ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3694/2022

Ședința publică din data de 22 iunie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin sentința civilă nr. 400 din data de 10 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins contestația formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea contestației, astfel cum a fost formulată.

Printr-un prim set de argumente, subsumate de recurentul-reclamant prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a susținut, în esență, că hotărârea primei instanțe nu îndeplinește rigorile unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, în cadrul considerentelor nu au fost arătate toate susținerile părților, nici motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și nici motivele pentru care s-au admis, sau cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, raportat la definirea de către doctrină a impreviziunii fundamentată pe prevederile art. 970 din C. civ. de la 1864 aplicabil în speță, la incidența dispozițiilor art. 969 din același C. civ. raportat la conținutul convențiilor de credit invocate în cauză, precum și la aplicabilitatea Directivei 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 privind contractele de credit oferite consumatorilor pentru bunuri imobile rezidențiale și de modificare a Directivelor 2008/48/CE și 2013/36/UE și a Regulamentului (UE) nr. 1093/2010.

În opinia recurentului, nelegalitatea hotărârii este generată de faptul că instanța a analizat acțiunea cu care a fost învestită numai prin prisma apărărilor pârâtului din întâmpinare, iar în motivarea hotărârii nu a făcut nici o referire la argumentele expuse de reclamant, referitoare la existența impreviziunii și încălcarea, cu știință, a normelor de drept material și procesual de către judecătorii vizați de sesizarea sa

A mai susținut recurentul și incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciind, în esență, că, ignorând total obiectul acțiunii, cele susținute de reclamant, dispozițiile legale în materie și materialul probator, instanța de fond a pronunțat o soluție ce încalcă normele de drept material. În opinia recurentului, susținerile instanței privind inexistența abaterilor disciplinare semnalate și inaplicabilitatea dispozițiilor de drept material incidente sunt în contradicție cu rolul verificărilor ce pot fi realizate de Inspecția Judiciară și de instanța de contencios administrativ, potrivit aspectelor dezlegate prin Decizia nr. 2/2012 a Curții Constituționale. Totodată, recurentul a apreciat că soluția pronunțată nu poate fi justificată prin trimiterea pe care judecătorul fondului a făcut-o la Decizia nr. 96/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, întrucât interpretarea dată de către această instanță normelor respective este subiectivă, partinică.

De asemenea, recurentul a subliniat că din probatoriul administrat (convențiile, oferta pârâtei-B., calculul matematic -regula de trei simplă- aplicat la veniturile reclamantului rezultate din adeverințele de venit care au stat la baza încheierii convențiilor și cele arătate în sentința instanței de fond din cadrul dosarului x/2017, suma exorbitantă de achitat creditorului de către reclamant la finele convențiilor), din dispozițiile legale (art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864 aplicabil în speță, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014) raportate la soluțiile pronunțate de judecătorul C. din cadrul Judecătoriei Caracal și de judecătoarele D. și E., din cadrul Tribunalului Olt, în soluționarea dosarului civil nr. x/2017, rezultă săvârșirea de către acești magistrați a abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. s), ș) și t) și art. 99

1

din Legea nr. 303 din 28 iunie 2004. În acest sens, recurentul a învederat că sunt îndeplinite cumulativ următoarelor condiții: (i) încălcarea de către magistrat, în exercitarea funcției, din culpă, a dispozițiilor legale; (ii) încălcarea dispozițiilor legale să aibă caracter evident/neîndoielnic, fără justificare, în vădită contradicție cu norma legală; (iii) această modalitate de exercitare a funcției să genereze consecințe grave pentru angajarea răspunderii disciplinare a judecătorilor respectivi.

În susținerea unor astfel de aspecte recurentul a făcut trimitere la faptul că, prin adoptarea Legii nr. 52 din 13 mai 2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite, chiar legiuitorul a confirmat existența impreviziunii în cauze precum cea ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2017, iar încălcarea, cu știință, a normelor de drept material și procesual, de către magistrații vizați de sesizarea sa, este confirmată și de practica judiciară existentă la data judecării sus indicatului dosar, pe care recurentul a exemplificat-o în cuprinsul memoriului de recurs.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca legală, a sentinței recurate.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat, reclamantul A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimata-pârâtă Inspecția Judiciară, apreciind susținerile acesteia ca fiind neîntemeiate.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 24 septembrie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 22 iunie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând contestația formulată împotriva rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C19-3308 privind soluționarea plângerii formulate în temeiul 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și a rezoluției de clasare nr. 1909/A din data de 18 iunie 2019, dată de Inspecția Judiciară în lucrarea nr. 19-2267, solicitând, totodată, constatarea săvârșirii, de către judecătorul C., din cadrul Judecătoriei Caracal și de judecătoarele D. și E., din cadrul Tribunalul Olt, în judecarea dosarului civil nr. x/2017, a abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. s), ș) și t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Curtea de apel a respins contestația reclamantului, ca neîntemeiată.

