ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 784/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 02.09.2019, sub numărul x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea rezoluției de clasare nr. 2157/03/07/2019 și a rezoluției inspectorului șef din data de 12.08.2019, prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare.

Prin sentința civilă nr. 96 din 13 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 96 din 13 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul și-a exprimat nemulțumirea față de soluțiile pronunțate în dosarele prin care s-au soluționat cererile sale vizând legalitatea modului de calcul al pensiei.

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că argumentele de ordin critic invocate de recurent nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 19 octombrie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 10 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte urmează să admită excepția nulității recursului, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea rezoluției de clasare nr. 2157/03/07/2019 și a rezoluției inspectorului șef din data de 12.08.2019, prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției de clasare.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamantul exercitând calea de atac a recursului.

Instanța de control judiciar amintește că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților.

Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.

Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată.

Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează.

Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, cu referire directă la cazurile precvăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului.

În concluzie, argumentele primei instanțe ar fi trebuit să fie combătute de către recurentul-reclamant prin calea de atac declarată.

Astfel, în esență, curtea de apel a reținut că "în privința compatibilității acestei reglementări cu principiul liberului acces la justiție, Curtea subliniază faptul că accesul liber la justiție nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, sunt de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură.

Aplicând aceste considerente teoretice în cauza de față, se reține că, având a analiza întrunirea elementelor constitutive ale vreunei abateri disciplinare dintre cele prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004, inspectorul judiciar a constatat nu există indiciile săvârșirii unei abateri disciplinare.

Concluzia inspectorului judiciar nu este arbitrară, întrucât au fost analizate aspectele ce puteau constitui abateri disciplinare, iar soluția în privința acestora este motivată. De asemenea, în ceea ce privește argumentele invocate în sesizare și preluate în acțiunea de față, referitoare la chestiuni de judecată, precum modul de interpretare și aplicare a legii și soluția pronunțată, Curtea reține că aceste aspecte nu pot face obiectul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară.

Judecătorul trebuie să decidă liber într-o cauză, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac ordinare și/sau extraordinare prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă a nesocoti principiile constituționale potrivit cărora judecătorul este independent, iar hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar.

Curtea reține că inspectorul judiciar a efectuat toate verificările necesare prin raportare la conținutul sesizării, cu respectarea limitelor în care trebuie să se încadreze această procedură administrativă.

Astfel, inspectorul judiciar nu poate face verificări în baza cărora să formuleze aprecieri cu privire la considerentele ce au stat la baza pronunțării hotărârilor judecătorești și la motivația ce a condus la soluția adoptată, deoarece acestea sunt aspecte ce țin de esența jurisdicției, iar hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în cadrul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale, neputând fi modificate prin decizii administrative, pentru că Inspecția Judiciară nu poate suplini ori completa activitatea de judecată și nici nu are atribuții ori competențe legale pentru a se substitui în activitatea jurisdicțională."

Or, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant nu a formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute, nearătând modul în care au fost interpretate sau aplicate greșit prevederile legale aplicabile în cauză ori incidența altui caz de casare, reluând doar situația de fapt expusă și în fața primei instanțe și care a fost analizată de aceasta, în raport de dispozițiile legale incidente.

Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de respingere a cererii reclamantului nu au fost contestate, pe calea recursului, de acestia.

Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa.

În consecință, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) C.prov.civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamant.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 489 C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului și va constata nulitatea recursului formulat de reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă.

Constată nulitatea recursului formulat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 96 din 13 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 10 februarie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.