorul a încălcat intenționat practica propriei secții privind soluționarea cererilor de preschimbare termen și dacă prin această conduită i-a vătămat sau nu drepturi și interese în plan procesual.

Aceste aspecte erau esențiale pentru existența abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. t) explicate prin art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, faptele judecătorului fiind încadrabile în aceste dispoziții legale.

În continuarea alegațiilor sale, recurentul și-a expus punctul de vedere cu privire la activitatea judecătorului, concluzionând că se impune admiterea recursului.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva Rezoluției de clasare nr. 2556/A/31.07.2019 emisă de pârâtă în lucrarea nr. 19-2376 și a Rezoluției inspectorului judiciar șef din 12.12.2019 emise în lucrarea nr. C19-4295, comunicată la 18.12.2019.

Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, soluție împărtășită și de instanța de control judiciar, în urma propiului demers de aplicare a dispozițiilor legale incidente cauzei la situația de fapt din dosar.

Înalta Curte reamintește, cu prioritate, că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin cererea de recurs se aduc critici hotărârii atacate sub aspectul interpretării și aplicării eronate a dispozițiilor art. 45 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004, prin raportare la art. 99 lit. h) și art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004.

În atare situație analiza acestor critici se va efectua prin raportare la textele de lege invocate ca fiind în mod eronat interpretate și aplicate, precum și prin raportare la dispozițiile art. 18 alin. (1) din Hotărârea nr. 1027/2012 pentru aprobarea Regulamentului privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție de către Inspecția Judiciară conform cărora, "(1) În situația în care se constată, ca urmare a efectuării verificărilor prealabile, că nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare, inspectorii judiciari dispun, prin rezoluție, clasarea sesizării", precum și la dispozițiile art. 14 alin. (2) din același act normativ care dispun că, "(2) Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate. Inspectorii judiciari pot însă constata, cu ocazia efectuării verificărilor, orice alte încălcări ale normelor legale sau regulamentare, situație în care întocmesc un proces-verbal de sesizare din oficiu în condițiile art. 10 alin. (6)"

În ceea ce privește criticile recurentului referitoare la interpretarea eronată a art. 45 alin. (3) teza I din Legea nr. 317/2004, în sensul că instanța de fond a reținut, ca și Inspecția Judiciară, că modalitatea de motivare a încheierii de soluționare a contestației ar putea fi avută în procedura de evaluare a activității judecătorului, Înalta Curte apreciază că acestea nu prezintă relevanță sub aspectul constatării abaterilor disciplinare invocate.

Procedura cercetării disciplinare a judecătorului este distinctă de procedura de evaluare a activității judecătorului. Astfel, evaluarea judecătorilor se efectua de comisiile de evaluare constituite prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii potrivit procedurii evidențiate în HCSM nr. 676/2007 pentru aprobarea Regulamentului privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor și procurorilor (în vigoare în perioada de referință, fiind înlocuită prin HCSM nr. 1113/2021 pentru aprobarea Regulamentului privind evaluarea activității profesionale a judecătorilor, în vigoare din 15.10.2021).

Pentru stabilirea existenței indiciilor săvârșirii unei abateri disciplinare, Înalta Curte reține, în raport cu dispozițiile art. 18 din Hotărârea nr. 1027/2012 precum și de dispozițiile art. 45 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, că Inspecția Judiciară efectuează verificarea sesizărilor sub acest aspect.

În cauză, referatul de clasare și referatul Inspectorului-Șef au respectat dispoziții legale, fiind efectuată verificarea sesizării recurentului-reclamant, nefiind identificat niciun indiciu privind săvârșirea vreunei abateri disciplinare.

Conform dispozițiilor art. 99 lit. h) și t) din Legea nr. 303/2004:

"Constituie abateri disciplinare:

h) nerespectarea în mod repetat și din motive imputabile a dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor ori întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, din motive imputabile;

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală".

Norma art. 99 din Legea nr. 303/2004 enumeră, în mod limitativ, care sunt abaterile disciplinare, pe de o parte, iar pe de altă parte stabilește conținutul juridic al fiecărei abateri disciplinare în parte.

