ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4848/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 08.12.2022, sub nr. x/2022, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta Inspecția Judiciară, solicitând: 1) admiterea contestației; 2) desființarea rezoluției inspectorului șef; 3) desființarea rezoluției de clasare nr. 1826/14.10.2022; 4) trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 578 din 4 aprilie 2023 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a decis următoarele: A respins contestația formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei hotărâri, reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii atacate, cu consecința admiterii contestației astfel cum a fost formulată. Subsumat motivului de casare prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după ce a prezentat circumstanțele de fapt ale cauzei, recurentul a apreciat că, procedând la analiza cauzei deduse judecății, Curtea de Apel București a respins contestația printr-o motivare sumară, contradictorie, lipsită de obiectivitate. Arată recurentul că dispozițiile art. 107, 117 și 139 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice sunt foarte clare, acestea trebuiau aplicate și nu interpretate prin "adăugare la lege" după raționamentul judecătorului de fond. Prin adăugare la Legea nr. 263/2010 judecătorii criticați au creat confuzie și au generat interpretări contradictorii dispozițiilor din articolele mai sus arătate. Prin sentința civilă nr. 1571/2022 judecătorii criticați au invocat aceste dispoziții ca temei legal pentru stabilirea/acordarea pensiei de serviciu consilierilor de conturi. Dar, cu toate acestea, arată recurentul că i-a fost respinsă cererea de stabilire a pensiei de serviciu formulată pe baza acestor dispoziții legale. ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a emis Decizia nr. 3/30.01.2023 prin care la pct. 59-62 a (re)confirmat dreptul legitim al consilierilor de conturi la pensie de serviciu stabilită în condițiile dispozițiilor art. 49 alin (4) din Legea nr. 94/1992 și ale art. 82 din Legea nr. 303/2004. Față de această situație de nerespectare a dispozițiilor constituționale, arătă recurentul că atât inspectorii judiciari, în rezoluțiile de clasare, cât și instanța de fond, în sentința civilă nr. 578/2023 au preluat ca argumente în susținerea punctelor proprii de vedere considerentele din sentința civilă nr. 1571/2022 emisă tocmai de către judecătorii criticați. Or, în sentința civilă nr. 578/2023 nu s-a analizat această situație de nerespectare a unei decizii pronunțate de ICCJ, obligatorie pentru instanțele de judecată.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu susținerile părților și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive contradictorii în cuprinsul acesteia; totodată, nu sunt indicate motivele apreciate a fi străine de natura cauzei. Prin urmare, argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretării a dispozițiilor legale incidente, urmând a fi analizată din această perspectivă. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând, în esență, că nici Inspecția Judiciară și nici instanța de judecată învestită cu soluționarea contestației exercitate împotriva unei rezoluții de clasare nu pot formula aprecieri cu privire la soluția și la considerentele expuse prin hotărârile pronunțate de magistratul vizat prin sesizarea recurentului. Aceste chestiuni țin de esența activității de judecată, iar o greșeală evidentă, neîndoielnică, căreia îi lipsește orice justificare, cu consecințe grave în ceea ce privește drepturile procesuale ale părților și activitatea de judecată, nu a fost dovedită în cauză. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că existența dreptului la pensia de serviciu și modul de stabilire, identitatea condițiilor de pensionare, a bazei de calcul, a posibilității și criteriilor de majorare, actualizare, recalculare etc., dispoziții specifice fiecărei categorii socio-profesionale în parte, sunt aspecte care vizează raționamentul judecătorilor cu privire la interpretarea dispozițiilor legale invocate în contestație. Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecția Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. În aceste condiții, Înalta Curte reține că, în exercitarea atribuțiilor sale, Inspecția Judiciară trebuie să analizeze dacă există elemente vădite care să conducă la aprecierea atitudinii judecătorului în sensul reclamat, iar nu să cenzureze argumentele instanței care a pronunțat încheierile ce au produs nemulțumirea titularului sesizării. Astfel cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, Inspecția Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate și în limitele de competență conferite de lege, prin rezoluția în litigiu a reținut inexistența indiciilor care să conducă la săvârșirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate. Potrivit dispozițiilor art. 97 din Legea 303/2004: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susținerilor părții reclamante într-o anumită cauză excedează competențelor Inspecției Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Sub acest aspect, reține Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) și art. 99 1 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătorești, ci sancționează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunță sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" și că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătorești." Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Așadar, în mod corect, instanța de fond a reținut că modul de interpretare și aplicare a legii la situația de fapt, precum și raționamentul judecătorului nu pot fi contestate decât prin căile de atac prevăzute de lege, cenzurarea acestora excedând competenței Inspecției Judiciare, iar împrejurările cauzei nu relevă existența unor elemente exterioare din care să se desprindă ideea că magistratul ar fi acționat cu intenția de a favoriza sau defavoriza vreo parte. Înalta Curte arată că toate aceste măsuri au fost motivate de judecătorul cauzei iar interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești, astfel cum s-a arătat în precedent. Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual în sensul conferit de norma ce reglementează abaterea disciplinară, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând, în concret, tocmai aceste operațiuni de interpretare a normelor juridice specifice activității de judecată, care nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, fiind supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanță. Pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speță. În fine, subliniază Înalta Curte că atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, reținând că soluția pronunțată de prima instanță este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.