ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4691/2025

Ședința publică din data de 15 octombrie 2025

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 16.11.2024 pe rolul Curții de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, reclamanta societatea A. S.A. Iași a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene - AMPOIM, anularea Notificărilor Beneficiarului nr. 41007/16.03.2023, nr. 63615/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023 privind "Proiectul regional de dezvoltare a infrastructurii de apă și apă uzată din județul Iași, în perioada 2014-2020", cod SMIS 142648, notificări prin care pârâtul nu a autorizat la plată cheltuieli eligibile în suma de 10.133.069,67 RON, inclusiv TVA.

1.2. Prin cererea precizatoare depusă la data de 18.06.2024, reclamanta a învederat că deciziile de soluționare a plângerilor prealabile nu fac obiectul acțiunii în anulare.

2.1. Prin sentința civilă nr. 228 din 27 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Iași în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor Proiectelor Europene-AMPOIM.

2.2. Prin încheierea din 3 februarie 2025, Curtea de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice a admis sesizarea din oficiu și a dispus îndreptarea erorii materiale din minuta și dispozitivul sentinței civile nr. 228 din 27.11.2024 în sensul că se va menționa:

"Admite cererea. Anulează notificările Beneficiarului nr. 41007/16.03.2023, nr. 63615/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023 și deciziile nr. 68146/27.04.2023, 78490/15.05.2023, 118435/17.07.2023, emise de pârât".

Împotriva hotărârii judecătorești menționate supra, astfel cum a fost îndreptată au declarat recurs principal, recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene-AMPOIM și recurs incident, recurenta - reclamantă societatea A. S.A. Iași.

3.1. Prin recursul principal, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene-AMPOIM a solicitat casarea sentinței recurate și respingerea, în totalitate a acțiunii formulate de reclamanta societatea A. S.A. Iași, ca fiind neîntemeiată.

Subsecvent expunerii dispozitivului, în forma îndreptată și considerentelor sentinței civile nr. 228 din 27 noiembrie 2024, a situației de fapt și a aspectelor arătate prin întâmpinare, în fața instanței de fond, recurentul - pârât a evocat, printr-un prim set de argumente, teza unei eronate interpretări, de către prima instanță, a prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011, în contextul în care, potrivit acestui text normativ, doar plata cheltuielilor din cererile de rambursare care fac obiectul actelor administrative anulate este cea suspendată, astfel încât nu s-ar putea reține nelegalitatea notificărilor atacate, în considerarea argumentului evocat de judecătorul fondului, conform căruia măsura ce trebuia dispusă era cea a suspendării soluționării cererilor de rambursare.

Mai arată recurentul că cererile de rambursare care fac obiectul Notificărilor anulate prin sentința recurată nu au fost respinse de AMPOIM, ci au fost analizate și verificate, iar cheltuielile aferente au fost plătite de AMPOIM din bugetul MIPE, conform OP nr. x/16.03.2023, nr. y/21.04.2023 și nr. 2070/19.05.2023, conform art. 9 lit. j) din O.U.G. nr. 40/2015, care prevede posibilitatea ca, pe perioada suspendării plății sumelor din fonduri europene, plata să poate fi realizată din bugetul ordonatorului principal de credite, pentru a evita blocarea proiectelor finanțate din fonduri europene.

De asemenea, făcând trimitere la art. 8 alin. (1

1

) și alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, recurentul - pârât a precizat că, pe perioada cercetărilor cu privire la suspiciunea de fraudă, legislația națională și cea europeană nu permit plăți din fonduri europene, aceste plăți fiind suspendate până la soluționarea definitivă a suspiciunii de fraudă.

În raport de faptul că, prin Notificările pe care instanța de fond le-a anulat, AMPOIM nu a autorizat cheltuielile, întrucât acestea nu puteau fi decontate din fonduri europene, dar aceste sume au fost plătite din bugetul de stat, cu titlu de facilitate creată de legislația națională pentru continuarea proiectelor finanțate, recurentul - reclamant a criticat și soluția dată de instanța de fond chestiunii interesului reclamantei în anularea acestor acte administrative și a susținut și faptul că efectele anulării acestor Notificări, ar fi repunerea părților în situația anterioară, respectiv recuperarea, de către AMPOIM, de la reclamanta A. S.A. a sumelor plătite din bugetul de stat în temeiul acestor Notificări.

