ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5445/2024

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 12.12.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- suspendarea de urgență a Deciziei nr. 654/22.11.2023 emise de către C.N.A., până la soluționarea definitivă a prezentei cauze;

- anularea în integralitate a Deciziei nr. 654/22.11.2023, prin care în mod netemeinic si nelegal a fost stabilită, în sarcina sa, inter alia, sancțiunea amenzii în cuantum de 10.000 RON,

- exonerarea sa de la plata sumei de 10.000 RON stabilite prin actul administrativ atacat și a oricărei măsuri/sancțiuni aplicate/care se poate aplica subsecvent;

- admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cu consecința suspendării prezentei cauze, în temeiul prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate;

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin sentința civilă nr. 387 din 11 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta A. S.R.L, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, a anulat decizia CNA nr. 654/22.11.2023, în sensul că a exonerat reclamanta de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON aplicate pentru încălcarea prevederilor art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002.

Împotriva sentinței civile nr. 387 din 11 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Consiliul National al Audiovizualului, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea în tot a cererii de chemare în judecată.

Recurentul-pârât, în contextul prezentării situației de fapt, arată, în esență, că la aplicarea amenzii membrii Consiliului au ținut cont de toate criteriile legale de individualizare prevăzute la art. 90 alin. (4) din Legea audiovizualului.

Raportat la considerente sentinței recurate, apreciază că aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea pronunțată fiind lipsită de temei legal.

În acest sens, recurentul-pârât arată că instanța de fond a depășit atribuțiile puterii judecătorești pronunțându-se cu privire la presupusa neîndeplinire a condițiilor calitative de către dispozițiile art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002.

Atribuția de a aprecia în ce măsură o normă legală îndeplinește sau nu condiția calității revine instanței de contencios constituțional, respectiv Curtea Constituțională, care "a mai reținut în practica sa că nerespectarea criteriilor de adoptare a actelor normative impuse de legiuitor, ce are drept consecință încălcarea principiului securității juridice prin generarea unor situații de incoerență și instabilitate nesocotește exigențele privind claritatea și previzibilitatea legii și constituie deopotrivă o încălcare a dispozițiilor constituționale ce instituie statul de drept."

Această apreciere a fost argumentată prin faptul că se încalcă "dispozițiile art. 1 alin. (3) și alin. (5) din Constituție cu privire la principiul securității juridice, în componenta sa privind calitatea legii și principiul legalității, prin nesocotirea normelor de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, cuprinse în art. 6 alin. (1), art. 8 alin. (4), art. 13 lit. a) și art. 36 alin. (1) din Legea nr. 24/2000."

Or, potrivit art. 2 alin. (1) Curtea Constituțională asigură controlul constituționalității legilor, a tratatelor internaționale, a regulamentelor Parlamentului și a ordonanțelor Guvernului, iar conform alin. (2) Sunt neconstituționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă dispozițiile sau principiile Constituției.

Mai mult, odată cu cererea de chemare în judecată, reclamanta a formulat și o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu privire la neconstituționalitatea art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002, pe care instanța de fond a admis-o, dar în ședința publică din data de 11.03.2024, în care a pronunțat sentința recurată, a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a judecății până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate, fără a prezenta o motivare clară, limitându-se la a face o simplă apreciere că "această cauză se poate soluționa și în lipsa deciziei Curții Constituționale."

Însă în situația în care Curtea Constituțională va aprecia că dispozițiile art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002 sunt constituționale prin prisma argumentelor invocate de reclamantă și preluate ca atare de instanța de fond va exista situația anulării unei decizii, deși norma în baza căreia a fost aplicată îndeplinește condițiile "calitative ale unei norme contravenționale".

De asemenea, arată că, din întreaga motivare, nu rezultă care este raționamentul instanței de fond pentru admiterea cererii de chemare în judecată, întrucât aceasta a preluat întru-totul motivarea reclamantei, inclusiv notele de subsol.

Recurentul învederează faptul că în motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a susținut că "Înalta Curte de Casație si Justiție a hotărât că un act administrativ se verifică - din perspectiva legalității - prin raportare la actele normative cu forță Juridică superioară în temeiul și în executarea cărora a fost emis, avându-se în vedere, desigur, principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative.", iar instanța de fond a cazut în această capcană, când de fapt, Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat de art. 1 alin. (5) din Constituția României, impune ca instanța de contencios administrativ învestită cu soluționarea excepției de nelegalitate să verifice concordanța actului administrativ supus analizei, cu actele normative cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea căruia a fost emis.

Verificarea conformității actului administrativ în raport cu actele legislative ulterioare emiterii actului administrativ, reprezintă o problemă de aplicare a actului administrativ, când instanța sesizată cu un litigiu născut din aplicarea acelui act administrativ trebuie să verifice dacă actul administrativ mai este sau nu în vigoare și dacă a fost modificat/abrogat în mod expres sau implicit.

