Decizia nr. 5081/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 265/2024 a Tribunalului Satu Mare

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Satu-Mare, ca urmare a declinării, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtelor ANSVSA și DSVSA Satu Mare la plata sumei totale de 70.000 de RON, reprezentând contravaloarea a câte 10.000 de RON lunar aferent perioadei 16.12.2019-24.07.2020, apreciind că pârâtele datorează suma solicitată, în considerarea dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019. Prin sentința nr. 265 din 05.07.2024, Tribunalul Satu Mare a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, invocată de pârâtă prin întâmpinare, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Satu Mare și a obligat pârâtele la acordarea sumei de 70.000 de RON, reprezentând echivalentul sumelor de câte 10.000 de RON lunar aferent perioadei 16.12.2019-24.07.2020, în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative. Împotriva acestei soluții au formulat apel pârâții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Satu Mare și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, cererea de apel fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal. Prin apelul declarat, apelanta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Satu Mare și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor au solicitat admiterea apelului și modificarea considerentelor hotărârii atacate, urmând a se constata că soluția de respingere a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. dr. A. și dr. A. se justifică prin prisma faptului că intimatul-reclamant nu a prestat serviciile prevăzute suplimentar în Legea nr. 236/2019, pentru acordarea sumei de 10.000 lunar.

Hotărârea atacată cu recurs Prin decizia civilă nr. 29 din 23 octombrie 2024 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de apelanții Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Satu Mare și Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, în contradictoriu cu intimatul A., împotriva sentinței nr. 265/CA din 05.07.2024 pronunțată de Tribunalul Satu Mare.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 29 din 23 octombrie 2024 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, apelanta Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În esență, în motivare, a arătat că beneficiul financiar acordat medicilor veterinari concesionari nu a avut ca scop simpla recompensare a activităților cabinetelor veterinare, ci a fost destinat remunerației pentru activități sanitar-veterinare suplimentare, altele decât cele efectuate până la intrarea în vigoare a Legii nr. 236/2019. A invocat art. 1, pct. 2, alin. (7) din Legea nr. 236/2019 În perioada 16.12.2019 - 31.08.2020, activitățile desfășurate de A. în baza contractului de concesiune nr. x/01.09.1999 și a acordului cadru nr. 1851/16.02.2018 au fost exclusiv cete prevăzute în Hotărârea nr. 1.156/2013 pentru aprobarea acțiunilor sanitar-veterinare de supraveghere, prevenire și control, activități care au fost remunerate corespunzător. Potrivit principiului simetriei actelor juridice, modificarea contractelor pe parcursul derutării acestora este posibilă doar cu acordul ambelor părți și în limitele impuse de lege. Odată cu alocarea bugetului pentru plata sumei de 10.000 RON prevăzută de Legea nr. 236/2019, la 31.08.2020, au fost încheiate acte adiționale la contractele de concesiune, incluzând clauza: "plata se va efectua în funcție de bugetul aprobat și după alocarea sumelor" . Astfel, în baza actelor adiționale, reclamantul a beneficiat de suma de 10.000 RON lunar, începând cu 01.09.2020, conform actelor normative aplicabile. În concluzie, a solicitat admiterea recursului cu consecința respingerii pe fond a cererii de chemare în judecată. In drept, a invocat Ordinul ANSVSA nr. 106/2015, H.G. nr. 1415/2009, O.G. nr. 42/2004, Legea nr. 236/2019, O.U.G. nr. 117/2020 și Ordinul nr. 1792/2002.