Totodată, recurentul - pârât a criticat și argumentul conform căruia, din cauza plății sumelor aferente cererilor de rambursare dispuse din bugetul de stat, ar fi "diminuată cota de finanțare" stabilită prin contractul de finanțare, arătând că acest argument nu este întemeiat pe nicio susținere legală și contractuală, iar în situația în care cauza pentru care a intervenit suspendarea ar înceta, respectiv suspiciunea de fraudă nu s-ar confirma, toate cheltuielile plătite de AMPOIM din bugetul de stat vor fi autorizate din fonduri europene.

Printr-un alt set de argumente, recurentul - pârât a criticat soluția primei instanțe de anulare a Deciziilor nr. 6814/27.04.2023, nr. 78490/15.05.2023 și nr. 118435/17.07.2023, învederând că actele administrative în raport de care reclamanta se apreciază ca fiind persoană vătămată, în sensul Legii nr. 554/2004, sunt Notificările indicate în precedent, deoarece aceste acte sunt singurele care produc efecte juridice, în sensul acestei legi, prin aceea că prin ele nu au fost autorizate cheltuielile pentru a fi plătite din fonduri europene.

Aceste Notificări sunt acte administrative tipice, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 și nu titluri de creanță, în sensul art. 21 alin. (20) din O.U.G. nr. 66/2011, aspect recunoscut, de altfel, și de către reclamantă.

Deciziile nr. 6814/27.04.2023, nr. 78490/15.05.2023 și nr. 118435/17.07.2023, prin care au fost respinse plângerile prealabile, nu produc efecte juridice, în sensul Legii nr. 554/2004, ci doar mențin efectele deja produse prin Notificări, iar menținerea ca legale a acestor acte administrative nu este și nici nu poate fi asimilată unui efect caracteristic actului administrativ - respectiv de a naște/modifica/stinge un raport juridic.

Executarea Notificărilor este actul care îl împiedică pe Beneficiar să obțină sumele pretinse din fonduri europene, prin Deciziile de soluționare a plângerilor prealabile nefiind stabilită o eventuală măsură administrativă susceptibilă de a fi pusă în executare, astfel că Beneficiarului nu îi poate fi produsă o vătămare care să justifice petitul privind anularea deciziilor.

Mai arată recurentul - pârât că un petit al cererii de chemare în judecată care ar viza anularea acestor decizii ar fi nu doar inadmisibili, ci și lipsit de interes, câtă vreme nu ar exista un folos practic pe care reclamanta să îl obțină.

3.2. Prin calea de atac întemeiată pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurenta - reclamantă societatea A. S.A. Iași a solicitat casarea în parte a sentinței civile recurate, respectiv în partea ce privește considerentele de la pag. 9-11, cu consecința înlocuirii acestora cu propriile considerente, favorabile recurentei - reclamante, menținând soluția din dispozitivul sentinței privitoare la anularea Notificărilor nr. x/16.03.2023, nr. y/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023 pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și casarea în parte a sentinței civile recurate, respectiv în parte ce privește modul de soluționare a motivelor de nulitate privind nemotivarea/greșita motivare a Notificărilor nr. x/16.03.2023, nr. y/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023 și modului de soluționare a motivelor de nulitate privind încălcarea principiului "non bis in idem " și efectului pozitiv al lucrului judecat și, ca urmare a rejudecării, reținerea nulității actelor contestate cu prioritate și în temeiul acestor motive, menținând soluția din dispozitivul sentinței privitoare la anularea Notificărilor nr. x/16.03.2023, nr. y/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023 pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu referire la cererea de menținere a dispozitivului sentinței, dar de înlăturare a considerentelor sentinței recurate și înlocuirii lor cu propriile considerente ale instanței de recurs, recurenta - reclamantă a evocat faptul că prima instanță a reținut, repetitiv, că pârâtului îi incumba "obligația de a suspenda soluționarea cererilor de rambursare până la rămânerea definitivă a hotărârii instanței de judecată sesizată cu verificarea unei posibile fraude", dezlegare întemeiata. în drept. pe prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011. Or, nicio prevedere înscrisă în art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011 nu reglementează posibilitatea "suspendării soluționării cererilor de rambursare", ci exclusiv "suspendarea plăților" și nu oricum, ci în limitele rezonabilității și proporționalității, adică în limitele exhibate ca fiind posibilă fraudă, sens în care recurenta - reclamantă a susținut și încălcarea dezlegării date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 320 din 12 mai 2021.