Abaterea disciplinară reprezintă acea încălcare, cu vinovăție, a obligațiilor de serviciu constând într-o acțiune sau omisiune, săvârșită de către o persoană subiect al unui raport de muncă.

Și angajarea răspunderii disciplinare, fiind o formă a angajării răspunderii civile, este supusă cerinței îndeplinirii cumulative a condițiilor generale referitoare la faptă, vinovăție, legătura de cauzalitate între fapta ilicită și rezultatul produs. În ce privește vinovăția aceasta trebuie constată în mod cert pe baza probatoriului administrat în cauză.

În raport de conținutul normelor sus enunțate, se reține că există abatere disciplinară, în sensul art. 99 lit. h) din Legea nr. 303/2004, nerespectarea dispozițiilor legale privitoare la soluționarea cu celeritate a cauzelor sau întârzierea repetată în efectuarea lucrărilor, fapte care însă constituie abatere disciplinară în situația în care sunt săvârșite în mod repetat și din motive imputabile.

Astfel, această abatere disciplinară presupune, după cum a reținut și prima instanță, repetabilitate în nerespectarea dispozițiilor vizând soluționarea cu celeritate a cauzelor.

Or, corect a constatat instanța că, în cazul judecătorului ce face obiectul sesizării recurentului-reclamant, nu s-a reținut repetabilitate în întârzierea soluționării cauzelor și că, nici în ceea ce privește cauza recurentului, avându-se în vedere durata totală a procesului său, nu se poate reține întrunirea elementului material al abaterii disciplinare.

Alegațiile recurentului, că el nu putea să aibă informații cu privire la alte conduita judecătorului din alte cauze, pentru că există o limitare a accesului terților la informații legate de cauza particulară a unor părți, sunt corecte, însă nu prezintă nicio relevanță, de vreme ce atributul cercetării disciplinare și, implicit, al obținerii de informații despre activitatea magistratului aparține Inspecției Judiciare, și nu persoanei care a sesizat-o.

Instanța de fond nu a impus recurentului să facă dovada conduitei magistratului din alte cauze, ci a constatat că, din analiza efectuată de Inspecția Judiciară, au rezultat aspectele evidențiate, în sensul că judecătorul nu a încălcat dispozițiile vizând soluționarea cu celeritate a dosarelor ce i-au fost repartizate.

De asemenea, nu pot fi reținute nici aprecierile personale ale recurentului, care, în esență, presupune că judecătorul ar fi avut un scop abscons, pentru a-i afecta drepturile și interesele sale procesuale. Toate aspectele sesizate de recurent au făcut obiectul cercetării Inspecției Judiciare și analizei primei instanțe, care a răspuns punctual argumentelor din acțiune.

Astfel, nici susținerea recurentului că faptele judecătorului s-ar încadra în abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 nu sunt fondate.

Norma juridică reglementează abaterea disciplinară ce constă în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

Condițiile relei-credințe și gravei neglijențe sunt definite de art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, când judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane și, respectiv, atunci când judecătorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material sau procesual.

Pentru această abatere disciplinară critica recurentului vizează aspectele referitoare la soluționarea cererii sale de preschimbare a termenului prin rezoluție, și nu prin încheiere, reiterând aspectele evidențiate în acțiune.

Or, prima instanță a analizat și a răspuns argumentelor recurentului-reclamant, inclusiv în ceea ce privește aspectul dacă i-au fost vătămate drepturile și interesele în plan procesual, iar recurentul nu aduce critici pertinente, ci exprimă păreri personale prin folosirea unor termeni injurioși în combaterea considerentelor hotărârii recurate ("mod pervers", "ridicolul la care s-au expus pârâta și prima instanță", "frazele magistraților care frizează ridicolul"), aprecieri care, însă, nu pot face obiectul analizei instanței de control judiciar.

Cu toate acestea, trecând peste caracterul vexatoriu al aprecierilor formulate de recurent, Înalta Curte concluzionează că soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 40 din 19 ianuarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 27 octombrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.