Apărările formulate în recurs Intimatul - reclamant A. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 31 octombrie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Analizând, cu prioritate, potrivit dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția inadmisibilității căii de atac a recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte constată că excepția este întemeiată și se impune a fi admisă, pentru considerentele în continuare expuse. Potrivit dispozițiilor art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, mențiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege. Astfel, căile de atac, termenele și condițiile în care acestea pot fi exercitate sunt reglementate prin norme de ordine publică, nici părțile și nici instanța de judecată neputând deroga de la textele de lege pentru exercițiul unei căi de atac. Prin urmare, persoana interesată poate formula căile de atac pe care le consideră necesare în apărarea drepturilor sale, însă în condițiile legii, cu respectarea normelor procesuale civile de ordine publică care reglementează regulile de sesizare a instanțelor judecătorești și de soluționare a cererilor deduse judecății, implicit a căilor de atac. Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. În cauza pendinte, pretențiile solicitate decurg din executarea unui contract administrativ, fiind incidente prevederile Legii nr. 101/2016 privind remediile și căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziție publică, a contractelor sectoriale și a contractelor de concesiune de lucrări și concesiune de servicii, precum și pentru organizarea și funcționarea Consiliului Național de Soluționare a Contestațiilor, modificată prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/2022 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul investițiilor publice, care la art. 1 alin. (2) stipulează că acest act normativ "se aplică și cererilor având ca obiect acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și celor privind executarea, anularea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor". Înalta Curte constată că obiectul cauzei, plata sumei de 10.000 RON/lunar per contract, sumă actualizată cu rata inflației, calculată de la scadența și până la plata efectivă, la care este îndreptățită conform dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 și a dispozițiilor O.G. nr. 117/2020, și plata de daune moratorii - dobânda legală penalizatoare între profesioniști, calculată asupra debitului principal solicitat la primul capăt din cerere, de la data de la care creanța a devenit exigibilă și până la data plății efective, face parte din categoria celor prevăzute la art. 53 alin. (1) din Legea nr. 101/2016 care prevede: "procesele și cererile privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și cele privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor se soluționează în primă instanță, de urgență și cu precădere, de către secția de contencios administrativ și fiscal a tribunalului (...)" De asemenea, Înalta Curte mai reține că pentru astfel de cauze legiuitorul a prevăzut expres în cuprinsul art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 că: "Hotărârea pronunțată în cazul litigiilor și cererilor privind acordarea despăgubirilor pentru repararea prejudiciilor cauzate în cadrul procedurii de atribuire, precum și al celor privind executarea, anularea, nulitatea, rezoluțiunea, rezilierea sau denunțarea unilaterală a contractelor administrative poate fi atacată cu apel, în termen de 10 zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a curții de apel, care judecă în complet specializat în achiziții publice. Apelul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă și este soluționat de urgență și cu precădere într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței." Totodată, la alin. (3) 1 s-a prevăzut că: "Hotărârea pronunțată în cazul litigiilor care privesc documentele constatatoare emise de către autoritatea/entitatea contractantă, referitoare la executarea contractului, poate fi atacată numai cu recurs, în termen de 10 zile de la comunicare. Recursul se depune la instanța a cărei hotărâre se atacă. Instanța ierarhic superioară soluționează recursul de urgență și cu precădere într-un termen ce nu va depăși 30 de zile de la data sesizării legale a instanței". Din aceste texte legale, rezultă că legea a reglementat, după caz, calea de atac a apelului sau a recursului, însă din cuprinsul legii sau din notele de fondamentare ale actelor de modificare, nu rezultă intenția legiuitorului de a institui trei grade de jurisdicție, împrejurare care ar contraveni scopului declarat al modificării legislative operate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 26/2022 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul investițiilor publice, respectiv cel al "adoptării unor măsuri urgente pentru perfecționarea și flexibilizarea sistemului achizițiilor publice", "luând în considerare faptul că pentru asigurarea atingerii obiectivelor și a atragerii fondurilor europene este necesară aprobarea unor măsuri legislative care să conducă la implementarea mai rapidă a proiectelor de investiții". Din prevederile art. 20 din Legea nr. 554/2004, rezultă voința legiuitorului ca, în materia contenciosului administrativ, să se asigure judecarea proceselor cu celeritate, acesta fiind un principiu unanim recunoscut care guvernează desfășurarea litigiilor aflate în sfera de competență a instanțelor de contencios administrativ, recursul apărând ca fiind calea de atac adecvată scopului indicat de legiuitor, fiind instituit astfel dublul grad de jurisdicție, fond și recurs. Această abordare a fost consacrată și prin Decizia nr. 17/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent sa judece recursul în interesul legii, privind "interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor legale privind calea de atac a apelului în materia contenciosului administrativ", precum și printr-o serie decizii ale Curții Constituționale, în Decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014 reținându-se că: "[...] în materia contenciosului administrativ, hotărârile pronunțate în primă instanță nu pot fi atacate cu apel, singura cale de atac de reformare ce poate fi exercitată fiind aceea a recursului. Norma specială cuprinsă în art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a rămas aplicabilă și după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., situație reglementată expres în art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012"; De asemenea, prin Decizia nr. 462 din 17 septembrie 2014 a Curții Constituționale s-a statuat că în materia contenciosului administrativ, "spre deosebire de dreptul comun unde hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate cu apel cu toate consecințele care decurg din aceasta, [...] potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, legiuitorul a optat pentru menținerea căii de atac a recursului, și nu pentru înlocuirea acesteia cu calea de atac a apelului". Înalta Curte reține, așadar, că, prin norme speciale, cum sunt cele reglementate prin art. 55 din Legea nr. 101/2016, se pot introduce proceduri derogatorii de la Legea nr. 554/2004, anumite ipoteze implicând instituirea și în materia contenciosului administrativ a unui control devolutiv prin intermediul căii de atac a apelului, însă același principiu juridic - specialia generalibus derogant - implică și faptul că norma specială este de strictă interpretare, astfel că, în absența reglementării exprese a triplului grad de jurisdicție (fond, apel și recurs) în ceea ce privește hotărârile prevăzute de art. 51, respectiv art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016, rezultă caracterul definitiv al acestora din urmă și, implicit, inadmisibilitatea căii de atac formulate de Direcția Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor. Mai reține Înalta Curte că dispozițiile art. 483 alin. (2) din C. proc. civ. teza finală, stabilesc faptul că: "(...) De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului", totodată și dispozițiile art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., potrivit cărora: "sunt hotărâri definitive (...) 4. Hotărârile date în apel fără drept de recurs". Prin urmare, fiind pronunțată în stadiul procesual al apelului, într-un litigiu dintre cele la care se referă art. 53 din Legea nr. 101/2016, decizia recurată este o hotărâre definitivă, în sensul dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., nesusceptibilă de a fi atacată pe calea recursului, deoarece aceasta se circumscrie ipotezei legale reglementate de art. 483 alin. (2) teza finală, coroborat cu art. 55 alin. (3) din Legea nr. 101/2016 și art. 20 din Legea nr. 554/2004. Această concluzie rezultă și din dispozitivul deciziei atacate în care este indicat caracterul "definitiv" al deciziei din apel. Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 457 alin. (1) C. proc. civ. și art. 55 alin. (3) și alin. (3) 1 din Legea nr. 101/2016, va respinge recursul ca inadmisibil.