În acest context, în opinia recurentei - reclamante acțiunea nu putea fi admisă în baza considerentului criticat, acesta fiind reținut și cu încălcarea prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011.

În ce privește recursul incident îndreptat împotriva considerentelor aferente soluționării nulității notificărilor contestate pentru nemotivarea/greșita motivare a actelor a căror anulare a fost solicitată, recurenta a învederat că prima instanță a reținut incidența art. 8 alin. (1), recurentul - pârât a invocat art. 8 alin. (l ind. l) și alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011, in timp ce prima notificare nu are niciun temei invocat, ci doar cauza, iar următoarele două notificări au specificat drept temei art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011.

În raport de aceste aspecte, recurenta apreciază că precizarea cauzei măsurii este insuficientă prin ea însăși pentru a reține motivarea/corecta motivare, așa cum a făcut instanța de fond, în contextul imposibilității încadrării deciziei "neautorizării la plată" în niciunul din textele legale evocate, și cu atât mai puțin în conținutul celui precizat la nivelul a două dintre cele trei notificări, adică în acela reglementat de art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011.

Din această perspectivă, în optica recurentei, considerentele reținute de Curte în pronunțare nici nu întrunesc exigentele motivării unei hotărâri, nici nu se poate afirma că sunt legitime, atât timp cât nemotivarea actului administrativ este caz justificat de anulare și câtă vreme actele de soluționare a plângerii prealabile, cum sunt deciziile eronat anulate, nu produc nicio consecința juridică asupra actelor administrative contestate.

Or, în optica recurentei, în lipsa posibilității încadrării masuri în conținutul prevederilor art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011, actele administrative sunt efectiv nemotivate și cert greșit motivate. Pentru că lipsa motivării ori greșita motivare atrage nulitatea actului administrativ nemotivat/greșit motivat, coroborat cu faptul că nulitatea survine și în situația în care motivarea conține motive contrare dispozițiilor legii, actele contestate sunt nule absolut pentru lipsa motivelor de fapt și de drept, pentru insuficiența motivării acestora și pentru încălcarea dispozițiilor legale.

În ce privește recursul incident îndreptat împotriva considerentelor reținute în soluționarea nulității notificărilor pentru încălcarea principiului non bis in idem și a efectului pozitiv al lucrului judecat, recurenta - reclamantă a susținut că motivarea soluției primei instanțe este contradictorie, dată cu greșita interpretare și aplicare a art. 2 din O.U.G. nr. 66/2011, pronunțată cu neobservarea celor definitiv tranșate prin sentința nr. 132/29.11.2023, din dosarul nr. x/2023, dată cu extra petita și nemotivată, fiind dificil spre imposibil de înțeles raționamentul care l-a condus pe judecător la concluzia că "pârâtul nu trebuia să respingă cererea de autorizare a sumelor solicitate, ci trebuia să suspende soluționarea cererii de autorizare până la confirmarea/infirmarea suspiciunii" în contextul în care concluzia este precedată de redarea prevederilor clauzelor contractuale/prevederilor legale reprezentate de art. 1 CF, Secțiunea a IV-a, art. 2 din anexa CF, art. 2 lit. k), art. 9 lit. j) și art. 21 din O.U.G. nr. 40/2015, art. 2 lit. h) din Legea nr. 51/2006, imediat ulterior afirmației existenței relației fraudă-neregulă, care clauze/prevederi nu susțin concluzia trasă în final în cadrul raționamentului referitor la inexistența încălcării principiului ne bis in idem și a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Recurenta - reclamantă a mai arătat că, în cauză, nu s-a ridicat problema naturii răspunderii și nici existența/inexistența fraudei, astfel încât considerentele reținute în pronunțare să-și găsească justificarea. În cauză s-a clamat nulitatea pentru dubla sancționare, adică pentru stabilirea atât a unei sume cu titlu de creanțe, cât și a unei sume neautorizate la plată, prin două instrumente administrative, amândouă în baza aceleiași rezoluții cauzele, emanând de la același emitent. Cu alte cuvinte, în cauza s-a pus problema prejudiciului exhibat de emitentul actelor contestate, unul și același, imputat, însă, prin două măsuri distincte, de aceeași parte.

