ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 118/2024

Ședința publică din data de 12 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 19.01.2023, sub dosar nr. x/2023, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, să se dispună desființarea Rezoluției inspectorului șef și rezoluția de clasare emise în lucrarea 22-3228 și, pe cale de consecință, trimiterea dosarului la Inspecția Judiciară pentru completarea verificărilor.

Prin sentința civilă nr. 679 din 25 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta INSPECTIA JUDICIARA, ca neîntemeiata.

Împotriva sentinței civile nr. 679 din 25 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În primul rând, recurentul a precizat că pe calea demersului procesual de față urmărește exclusiv sancționarea judecătorilor care i-au cauzat daune materiale și morale însemnate, iar în cererea adresată instanței a arătat că, contrar susținerii inspectorului judiciar, faptele reclamate sunt de ordin procedural, Inspecția Judiciară având competența să le analizeze.

În cadrul concluziilor scrise depuse la prima instanță a rezumat esența cazului într-un mod clar și lipsit de echivoc.

Sentința instanței de fond este practic în totalitate bazată pe acea susținere neadevărată conform căreia sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizează de fapt modificarea soluției din Dosarul nr. x/2020, instanța arătând argumentat, că în cadrul procedurii în fața Inspecției Judiciare acest lucru nu este posibil.

A precizat că prima instanță a reținut corect obiectul cererii de chemare în judecată însă în mod evident prima instanță a soluționat numai parțial cererea sa, încălcând prevederile Legii nr. 554/2004 și nr. 317/2004, care prevăd obligația soluționării cererii (adică întregii cereri, se subînțelege). În acest context este de remarcat, că citind cu atenție sentința recurată rezultă că prima instanță într-adevăr a avut în vedere exclusiv plângerea adresată Inspectorului Șef, dar nu a analizat deloc rezoluția de clasare pentru a aprecia dacă este sau nu corectă și legală.

În aceste condiții, ținând cont de prevederile art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se impune casarea sentinței primei instanțe și, în rejudecare, soluționarea cererii în întregime.

A invocat art. 6 din CEDO, solicitând cercetarea tuturor susținerilor și argumentelor sale(a se vedea cazul Albina vs. România în care Curtea a statuat că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6.1 din Convenție, include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor). Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate ", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

În acest context, a arătat că faptele reclamate sunt de ordin procedural, deoarece în fața completului a solicitat administrarea unei probe, însă judecătorii au încălcat prevederile art. 22. alin. (2) C. proc. civ. pentru că aveau obligația să respingă motivat cererea ori să administreze proba, însă ei pur și simplu au ignorat acea solicitare. Și asta în condițiile în care era vorba de singura probă care putea demonstra concret și dincolo de orice dubiu dacă reclamanta din dosar are sau nu dreptate, cererea sa fiind/nefiind întemeiată.

A invocat art. 14 alin. (5) C. proc. civ. susținând că cererea sa nici nu a fost pusă în discuție, fiind ignorată, cu mențiunea că, potrivit principiului Iura novit curia recurentul ar avea numai obligația să prezint faptele pe care le consideră abateri disciplinare, revenind Inspecției Judiciare să realizeze încadrarea lor juridică.

Este neadevărată și susținerea primei instanțe de pe pagina 7 din sentință, conform căreia "singurul motiv de contestare a rezoluției Inspectorului Șef este că aceasta nu este motivată", fiind soluționată doar parțial cererea sa, cu încălcarea prevederilor Legilor nr. 554/2004 și nr. 317/2004).

Pentru aceste motive, a solicitat casarea sentinței civile nr. 679/2023, aceasta fiind dată cu încălcarea prevederilor Legilor nr. 317/2004 si nr. 554/2004, iar în rejudecare, în baza înscrisurilor existente la dosar și a susținerilor și argumentelor prezentate, să se admită cererea care face obiectul dosarului de față.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata - pârâtă Inspecția Judiciară a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

II. Soluția instanței de control judiciar asupra recursului

Prima instanță a fost învestită cu o contestație împotriva rezoluției inspectorului -șef al Inspecției Judiciar de respingere a plângerii formulate de reclamant, cerere care a fost respinsă, ca neîntemeiată.

În motivare, a reținut prima instanță netemeinicia pretențiilor reclamante de A., în raport de dispozițiile legale de la art. 45 indice 1 alin. (4) din Legea 317/2004, apreciind că nu este posibil ca instanța de judecata, in cadrul plângerii fata de o soluție de clasare, să reconsidere că anumite fapte, deja stabilite si analizate de inspectorul judiciar, si încadrate juridic, și să stabilească o încadrare juridica diferita.

Împotriva acestei soluții a formulat cerere de recurs reclamantul A., invocând art. 488 alin. (1) C. proc. civ. care prevede:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; ... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", iar potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

În ceea ce privește motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură, acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, anume raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În același sens, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

În concret, instanța de fond a indicat actul litigios și conținutul acestuia sub aspectul motivării soluției dispuse prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare cu privire la respingerea plângerii recurentului-reclamant, inclusiv enumerarea cauzelor respingerii plângerii respective, context în care a analizat probele administrate în proces, cu referiri punctuale la înscrisurile de la dosar, pentru ca în final să conchidă că pârâtă Inspecția Judiciară a motivat corespunzător soluția, analizând în concret toate motivele invocate în plângerea administrativă.

În raport de elementele concrete ale cauzei, prima instanță, a indicat punctual texte de lege în motivare, iar prin argumentația oferită de judecătorul fondului s-a făcut trimitere la principii de drept și norme legale care fundamentează soluția atacată de recurentul-reclamant.