Față de criticile subsumate de recurentul-reclamant cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu sunt fondate.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în care se arată că "hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurent, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond, de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, sentința recurată le îndeplinește. Motivarea hotărârii judecătorești nu reprezintă o chestiune de cantitate și nici nu obligă instanța să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept ale părților, instanța putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun și să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive și apărări care sunt esențiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului.

Se rețin a fi incidente, în cauză, argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României): În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B).

În susținerea motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a formulat argumente de maximă generalitate, fără o indicare și dezvoltare a ipotezelor de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate lipsa motivării, caracterul contradictoriu al unor considerente în drept ori caracterul străin al considerentelor (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate).

Lecturând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond este clară, precisă și argumentată juridic, conținând referiri la probele relevante în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, ce au fost administrate în cauză, soluția fiind în concordanță cu acestea, iar judecătorul primei instanțe a răspunse în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți, motivând în mod logic și convingător soluția cuprinsă în dispozitiv.

Contrar susținerilor recurentului, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor prevăzute de art. 45 din Legea nr. 317/2004 și de art. 99 lit. s), ș) și t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004, îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Cu toate acestea, recurentul își exprimă dezacordul față de concluzia instanței și față de sentința pronunțată, nemulțumirea acestuia, valorificată în cadrul unui astfel de motiv de casare, fiind axată pe faptul că prima instanță ar fi preluat necenzurat argumentele părții adverse, fără a acorda o egală valoare argumentelor sale. Nu pot fi reținute nici aceste susțineri ca fiind de natură să atragă incidența, în cauză, a motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât, faptul că argumentele și probele administrate de către pârâtă au format convingerea instanței în sensul soluției adoptate și faptul că judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a apreciat întemeiate parte din respectivele argumente, nu pot echivala, sub nicio formă, cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

În consecință, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, întrucât motivarea primei instanțe răspunde argumentelor prezentate de părți, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt și de drept ce privesc obiectul cauzei, nefiind astfel identificate contradicții în raționamentul instanței de fond și nici considerente străine de obiectul litigiului pendinte, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-și găsească incidența în cauză.

În continuare, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, întrucât instanța a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată.

Se reține că, prin sesizarea adresată autorității pârâte, reclamantul a solicitat cercetarea disciplinară a domnului judecător C., din cadrul Judecătoriei Caracal și a doamnelor judecător D. și E., din cadrul Tribunalul Olt, în legătură cu nerespectarea, în opinia recurentului, de către aceștia, în instrumentarea dosarului nr. x/2017, a normelor de drept material (constând în dispozițiile art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014) și a deciziilor Curții Constituționale invocate în antereferitul dosar (Decizia nr. x/2016 și nr. y/2017), întrucât aceștia au reținut inexistența impreviziunii în sus indicata speță, precum și a normelor de drept procesual, constând în dispozițiile art. 22 din C. proc. civ.. Sesizarea înregistrată sub nr. x-2267 din 2 mai 2019 a fost întemeiată pe prevederile art. 99 lit. s), ș) și t) și art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

Prin Rezoluția nr. 1909/A din data de 18 iunie 2019 contestată, autoritatea pârâtă a dispus clasarea sesizării reclamantului, în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, reținând că, în urma verificărilor prealabile efectuate, nu au fost identificate elemente care să releve comiterea de către magistrații vizați de sesizare a vreunei abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004. De asemenea, plângerea formulată de către reclamant împotriva soluției de clasare a fost respinsă prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C19-3308, iar legalitatea unor astfel de rezoluții a fost confirmată de instanța de fond prin sentința civilă nr. 400 din data de 10 iunie 2020.

Instanța de control judiciar constată că nu poate primi criticile recurentului care, în esență, sunt centrate pe încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente, în raport cu împrejurarea că, în opinia părții, prin modul de instrumentare a dosarului nr. x/2017, s-au încălcat mai multe prevederi legale (norme de drept material și de procedură) și decizii ale Curții Constituționale.

Înalta Curte reține că textele evocate de recurent sunt cele ale art. 99 lit. s), ș) și t) din Legea nr. 303/2004, potrivit cărora constituie abateri disciplinare:

s) utilizarea unor expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești sau a actelor judiciare ale procurorului ori motivarea în mod vădit contrară raționamentului juridic, de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat;

ș) nerespectarea deciziilor Curții Constituționale ori a deciziilor pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii;

t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență".

De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 99

1

alin. (1) "Există rea-credință atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane.