De asemenea, recurenta a menționat că și procesul-verbal, și notificările sunt acte administrative unilaterale individuale și că, în baza lor, s-a antrenat răspunderea administrativă, iar nu penală și a arătat că nu a opus nulitatea în considerarea faptului că, anticipat notificărilor, s-a antrenat răspunderea prin procesul-verbal, ci a opus nulitatea pentru că în ambele situații s-a antrenat același tip de răspundere, respectiv patrimonială, cu impunerea a două măsuri patrimoniale în baza aceleiași rezoluții cauzele și imputării/refuzării acelorași sume și chiar mai mari.

În opinia recurentei, soluția Curții este dată cu încălcarea limitelor învestirii și principiului contradictorialității și echivalează acceptării posibilității obținerii dezdăunării și în civil, și în cadrul penal, pe latură civilă.

A mai învederat recurenta că, sub aspect civil, s-ar fi constatat, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanta și-a îndeplinit întocmai obligațiile legale și contractuale, iar, întrucât, sub aspect penal, până la proba contrară, se bucură de prezumția de nevinovăție, instanței civile fiindu-i prohibit a refuza soluționarea cauzei chiar și în ipoteza începerii urmăririi penale.

În optica recurentei - reclamante, considerentele reținute de prima instanță ar constitui veritabile motive de denegare de dreptate, fiind inacceptabil a primi teza delegării de competență în favoarea instanței penale pentru aspecte care, de altfel, ar fi și primit, anticipat, dezlegare definitivă, eventuala reținere a delictului penal neinfirmând, de altfel, nici irefutabilitatea dublei măsuri patrimoniale și nefiind, de altfel, nici argument care să înlăture aceasta constatare.

Prin întâmpinarea formulată față de recursul recurentului-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene-AMPOIM, recurenta - reclamantă societatea A. S.A. Iași a solicitat respingerea criticilor întemeiate de recurentul - pârât pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ce au vizat soluția de anulare a Notificărilor Beneficiarului, dar a solicitat admiterea recursului MIPE în privința criticilor subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., ce vizează casarea sentinței în partea ce privește anularea deciziilor nr. 6814/27.04.2023, nr. 78490/15.05.2023 și nr. 118435/17.07.2023.

II. Soluția instanței de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene-AMPOIM și de recurenta - reclamantă societatea A. S.A. Iași sunt fondat, în limitele și pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, prin dispozitivul sentinței civile nr. 228 din 27 noiembrie 2024, astfel cum a fost îndreptat prin încheierea din 3 februarie 2025, instanța de fond a dispus, pe de o parte, anularea notificărilor Beneficiarului nr. 41007/16.03.2023, nr. 63615/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023 și, pe de altă parte, anularea deciziilor emise de pârât în soluționarea plângerilor prealabile formulate de recurenta - reclamantă față de sus indicatele notificări (decizii identificate de prima instanță ca având numerele 68146/27.04.2023, 78490/15.05.2023 și 118435/17.07.2023) .

A. Examinând, într-o primă etapă, criticile formulate de recurentul - pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene-AMPOIM împotriva soluției din dispozitivul sentinței recurate ce vizează anularea deciziilor nr. 68146/27.04.2023, nr. 78490/15.05.2023 și nr. 118435/17.07.2023 emise de pârât, critici care, deși încadrate de partea recurentă - pârâtă în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se subsumează, în realitate, cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte le găsește fondate.

Astfel cum a subliniat și recurentul - pârât, actele administrative apreciate de recurenta - reclamantă, prin cererea de chemare în judecată, ca fiind apte a o vătăma și a căror anulare a fost solicitată au fost reprezentate exclusiv de Notificările Beneficiarului nr. 41007/16.03.2023, nr. 63615/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023.

Totodată, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din același act normativ, iar nu pe prevederile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, coroborate cu art. 21 alin. (20) din aceeași ordonanță de urgență a Guvernului.

În acest sens sunt, de altfel, și precizările recurentei - reclamante depuse în fața primei instanțe la data de 18 iunie 2024, prin care aceasta arată expres că notificările ce fac obiectul acțiunii în anulare pendinte nu sunt emise în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, ci sunt emise în soluționarea cererilor de rambursare a cheltuielilor eligibile în executarea Contractului de finanțare, motiv pentru care a exercitat plângerea prealabilă reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004, că reclamanta nu s-a adresat pârâtului cu contestație întemeiată pe prevederile O.U.G. nr. 66/2011, astfel că deciziile de soluționare a plângerilor prealabile nu sunt emise în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 și că, întrucât aceste decizii nu sunt emise în temeiul art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, nici nu fac obiectul acțiunii în anulare.