Or, în speța de față nici nu a fost vorba despre vreo excepție de nelegalitate, ci excepția de neconstituționalitate. Și din acest fapt, rezultă fără putință de tăgadă, că instanța de fond, în motivarea sentinței recurate a preluat motivarea reclamantei, fără a prezenta un raționament juridic care a stat la baza admiterii cererii de chemare în judecată.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului este nefondat, reținând următoarele considerente:

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Cu referire la situația de fapt care a generat starea litigioasă dintre părți, Înalta Curte reține că reclamanta a solicitat anularea în integralitate a Deciziei nr. 654/22.11.2023, prin care a fost stabilită, în sarcina sa, inter alia, sancțiunea amenzii în cuantum de 10.000 RON și exonerarea sa de la plata sumei de 10.000 RON stabilite prin actul administrativ atacat și a oricărei măsuri/sancțiuni aplicate/care se poate aplica subsecvent.

Prin decizia C.N.A. atacată, reclamanta a fost sancționată întrucât nu a difuzat mesajul de avertizare "Actul sexual comis de un major cu un minor sub 16 ani constituie viol, dacă diferența de vârstă este mai mare de 5 ani, și se pedepsește cu închisoarea", fiind invocată încălcarea prevederilor art. 28 alin. (8) din Legea audiovizualului.

În acest context, în condițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004, reclamanta a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, fiind înregistrat dosarul cu nr. x/2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Prima instanță a admis acțiunea, a anulat Decizia nr. 654/22.11.2023, în sensul că a exonerat reclamanta de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON aplicate pentru încălcarea prevederilor art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002.

Pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a formulat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 C. proc. civ.

Soluția de admitere a acțiunii, pronunțată de judecătorul fondului, este corectă, nefiind identificate motive pentru casarea sentinței în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4 și 6 din C. proc. civ.

Criticile vizând depășirea atribuțiilor puterii judecătorești, încadrate de recurentul-pârât în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte are în vedere că acest motiv de casare privește nerespectarea unor competențe jurisdicționale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separației și echilibrului puterilor, respectiv săvârșirea, de către instanța de judecată, a unor acte aflate în sfera de competență a organelor puterii executive sau legislative, situație care nu se regăsește în speță.

În acest sens, prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe. Practic, nu i se poate reproșa instanței de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamantă, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional.

Din perspectiva motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte constată că niciuna dintre ipotezele indicate nu este întrunită în speță.

Contrar susținerilor recurentului - pârât, în sensul că sentința nu ar fi motivată corespunzător, întrucât nu rezultă care este raționamentul instanței de fond pentru admiterea cererii de chemare în judecată, instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate în cererea de chemare în judecată, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, în raport și de apărările pârâtului, a cercetat și a descris în mod amănunțit situația de fapt pe baza probelor administrate, iar raționamentul juridic care a fundamentat soluția adoptată este prezentat în mod coerent și convingător, fiind respectate cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

De asemenea, Înalta Curte subliniază că nu constituie o nemotivare, respectiv o omisiune de analizare a argumentelor invocate de parte, împrejurarea că în cadrul considerentelor se regăsesc, parțial, susțineri ale părții potrivnice, acest fapt reprezentând practic constatarea de către instanța de fond a temeiniciei acestora, în condițiile în care din hotărâre rezultă raționamentul juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Nu în ultimul rând, faptul că recurentul nu fost în acord cu raționamentul judecătorului fondului nu poate echivala cu o nemotivare.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări prin care s-a răspuns, prin raționamente privite în mod unitar, iar nu fragmentat, argumentelor principale evocate prin cerere și apărărilor formulate de pârât și care au legătură cu cauza, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția EDO.

Pe cale de consecință, pretinsa deficiență în motivare imputată de partea recurentă sentinței atacate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reținută ca fiind fondată, prima instanță arătând motivat de ce a admis acțiunea.

Înalta Curte constată că, deși recurentul-pârât nu a indicat motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 Cod procedură, totuși în motivarea recursului a susținut că hotărârea atacată a fost data cu încălcarea sau aplicarea normelor de drept material, astfel că va fi analizată și din această perspectivă.

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material este nefondat.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Așa cum a reținut instanța de fond, prin Decizia nr. 654/22.11.2023 emisă de către pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, reclamanta a fost sancționată cu o amendă contravențional în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002, prin nedifuzarea la sfârșitul calupurilor publicitare, în data de 22.10.2023, în intervalul orar 18:00 - 22:00, a mesajului de avertizare:

"Actul sexual comis de un major cu un minor sub 16 ani constituie viol, dacă diferența de vârstă este mai mare de 5 ani, și se pedepsește cu închisoarea".