(2) Există gravă neglijență atunci când judecătorul sau procurorul nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.".

Verificând, dintr-o primă perspectivă, în raport de criticile formulate de recurent, maniera în care judecătorul fondului a identificat limitele controlului de legalitate pe care aceasta îl putea realiza în cadrul cercetării judecătorești aferente tipului de acțiune formulată de reclamant, Înalta Curte apreciază că prima instanță a stabilit corect astfel de limite.

Sub acest aspect, instanța de control judiciar observă că, deși recurentul a evocat incidența abaterilor disciplinare reglementate de art. 99 lit. s), ș) și t) din Legea nr. 303/2004, în realitate, toate aspectele sesizate de recurentul - reclamant vizează raționamentul logico-juridic expus în considerentele hotărârilor pronunțate de magistrații ce au soluționat, în fond și apel, cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 (prin care aceștia au apreciat lipsa de incidență a instituției impreviziunii în privința contractului de credit încheiat între reclamant și B.).

Astfel, recurentul nu a susținut că sus indicații magistrați ar fi utilizat expresii inadecvate în cuprinsul hotărârilor judecătorești. De asemenea, în ceea ce privește motivarea hotărârilor, recurentul nu a arătat că raționamentul juridic ar fi fost de natură să afecteze prestigiul justiției sau demnitatea funcției de magistrat, ci doar că acesta este unul incorect în raport de probele administrate în dosar și de prevederile legale aplicabile materiei impreviziunii.

Totodată, se reține că, în adoptarea hotărârilor pronunțate în dosarul nr. x/2017, magistrații s-au raportat la deciziile Curții Constituționale evocate de reclamant, însă acesta apreciază că ar reprezenta abatere disciplinară maniera în care magistrații au evaluat incidența dezlegărilor cuprinse în astfel de hotărâri în raport de reperele concrete și particulare ale litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 (generate de situația de fapt efectivă a raporturilor juridice deduse judecății, rezultată din probele administrate).

Din perspectiva modului de aplicare a normelor de drept material și procedural (art. 969 - 970 din C. civ. de la 1864 aplicabil în speță, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 etc., respectiv art. 22 C. proc. civ.), Înalta Curte observă că ceea ce invocă, în realitate, recurentul este o pretinsă săvârșire, de către judecătorul fondului și de către judecătorii ce au soluționat apelul în dosarul nr. x/2017, a unei erori de judecată, aspect ce rezultă inclusiv din trimiterile pe care recurentul le face la practica judiciară existentă la data judecării sus indicatului dosar. De altfel, din structura cererii de chemare în judecată, precum și din cea a memoriului de recurs rezultă că, în realitate, ceea ce urmărește recurentul este reformarea hotărârilor judecătorești emise în dosarul nr. x/2017, iar nu sancționarea disciplinară concretă a magistraților vizați de sesizarea sa.

Or, în acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar subliniază că verificarea existenței indiciilor cu privire la săvârșirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depășirea limitelor stabilite prin Constituția României republicată, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraților.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, deși recurentul citează, în memoriul său de recurs, considerente reținute de Curtea Constituțională în Decizia nr. 2/2012, acesta omite să observe chiar acele considerente prin care instanța de contencios constituțional a statuat asupra limitelor verificărilor ce pot fi efectuate de Inspecția Judiciară în cadrul unei sesizări privind săvârșirea unei abateri disciplinare și, implicit, cele ale verificărilor ce pot fi efectuate de instanța de contencios învestită cu analiza temeiniciei și legalității actului emis de inspecție, în sensul că astfel de verificări nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci conduita judecătorului. Cu alte cuvinte, pe calea unei sesizări adresate Inspecției Judiciare nu se poate solicita acesteia să se pronunțe asupra corectei aplicări a prevederilor art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014 și nici asupra incidenței dezlegărilor cuprinse în Deciziile Curții Constituționale în raport de situația de fapt incidentă în dosarul nr. x/2017.

Referitor la abaterile invocate de recurent se reține că, astfel cum în mod corect a învederat și prima instanță, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea, cu intenție sau gravă neglijență, a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau de a accepta producerea unei asemenea consecințe.

Astfel, atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept, iar operațiunile de interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate, fiind operațiuni specifice și esențiale ale activității de judecată, nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară.

Cu alte cuvinte, există abatere disciplinară în sensul literelor art. 99 invocate de recurent și al art. 99

1

din Legea nr. 303/2004 doar în măsura în care judecătorul încalcă cu știință normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane sau atunci când nesocotește din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil, normele de drept material ori procesual.

Or, aceste elemente, caracteristice lipsei de onestitate în exercitarea profesiei, nu au fost probate în cauză, aspectele invocate de către reclamant constituindu-se în nemulțumiri subiective față de soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2017.