În raport de aceste aspecte, se reține că principiul disponibilității, reglementat de art. 9 din C. proc. civ. ca fiind unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, presupune că părțile sunt cele care stabilesc obiectul și limitele procesului, iar, potrivit art. 22 alin. (6) din același Cod, judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. Totodată, conform art. 20 din C. proc. civ., judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.

Într-un atare context, demersul primei instanțe de a dispune anularea deciziilor nr. 68146/27.04.2023, nr. 78490/15.05.2023 și nr. 118435/17.07.2023, în condițiile în care o atare anulare nu a fost solicitată de reclamantă, iar aceasta a precizat expres că ele nu fac obiectul cererii de chemare în judecată, întrunește caracteristicile specifice unei depășiri, de către instanța de fond, a limitelor învestirii sale, fără a exista un caz particular prin care legea să dispună într-un sens care să permită instanței o atare depășire.

Mai mult, nu poate fi ignorată nici natura juridică a deciziilor sus indicate (în privința căreia nu există divergență între părțile litigante), ce nu este cea vizată de prevederile art. 50 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011, câtă vreme ele nu au fost pronunțate de autoritatea emitentă a titlului de creanță în aplicarea prevederilor art. 21 din acest act normativ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, constatând că, în cauză, există o încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, fiind întrunite cerințele motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., astfel încât se impune casarea sentinței recurate din perspectiva soluției de anulare a deciziilor nr. 68146/27.04.2023, nr. 78490/15.05.2023 și nr. 118435/17.07.2023.

B. În continuare, Înalta Curte găsește nefondate criticile recurentei - reclamante societatea A. S.A. Iași îndreptate împotriva considerentelor prin care prima instanță a examinat, în motivarea soluției de anulare a Notificărilor Beneficiarului nr. 41007/16.03.2023, nr. 63615/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023, chestiunea incidenței sau lipsei de incidență a principiului ne bis in idem, raportat la emiterea Procesul-verbal nr. x/18.01.2023 (prin care s-a stabilit o creanță bugetară în sarcina debitorului reclamant în cuantum de 6.602.435,72 RON), precum și chestiunea aspectelor dezlegate prin sentința civilă nr. 132/29.11.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023, în raport de care recurenta - reclamantă a invocat efectul pozitiv al lucrului judecat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că, prin Notificările Beneficiarului indicate în precedent, recurentul - pârât nu a autorizat rambursarea sumelor solicitate (i) prin Cererea de rambursare nr. x, ce a vizat rambursarea cheltuieli efectuate pentru implementarea proiectului, conform facturii, (ii) prin Cererea de rambursare nr. x, care a vizat rambursarea cheltuielilor efectuate pentru implementarea proiectului, conform facturii și (iii) prin Cererea de rambursare nr. x, prin care a fost solicitată rambursarea cheltuielilor efectuate pentru implementarea proiectului, conform facturii, toate aferente Contractului nr. x/11.04.2022.

În justificarea măsurilor de a nu autoriza rambursarea sumelor solicitate, recurentul - pârât a evocat existența unei suspiciuni de fraudă aferentă Contractului de lucrări nr. x/11.04.2022, respectiv Nota de constatare a indiciilor de fraudă nr. 10446/25.01.2023 și Suspiciunea de neregulă nr. 123100/20.02.2023, prin două dintre aceste notificări fiind invocat art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011.

În continuare, Înalta Curte reține că, în mod contrar celor arătate de partea recurentă - reclamantă, motivarea oferită de prima instanță în privințele principiul ne bis in idem și efectului pozitiv de lucru judecat nu este nici contradictorie, nu are nici valențele unei extra petita, nu există argumente spre a fi calificată drept nemotivare, nu reprezintă o denegare de dreptate și este conformă prevederilor O.U.G. nr. 66/2011.

Argumentele evocate de recurenta - reclamantă ca fiind un pretins indicativ al unui raționament dificil de înțeles în materia examinării principiului ne bis in idem și a efectului pozitiv al lucrului judecat (redarea prevederilor clauzelor contractuale/prevederilor legale, imediat ulterior afirmației existenței relației frauda- neregula, raportat și la concluzia finală) vizează, în realitate, o altă etapă a examinării realizate de prima instanță prin hotărârea recurată.

