ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5919/2024

Ședința publică din data de 11 decembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 02.11.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României și Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, a solicitat ca prin hotărârea pe care instanța o va pronunța să dispună:

I. Anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 69 din 1 februarie 2012, în ceea ce privește dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. d), cu referire la încălcarea prevăzută la art. 3 pct. 5 din același act normativ;

II. Suspendarea executării H.G. nr. 69 din 1 februarie 2012, în ceea ce privește dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. d), cu referire la încălcarea prevăzută de art. 3 pct. 5 din același act normativ, până la soluționarea definitivă a cauzei (cerere respinsă prin încheierea nr. 4 din 13.12.2023, nerecurată).

Prin sentința civilă nr. 9 din 29 ianuarie 2024, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a Inspectoratului de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier și a respins cererea de anulare formulată în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier, pentru lipsă calitate procesuală pasivă.

A respins cererea de anulare formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României, ca nefondată.

Împotriva sentinței civile nr. 9 din 29 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta a considerat că, prin intervenirea unei legi contravenționale mai favorabile care nu mai prevede pentru fapta reținută în sarcina reclamantei posibilitatea aplicării măsurii administrative a suspendării licenței comunitare, respectiv H.G. nr. 1317/2023, nu mai subzista interesul de a supune analizei instanței de judecată legalitatea dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/2012.

A arătat că la data pronunțării sentinței civile nr. 9/29.01.2024, H.G. nr. 69/2012 era abrogată, iar H.G. nr. 1317/2023 nu mai prevede pentru fapta reținută în sarcina reclamantei măsura administrativă a suspendării licenței comunitare.

Consecința constatării inaplicabilității față de reclamantă a măsurii administrative a suspendării licenței comunitare, ca urmare a intervenirii unei legi contravenționale mai favorabile, ar fi constat în respingerea acțiunii ca lipsită de interes, nu ca nefondată.

De asemenea, a menționat că, din analiza comparativă a dispozițiilor din legislația națională, respectiv cele cuprinse în art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/2012 cu cele prevăzute de art. 22 din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009, rezultă faptul că legislația națională nu prevede niciun criteriu de individualizare în cazul aplicării măsurii administrative a suspendării licenței comunitare, respectiv nu acordă posibilitatea efectuării unei analize în concret pentru stabilirea întrunirii criteriilor de gravitate necesare pentru a aplica o astfel de sancțiune, măsura administrativă urmând a fi aplicată de drept în cazul reținerii contravenției prevăzute de art. 3 pct. 5 din H.G. nr. 69/2012, indiferent de modalitatea în care aceasta a fost săvârșită.

Prin urmare, în mod greșit a reținut instanța de fond că dispozițiile normative naționale nu ar fi contrare dreptului Uniunii, întrucât autoritățile naționale nu au nicio posibilitate de a înlătura sancțiunea suspendării licenței comunitare în cazul constatării săvârșirii contravenției prevăzute de art. 3 pct. 5 din H.G. nr. 69/2012, iar Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 prevede că sancțiunile cele mai drastice (retragerea și suspendarea licenței comunitare) se stabilesc în raport de gravitatea încălcării săvârșite de titularul licenței comunitare și numărul total al copiilor conforme ale licenței respective.

Afirmă că instanța de fond a reținut în mod eronat că, pe de o parte, rămâne în sarcina celor chemați să aplice dispozițiile infralegale evaluarea circumstanțelor concrete raportat la reglementările relevante, iar pe de altă parte, că în procedura plângerii contravenționale ar putea fi analizate toate împrejurările concrete ce țin de contravenția sancționată.

Or, art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/2012 nu acordă agenților constatatori posibilitatea de a evalua gravitatea concretă a faptelor reținute în sarcina operatorului de transport, măsura administrativă a suspendării licenței comunitare urmând să se aplice de drept, deși este una dintre cele mai drastice sancțiuni ce pot fi aplicate unui operator de transport rutier.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât Inspectoratul de Stat pentru Controlul în Transportul Rutier a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

II. Soluția Înaltei Curți și considerentele asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor în continuare arătate.

Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile vizând nelegalitatea sentinței din perspectiva unei presupuse lipse de interes a acțiunii în raport de modificarea cadrului normativ prin abrogarea H.G. nr. 69/2012 de către H.G. nr. 1317/2023 care nu mai prevede măsura administrativă a suspendării licenței de transport.