Alineatul 8 al articolului 28 din actul normativ sus-menționat a fost adăugat prin Legea nr. 217/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 11 iulie 2023, prin care s-a modificat și C. pen., în sensul reglementării unei infracțiuni distincte, în cuprinsul art. 218

1

, denumite "Violul săvârșit asupra unui minor". Prin acest din urmă articol s-a prevăzut că raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum și orice alte acte de penetrare vaginală sau anală comise de un major cu un minor care nu a împlinit 16 ani nu constituie infracțiune dacă diferența de vârstă între făptuitor și victimă nu depășește 5 ani.

Art. 218

1

C. pen. a intrat în vigoare la data de 01.01.2024, conform art. IV din Legea nr. 217/2023, în vreme ce art. 28 alin. (8) din Legea nr. 504/2002 a intrat în vigoare la data de 14.07.2023, în lipsa indicării unei date ulterioare celei prevăzute de art. 78 teza I din Constituția României.

Până la intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 217/2023 în privința modificărilor aduse C. pen., în legislația penală nu era reglementată ca atare infracțiunea de viol asupra unui minor, ci fapta de viol săvârșită asupra unui minor constituia o formă agravată a infracțiunii de viol prevăzute și sancționate de art. 218 C. pen.. În același timp, C. pen. nu conținea o mențiune referitoare la diferența de vârstă dintre minorul sub 16 ani și făptuitor, astfel cum prevede în prezent art. 218

1

.

Instanța de fond a identificat, în mod corect, existența unei necorelări între data la care au intrat în vigoare modificările aduse C. pen. și data la care a intrat în vigoare norma privind obligativitatea difuzării anunțului. Or, în condițiile în care mesajul anunțului era formulat la prezent, lăsând impresia că se referă la o normă din fondul activ al legislației, nu putea exista o obligație a radiodifuzorilor de a difuza respectivul anunț la o dată la care norma penală la care se referea nu era, încă, în vigoare.

În interpretarea propusă de recurent, ar rezulta că voința legiuitorului ar fi fost aceea ca radiodifuzorii să dezinformeze publicul, furnizându-i acestuia o informație inexactă, de natură să creeze confuzie (mai ales în condițiile în care se putea înțelege că situația de impunitate despre care se făcea vorbire în anunț se referea la infracțiunea de viol cu un minor astfel cum era reglementată în legislație anterior intrării în vigoare a modificărilor operate prin legea nr. 217/2023).

Or, o astfel de intenție a legiuitorului este exclusă, aceasta venind, în mod flagrant, în conflict cu prevederile art. 31 alin. (4) din Constituția României, așa cum a menționat și instanța de fond.

În consecință, obligația de difuzare a anunțului, în forma impusă de lege, nu putea să fie anterioară momentului la care modificarea legală la care se referea intra în vigoare, chiar dacă legiuitorul a omis să prevadă, în mod explicit, acest lucru. În caz contrar, legiuitorul ar fi trebuit să formuleze anunțul de o manieră adecvată, astfel încât să rezulte cu claritate că se referă la o reglementare viitoare.

Contrar susținerilor recurentului, nu este vorba, aici, de constatarea unei neconstituționalități a legii, ci de interpretarea acesteia în acord cu litera și spiritul Constituției României, aspect care se circumscrie competenței instanței de judecată.

În ceea ce privește susținerile recurentului referitoare la nelegalitatea soluției privind respingerea cererii de suspendare a cauzei până la pronunțarea Curții Constituționale, Înalta Curte amintește că art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "Instanța poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți …", fiind consacrat, astfel, un caz de suspendare facultativă a judecății.

În acest context, se reține că suspendarea în discuție implică, pe de o parte, întrunirea condițiilor stabilite de norma legală, anume ca dezlegarea cauzei să depindă, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți, iar, pe de altă parte, identificarea de către judecător a oportunității dispunerii unei astfel de măsuri de temporizare a procesului.

În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecății, ci textul debutează cu o conferire, în beneficiul instanței, a atribuției de a aprecia asupra necesității suspendării amintite.

Referitor la situația premisă a unei sesizări a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, Înalta Curte mai arată că art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instituie, ca un caz de revizuire a hotărârii judecătorești, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții".

Altfel spus, judecătorului îi este deschisă posibilitatea de a suspenda judecata în cursul procesului atunci când este pusă în discuție, prin intermediul excepției de neconstituționalitate, norma legală ce fundamentează dreptul afirmat de una dintre părțile din acel proces. În măsura în care nu s-a procedat astfel, în continuare partea interesată are la îndemână remediul revizuiri dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituțională declară neconstituțională prevederea care a făcut obiectul excepției de neconstituționalitate ce a fost ridicată în procesul respectiv.

În raport de aceste considerații, în cauza de față, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că nu era necesară suspendarea judecății în condițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței civile nr. 387/2024 din 11 martie 2024 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 noiembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.