Ele nu sunt aferente considerentelor prin care instanța de fond a respins criticile de nelegalitate grevate pe sus indicatul principiu și nici analizei instituției efectului pozitiv al lucrului judecat, în planul căreia prima instanță a reținut că sentința civilă nr. 132/29.11.2023 nu produce astfel de efecte în cauză.

Argumentele arătate de recurenta - reclamantă în filele x ale întâmpinării - recursului incident, aparțin, în realitate, raționamentului logico - juridic aferent examinării restului criticilor de nelegalitate aduse de reclamantă notificărilor atacate, astfel încât nu se confirmă, din perspectiva raționamentului aferent celor două chestiuni în discuție (principiul ne bis in idem și efectul pozitiv de lucru judecat), nici teza contradictorialității, nici cea a unei extra petita.

Totodată, se observă că sentința recurată cuprinde argumente care demonstrează că prima instanță a analizat, în privința celor două chestiuni în analiză, în mod adecvat susținerile părților, judecătorul fondului indicând elementele de fapt și de drept relevante, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, cu expunerea silogismelor logico - juridice ce au stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere.

Potențiala lipsă a unui răspuns al instanței la fiecare argument al părții nu poate fi calificată drept lipsă a motivării, sens în care Înalta Curte apreciază că în privința modului în care prima instanță a dezlegat chestiunile referitoare la principiul ne bis in idem și la efectul pozitiv al lucrului judecat respectă rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

În continuare, fără a antama, în vreun fel, în această etapă a motivării, o analiză de legalitate a măsurilor de neautorizare la plată dispuse prin Notificările Beneficiarului nr. 41007/16.03.2023, nr. 63615/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023, examinând exclusiv chestiunea existenței sau inexistenței unei duble sancționări, Înalta Curte reține că, independent de activitatea de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare/corecțiilor financiare, reglementată de art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011, există și măsurile dispuse în temeiul art. 8 din același act normativ, cele două mecanisme neexcluzându-se și putând fi aplicate concomitent pentru aceeași rezoluție cauzală.

În acest sens sunt prevederile și art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011, conform cărora:

"În cazul constatării unor nereguli care prezintă indicii de fraudă, structurile de control prevăzute la art. 20 au obligația să aplice prevederile art. 8 alin. (1) sau (1ind. 1), după caz, și să continue activitatea de verificare și întocmire a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, precum și de recuperare a creanțelor bugetare conform prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, independent de desfășurarea cercetării penale, cu aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 8 alin. (2)."

Deși în două dintre Notificările Beneficiarului contestate în cauza pendinte sunt invocate, drept temei de drept, prevederile art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, Înalta Curte apreciază că forma normativă a acestui text de lege, conform căreia "(3) Prevederile alin. (2) nu aduc atingere dreptului autorităților cu competențe în gestionarea fondurilor europene de a lua măsuri privind suspendarea plăților/rambursărilor către beneficiari în baza prevederilor cuprinse în contractele/deciziile/ordinele/acordurile de finanțare. În acest caz, la solicitarea beneficiarului, se poate aplica drept măsură subsecventă și suspendarea aplicării prevederilor contractelor/deciziilor/ordinelor/acordurilor de finanțare în vederea prelungirii perioadei de implementare a acestora.", nu este de natură să conducă la o concluzie contrară celei potrivit căreia procedura reglementată de art. 21 nu o exclude pe cea reglementată de art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011.

Din cuprinsul sus citatului art. 23 din O.U.G. nr. 66/2011 rezultă că, în ipoteza în care fapta apreciată de structurile de control prevăzute la art. 20 din actul normativ în discuție ca reprezentând neregulă prezintă și indicii de fraudă, alături de activitatea de verificare și întocmire a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, precum și de recuperare a creanțelor bugetare, pot fi dispuse și măsurile reglementate de art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011. Care este măsura ce se putea dispune în considerarea art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011, reprezintă o chestiune separată, ce va fi examinată în paragrafe ulterioare ale prezentei hotărâri judecătorești.

Atâta vreme cât legiuitorul prevede cele două tipuri de măsuri, ce pot fi aplicate concomitent, faptul că acestea au ambele natură patrimonială nu prezintă importanță, o atare natură nefiind un indicativ al riscului de încălcare a principiului ne bis in idem.