Astfel, Înalta Curtea constată existența raționamentului logico-juridic al primei instanțe care a fundamentat soluția adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluția pronunțată.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanță nu concordă modului în care apreciază partea recurentul-reclamant că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidența motivului de casare/nelegalitate în discuție.

Instanța de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt și de drept invocat de parte, ci să analizeze problema litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menționate în cererea părții în sprijinul aceluiași motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a unei părți nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

În sfârșit, nu sunt în legătură cu aspectele proprii unui astfel de motiv de recurs, vizând faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, afirmațiile recurentului-reclamant privind evaluarea în concret de către judecătorul fondului a probelor administrate sau concluziile la care prima instanță ar fi trebuit să ajungă în urma coroborării acestora.

În consecință, arătând în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a respectat dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate și fiind clare rațiunile avute în vedere de instanța de fond, fără a se identifica vreun element care să indice caracterul arbitrar al modalității în care Curtea de Apel București a pronunțat sentința în discuție. De asemenea, Înalta Curte mai constată că motivarea analizată are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părți, fiind respectate cerințele dreptului la un proces echitabil.

Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondat, nefiind identificate elemente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanță aplicând judicios dispozițiile de drept substanțial la momentul pronunțării soluției de respingere a contestației formulate de recurentul-reclamant împotriva rezoluției inspectorului-șef al Inspecției Judiciare în Lucrarea nr. C22-3228.

Înalta Curte reține că, potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura stabilirea situației de fapt pe baza probatoriului administrat în cauză, interpretarea probelor, aprecierea asupra apărărilor și susținerile părților expuse în actele de procedură, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale, aprecierea asupra relevanței diferitelor probe administrate în cauză.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecției Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului și independența sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecția Judiciară acționează potrivit principiului independenței operaționale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiți în condițiile legii, atribuții de analiză, verificare și control în domeniile specifice de activitate".

Totodată, conform 3 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare al Inspecției Judiciare, aprobat prin Ordinul inspectorului șef al Inspecției Judiciare nr. 24/2012, activitatea Inspecției Judiciare se desfășoară în conformitate cu legea, iar verificările efectuate de aceasta se desfășoară cu respectarea principiilor independenței judecătorilor și procurorilor, supunerii lor numai legii, precum și autorității de lucru judecat.

Din analiza acestor dispoziții rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenței magistratului și supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificația principiului constituțional al independenței magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluționarea unei cauze nu este posibilă.

Această concluzie se impune cu puterea evidenței, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuție imparțialitatea magistratului, independența fiind o condiție obligatorie și prealabilă a imparțialității.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală și nu poate interveni decât în condițiile expres prevăzute de lege și pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, că instanța învestită cu soluționarea unei contestații, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară, neavând competența să stabilească existența sau inexistența unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiții României, această competență revine Consiliului Superior al Magistraturii), ci doar să examineze legalitatea și temeinicia rezoluției atacate, respectiv dacă pârâta a adoptat soluția atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte reține că prima instanță, în exercitarea controlului asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat și interpretat corect prevederile art. 99 din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterile disciplinare care pot fi săvârșite de magistrați în exercitarea atribuțiilor de serviciu.

Ceea ce a criticat reclamantul-recurent este maniera în care intimata Inspecția Judiciară a analizat plângerea sa prin care a solicitat, în temeiul Legii nr. 303/2004, să se analizeze conduita judecătorilor, însă aspectele invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare sunt, de fapt, critici cu privire la modalitatea de soluționare a dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Covasna.

Ori, așa cum corect a reținut instanța de fond, interpretarea normelor de drept, administrarea probatoriului în cauză, opinia pe care acesta și-o formează și argumentarea soluției adoptate nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare.

În ceea ce privește modalitatea exercitării funcției de magistrați, Înalta Curte reține că nesocotirea normelor de drept material sau procesual vizează actele de nerespectare, ignorare sau neglijare a unor astfel de norme, în mod grav, neîndoielnic și pentru care nu există nicio justificare; or, în cauza de față, faptele reclamate de recurent nu îndeplinesc astfel de condiții.

Totodată, sub aspectul laturii subiective, se reține că magistrații care au soluționat dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Covasna au făcut o analiză a dispozițiilor legale, raportate la situația de fapt ce a fost reținută, aspecte care se circumscriu activității de judecată propriu-zise fără a realiza o distorsionare conștientă a dreptului, prin aplicarea greșită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia.

De asemenea, Înalta Curte apreciază că argumentația prezentată de recurent nu poate, în sine, susține concluzia săvârșirii unei abateri disciplinare de judecătorii ce au soluționat cauza nr. 2471/305/2020 a Tribunalului Covasna, nefiind prezentate dovezi care să susțină acest raționament al părții recurente.

În cauza de față nu există indicii că prin faptele clamate judecătorii ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentului și nici nu s-a identificat vreo greșeală, care să poată fi caracterizată ca fiind evidentă și neîndoielnică.

Așa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării reclamantului s-a efectuat în concordanță cu atribuțiile și competențele în materie, iar instanța de fond în mod corect a respins acțiunea, ca neîntemeiată, față de împrejurarea că instanța nu poate da o altă încadrare juridică a faptelor invocate în plângere, alta decât cea pe care a dat-o intimata, fiind analizat modul de derulare a procedurii de la art. 45 din Legea nr. 317/2004, în raport de sesizarea efectuată de reclamant.

Pentru toate aceste motive, constatând că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 679 din 25 aprilie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 12 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.