Întrucât sancțiunea a fost aplicată în contextul dat, există interesul sesizării instanței pentru restabilirea dreptului încălcat, în accepțiunea reclamantei, deoarece aceasta este forma legislativă care a produs efecte juridice în cazul reclamantei, iar intervenirea unei reglementări contravenționale mai favorabile nu constituie obiectul cauzei deduse judecății.

În egală măsură, nici celelalte susțineri ale recurentei-reclamante vizând incompatibilitatea cu dreptul comunitar, reprezentat de art. 22 din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009, a dispozițiilor art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/2012, cu referire la încălcarea prevăzută la art. 3 pct. 5 din același act normativ nu pot fi primite, instanța de fond pronunțând o hotărâre nesusceptibilă de casare.

Astfel, printr-un prim set de critici, se arată că măsura drastică a suspendării licenței comunitare se aplică de drept, fără ca actul administrativ normativ să stabilească criterii de individualizare, respectiv fără posibilitatea cercetării contextului factual pentru concretizarea incidenței criteriilor de gravitate necesare pentru aplicarea sancțiunii, în raport cu norma europeană, care dispune că sancțiunile respective (retragerea temporară sau permanentă a unora dintre copii sau a tuturor copiilor conforme ale licenței comunitare, respectiv retragerea temporară sau permanentă a licenței comunitare) se aplică în funcție de gravitatea încălcării săvârșite de titularul licenței comunitare și numărul total al copiilor conforme ale licenței respective pe care le deține cu privire la traficul internațional.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că din examinarea comparativă a reglementărilor menționate nu transpar motive care să determine concluzia că dispozițiile normative naționale sunt contrare dreptului Uniunii.

Art. 22 din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 impune obligația statelor ca, în cazul unei încălcări grave a legislației comunitare, să dispună măsurile aferente (un avertisment doar dacă e prevăzut de legislația națională), precum și sancțiuni administrative (stabilite corespunzător gravității încălcării și numărului total al copiilor conforme ale licențelor), astfel cum reglementează dispozițiile H.G. nr. 69/2012.

În esență, recurenta-reclamantă invocă lipsa de prevedere în detaliu în legislație a faptei sale sancționată contravențional, însă o astfel de particularizare ar conduce la ineficiența principiului generalității legilor care, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, impune ca redactarea conținutului acestora să nu fie efectuată în termeni caracterizați de o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive, tocmai pentru a asigura suplețea actelor normative.

O altă critică se referă la faptul că sancțiunea complementară stabilită la art. 23 alin. (1) lit. d) din H.G. nr. 69/01.02.2012 încalcă principiul proporționalității din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 și în dreptul Uniunii.

În mod corect a apreciat judecătorul fondului că emitentul actului contestat a verificat, cu respectarea dispozițiilor din regulamentele UE, gravitatea încălcărilor și potențialul de risc, urmând ca evaluarea circumstanțelor concrete raportat la reglementările relevante să se facă de organele abilitate în aplicarea dispozițiilor infralegale.

Criteriile generale de individualizare a sancțiunii în materia contravențională sunt prevăzute de la art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, recurenta-reclamantă putând da eficiență acestora în litigiul având ca obiect plângerea contravențională formulată împotriva procesului-verbal de contravenție nr. x/16.05.2023, în dosarul nr. x/285/2023, în cadrul căreia pot fi examinate toate împrejurările concrete privind contravenția sancționată.

De altfel, art. 22 alin. (5) din Regulamentul (CE) nr. 1073/2009 prevede că "Statele membre garantează operatorilor de transport dreptul la o cale de atac împotriva sancțiunilor administrative aplicate acestora în temeiul prezentului articol."

Prin urmare, chiar norma juridică unională dispune obligativitatea unei căi de atac împotriva sancțiunilor administrative aplicate în temeiul actului normativ respectiv, aceasta fiind conduita procedurală optimă într-o astfel de situație, un act administrativ normativ neputând fi desființat pentru omisiunea unui exces de reglementare amănunțită care ar determina implicit o rigiditate extremă a prevederilor legale respective.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat împotriva sentinței civile nr. 9 din 29 ianuarie 2024, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă societatea A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 9 din 29 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.