Totodată, trimiterile la cele două proceduri - civilă și penală - nu echivalează cu o denegare de dreptate, instanța realizând o analiză a legalității actelor atacate (pe care le-a și anulat, de altfel).

În raport de aceste aspecte, Înalta Curte consideră că instanța de fond a reținut corect faptul că aceeași rezoluție cauzală poate determina ambele proceduri indicate în precedent.

În ceea ce privește pretinsului efect pozitiv de lucru judecat evocat de recurenta - reclamantă, Înalta Curte reține că, prin sentința civilă nr. 132/29.11.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2023 s-a dispus anularea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 8299/18.01.2023, deciziei nr. 36703/09.03.2023 privind soluționarea contestației nr. 1420/31.01.2023, formulată împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru programele operaționale în cadrul obiectivului convergență nr. 8299/18.01.2023, notei privind finalizarea măsurii de control nr. 84592 din 24.05.2023 și deciziei nr. 118424 din 17.07.2023 privind soluționarea plângerii împotriva notei privind finalizarea măsurii de control nr. 84592 din 24.05.2023.

Nota de constatare a indiciilor de fraudă nr. 10446/25.01.2023 și Suspiciunea de neregulă nr. 123100/20.02.2023 nu au fost examinate prin considerentele instanței expuse în sentința civilă nr. 132/29.11.2023, în fila x a acesteia reținându-se expres în următorul sens:

"Nu face obiectul analizei de față nici eventuala participare a beneficiarului la modalitatea de emiterea a scrisorii de garanție, întrucât aceste aspecte sunt specifice analizei fraudei, astfel cum este reglementată la art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 66/2011, iar procesul-verbal a constatat o neregulă, și nu o fraudă, iar pe de altă parte cercetarea fraudei este în competența altor organe."

Astfel, aspectele dezlegate prin această hotărâre nu au vizat aspectele ce au fost evocate în justificarea măsurilor de a nu autoriza rambursarea sumelor solicitate prin Cererea de rambursare nr. x, Cererea de rambursare nr. x și Cererea de rambursare nr. x, mai precis existența unei suspiciuni de fraudă aferentă Contractului de lucrări nr. x/11.04.2022.

Efectul lucrului judecat reglementat de art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., evocat de recurenta - reclamantă, presupune că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.

Or, în cauza pendinte, aspectele dezlegate prin sentința civilă nr. 132/29.11.2023 reprezintă un demers independent de dispunerea măsurilor reglementate de art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011 în considerarea desfășurării cercetării penale ce vizează indiciile de fraudă, după s-a arătat mai sus și după cum s-a reținut punctual și prin anterior referita sentință, aceasta neproducând, astfel, efect pozitiv în cauza pendinte.

În raport de aceste considerente, în mod legal prima instanță a reținut caracterul nefondat al susținerilor reclamantei referitoare la principiul ne bis in idem și la efectul pozitiv de lucru judecat al sus indicatei hotărâri judecătorești, fiind nefondate criticile formulate de recurenta - reclamantă.

C. pen. de altă parte, Înalta Curte apreciază fondate criticile ambelor părți recurente (recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene-AMPOIM și de recurenta - reclamantă societatea A. S.A. Iași) subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ce vizează modul în care prima instanță a motivat restul dezlegărilor date în vederea pronunțării soluției de anulare a Notificărilor Beneficiarului nr. 41007/16.03.2023, nr. 63615/21.04.2023 și nr. 82175/19.05.2023, câtă vreme, printr-o atare motivare, prima instanță a analizat, în realitate, alte aspecte decât cele învederate prin cererea de chemare în judecată și apărările formulate în cauză.

Prin sentința civilă nr. 228 din 27 noiembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice a dispus anularea Notificările Beneficiarului indicate supra, apreciind, în esență, că, în aplicarea art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011, recurentul - pârât nu trebuia să respingă cererea de autorizare a sumelor solicitate, ci trebuia să suspende soluționarea cererii de autorizare până la confirmarea/infirmarea suspiciunii. Acesta a fost punctul central al raționamentului logico - juridic ce a stat la baza dezlegărilor ce au vizat restului chestiunilor analizate de instanța de fond (altele decât cele examinate în pct. II.A și II.B de mai sus).