Prin modul de structurare a argumentației invocate, recurentul fundamentează existența abaterii disciplinare pe încălcarea prevederilor C. civ. și ale Directiva 2014/17/UE, ce vizau instituția impreviziunii, ce ar deriva din modul în care aceste prevederi au fost evaluate, în instrumentarea dosarului nr. x/2017, de către judecătorii învestiți cu soluționarea acestuia (fond și apel), recurentul invocând o identitate între o atare conduită și elementul material al faptei de exercitare a funcției cu rea-credință sau gravă neglijență.

Înalta Curte constată că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia unei rele credințe, întrucât reaua credință nu se prezumă și nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat.

Astfel, corect a învederat prima instanță că, sub aspectul laturii subiective, se reține că judecătorul care acționează cu rea-credință sau gravă neglijență realizează o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

De asemenea, este corect și argumentul instanței de fond conform căruia, spre deosebire de buna-credință, care presupune că magistratul acționează cu grijă față de interesul public de înfăptuire a justiției, apără interesele legitime ale părților, își subordonează comportarea sa exigențelor ce decurg din îndatoririle profesionale și normele deontologice, reaua-credință presupune atât intenția de a manipula legea în mod conștient, cât și voința de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părți, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că, pe fondul acestor argumente, în mod corect, nici inspecția judiciară și nici prima instanță nu își puteau exprima punctul de vedere asupra modului de interpretare a prevederilor art. 969 și art. 970 din C. civ. de la 1864, Directiva 2014/17/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 februarie 2014, tocmai pentru a se evita transformarea acestui demers într-un veritabil control judiciar asupra soluției. Ca urmare, ceea ce invocă recurentul ca fiind o lipsă a verificării prealabile de către Inspecția Judiciară și, ulterior, a neanalizării instanței se explică prin chiar natura acestui mecanism procesual, care nu este menit să îndrepte erori de judecată, ci să sancționeze o conduită necorespunzătoare a judecătorilor, conduită care nu se definește exclusiv prin încălcarea unor dispoziții legale.

Așa cum s-a arătat mai sus, actele dispuse de către instanța de judecată în cursul procesului pot fi criticate numai în măsura în care sunt încălcate în mod intenționat normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, sau atunci când din culpă nu se aplică în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil normele de drept material ori procesual.

În cauza ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2017, astfel cum a reținut și prima instanță, judecătorii vizați de sesizarea recurentului au explicat argumentele care au fundamentat soluția adoptată și criticată de către recurent, iar interpretarea normelor de drept în raport de situația de fapt reținută nu poate constitui un element al abaterii disciplinare imputate, întrucât aceasta constituie, în realitate, o modalitate de aplicare a legii, ce excede controlului administrativ. De asemenea, maniera de reglementare a incidenței impreviziunii, urmare adoptării unei legi ulterioare soluționării dosarului nr. x/2017 (Legea nr. 52 din 13 mai 2020 pentru modificarea și completarea Legii nr. 77/2016) nu reprezintă un argument care să determine reținerea unei abateri disciplinare în raport de un context judiciar ce vizează o situație de fapt anterioară adoptării unei astfel de norme. Totodată, Înalta Curte observă că în cuprinsul sentinței civile nr. 1560/2017 și a deciziei nr. 129/2018, instanțele au analizat incidența, în respectiva cauză, a Deciziei Curții Constituționale nr. 623/2016, iar prin decizia nr. 129/19.04.2018, Tribunalul Olt a cenzurat raționamentul primei instanțe invocând chiar Decizia nr. 62/2017 a Curții Constituționale.

Instanța de control judiciar observă, totodată, că judecătorul fondului a reținut în mod corect, contrar susținerilor recurentului, că Inspecția Judiciară nu poate îndeplini rolul unei "suprainstanțe de control judiciar", care să analizeze, în cadrul unei verificări de natură strict administrativă, rezultatul activității instanței de judecată.

În același sens sunt și prevederile art. 14 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecție judiciară de către Inspecția Judiciară, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1027/2012, potrivit cărora, "Verificările prealabile efectuate de inspectorii judiciari, ca urmare a unei sesizări, sunt, de regulă, limitate la aspectele semnalate."

Așa fiind, examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, neexistând din partea autorității pârâte o neîndeplinire a obligațiilor conferite de lege, iar instanța de fond a identificat corect atât limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte, precum și corecta interpretare a prevederilor art. 45 din Legea nr. 317/2004, ale art. 99 lit. s), ș) și t) și ale art. 99

1

din Legea nr. 303/2004.

În concluzie, instanța de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind conformă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurentul-reclamant A., va respinge recursul formulat de acesta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 400 din data de 10 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 iunie 2022.