Înalta Curte observă, însă, că prevederile art. 8 din O.U.G. nr. 66/2011 nu reglementează măsura suspendării soluționării cererilor de rambursare, ci pe cea a suspendării autorizării la plata a sumelor solicitate de beneficiar.

Totodată, Înalta Curte are în vedere și faptul că, prin prima teză a considerentului 34 din Decizia Curții Constituționale nr. 320 din 12 mai 2021, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 8 alin. (2) lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora, s-a reținut astfel:

"având în vedere scopul legitim urmărit prin reglementarea criticată, Curtea consideră că acesta putea fi atins în cazul beneficiarilor privați, ca și în cazul beneficiarilor publici, prin suspendarea de către autoritatea cu competențe în gestionarea fondurilor europene doar a plății/rambursării sumelor solicitate de către beneficiarii privați, aferente contractului/deciziei/ordinului/acordului de finanțare a cărui/cărei aplicare a fost suspendată și pentru care a fost formulată sesizarea". Observând forma normativă a prevederilor art. 8 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011 citată anterior (text de lege evocat cu titlu de temei de drept în două dintre notificările atacate), Înalta Curte observă că aceasta vizează tot ipoteza suspendării plăților/rambursărilor, astfel încât, pentru chestiunea în discuție, dezlegările instanței de contencios constituțional sus evocate sunt aplicabile prin analogie.

Se mai reține și că nici prin cererea de chemare în judecată și nici prin apărările formulate în primă instanță, nu a fost antamată chestiunea unei suspendări a soluționării cererilor de rambursare.

Plecând de la aceste aspecte, Înalta Curte reamintește că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. "Hotărârea va cuprinde:/…/b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Hotărârile CEDO pronunțate în cauzele Albina împotriva României și Gheorghe împotriva României).

Instanța de recurs mai subliniază că obiectul căii de atac nu îl constituie pretenția concretă a părții, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanțe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală. Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine sarcina să verifice raționamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluționeze procesul în primă instanță, iar, spre acest rezultat, premisele raționamentului primei instanțe trebuie să fie accesibile din lectura hotărârii, prin prisma expunerii situației de fapt și a probelor concrete care o susțin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situații factuale stabilite. Astfel, contrar celor evocate de recurenta - reclamantă, nu se poate efectua doar o înlocuire a considerentelor instanței de fond cu propriile considerente ale instanței de recurs.

Se mai reține că, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ "În cazul admiterii recursului, instanța de recurs, casând sentința, va rejudeca litigiul în fond. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părții care a fost nelegal citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță. (…)" [s.n.].

Or, în cauza pendinte, întregul raționament logico-juridic expus de instanța de fond în susținerea soluției de anulare a Notificărilor Beneficiarului (altul decât cel examinat în pct. II.B al prezentei hotărâri judecătorești) pleacă de la un fundament străin de aspectele supuse analizei, astfel încât motivarea furnizată de prima instanță echivalează cu o nemotivare.

În acest context, Înalta Curte reține incidența, în cauza pendinte, a motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), pct. 6 din C. proc. civ. în privința restului aspectelor dezlegate prin sentința recurată (altele decât cele analizate în punctele II.A și II.B de mai sus), motiv pentru care se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, soluție de natură a nu priva părțile de un grad de jurisdicție.

Justificarea soluției de casare a hotărârii atacate rezidă în împrejurarea că demersul primei instanțe de a-și întemeia raționamentul arătat mai sus pe identificarea eronată a fundamentului juridic a lăsat, în realitate, neanalizate aspectele concret evocate în cauză, fapt ce determină casarea sentinței pronunțate în aceste condiții și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe, care urmează să o analizeze pe fond.

Față de considerentele expuse în paragrafele anterioare, fiind incidente cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., în limitele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., precum și a celor ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene-AMPOIM și de recurenta - reclamantă societatea A. S.A. Iași, va casa sentința civilă nr. 228 din 27 noiembrie 2024 a Curții de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În sfârșit, intervenind admiterea căii de atac potrivit celor deja menționate, nu mai este necesară verificarea motivelor de casare/nelegalitate invocate de ambele părți recurente prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., acestea implicând analiza pe fond a cererii de chemare în judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurentul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene-AMPOIM și de recurenta - reclamantă societatea A. S.A. Iași împotriva sentinței civile nr. 228 din 27 noiembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 octombrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.