ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3422/2025

Ședința publică din data de 17 iunie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași sub număr de dosar x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, prin Direcția Generală Creștere Inteligentă Digitalizare, anularea Deciziei nr. 9030/19.01.2023 emise de pârât, privind soluționarea contestației formulate de A. și înregistrată la D.G.C.I.D. sub nr. x/07.11.2022 împotriva Notei de Constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/20.10.2022, precum și a tuturor actelor subsecvente deciziei atacate; anularea notei de constatare, precum și a tuturor actelor subsecvente notei de constatare; obligarea ministerului la continuarea acordării finanțării datorate A. în temeiul contractului de finanțare, precum și la restituirea către A. a sumei de 570.894,95 RON plătite de aceasta în temeiul notei de constatare; obligarea ministerului la plata către A. a dobânzii legale penalizatoare corespunzătoare sumei de 570.894,95 RON plătite în temeiul notei de constatare, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 87 din 12 martie 2024, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.

Împotriva sentinței de mai sus a promovat recurs reclamanta A. S.R.L. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare Curții de Apel Iași, iar în subsidiar, admiterea recursului și, în rejudecare, modificarea sentinței recurate în sensul admiterii acțiunii formulate.

În motivarea cererii de recurs, s-a arătat subsumat cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., că nelegalitatea sentinței recurate rezultă, în primul rând, din refuzul primei instanțe de a analiza temeiurile de anulare invocate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel, a susținut recurenta că prima instanță nu a analizat motivul de nelegalitate referitor la emiterea Notei de Constatare pe baza unor ipoteze nedovedite.

Motivul de nelegalitate referitor la emiterea Notei de Constatare pe baza unor ipoteze nedovedite a fost motivat separat, de recurenta-reclamantă în cadrul cererii introductive, fiind esențial în cadrul apărării A.. Acest lucru este clar surprins de faptul că a învestit prima instanță cu o cerere de sesizare a CJUE cu o serie de întrebări preliminare, dintre care, o întrebare viza expres tocmai acest motiv de nelegalitate invocat.

Prima instanță a respins cererea A., prin încheierea de ședință din 15.11.2023, dar cu toate acestea, prin sentința recurată, Curtea de Apel Iași nu a formulat nici măcar un considerent cu privire la nelegalitatea Notei de Constatare ce derivă din emiterea ei în baza unor ipoteze nedovedite.

De asemenea, a arătat că prima instanță nu a analizat motivul de nelegalitate referitor la absența oricărei evaluări a proporționalității sancțiunii în cadrul actului administrativ atacat.

Subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a arătat că prin sentința recurată, prima instanță a respins nelegal criticile sale referitoare la nemotivarea, respectiv la motivarea insuficientă a deciziei atacate.

Astfel, prin contestația împotriva Notei de Constatare, a invocat critici care dovedesc că Nota de Constatare este nelegală, în ansamblu și anume că sunt sancționate, în mod diferit, aceleași pretinse fapte, pentru care A. a fost sancționată și prin Notificarea nr. 2 (încălcarea principiului non bis in idem); considerentele Notei de Constatare referitoare la obiectul Contractului de Furnizare sunt vădit discordante cu cele ale Documentației de Achiziție; Nota de Constatare a fost emisă pe baza unor simple ipoteze, recunoscute ca fiind nedovedite de MIPE, și necorelate cu niciun temei de drept respectiv critici care dovedesc că Nota de Constatare este nelegală și netemeinică prin raportare la fiecare motiv reținut de MIPE prin actul contestat.

Or, la o simplă parcurgere a Deciziei Atacate se poate observa că MIPE nu a oferit nicio motivare pentru respingerea criticilor recurentei-reclamante.

De altfel, chiar prima instanță a remarcat că "este reală susținerea că o parte din argumentele expuse de reclamantă în contestația sa administrativă nu și-au găsit un răspuns în decizia de soluționare a contestației", însă cu toate acestea a respins critica de nelegalitate a deciziei atacate.

În realitate, MIPE a motivat respingerea criticilor formulate de A. prin reluarea cvasi-identică a pretinselor motive de nelegalitate prezentate în cadrul Notei de Constatare, fără însă a examina și a exprima un raționament juridic propriu, raportat la criticile invocate în cuprinsul contestației formulate împotriva Notei de Constatare.

Nemotivarea deciziei atacate pune recurenta în imposibilitatea de a cunoaște motivele respingerii contestației sale iar acest aspect constituie o ingerință nepermisă în dreptul său la apărare.

Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție reține constant faptul că actele administrative, precum este cazul deciziei atacate, trebuie motivate adecvat, în cazul contrar, în care ele ar fi motivate insuficient sau greșit, ele urmând a fi anulate pentru nemotivare.

Prin sentința recurată, prima instanță a reținut nelegal inaplicabilitatea principiului non bis in idem, astfel devenind incidente motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Prima instanță a înlăturat nelegal efectele principiului non bis in idem în temeiul puterii de lucru judecat a sentinței civile nr. 163/16.11.2022 pronunțată de Curtea de Apel lași și a deciziei civile nr. 2940/30.05.2023 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2023.

Dosarul nr. x/2023 a avut ca obiect acțiunea A. împotriva MIPE în suspendarea provizorie a efectelor Notei de Constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Soluția primei instanțe este nelegală, întrucât hotărârile judecătorești date asupra măsurilor provizorii nu au autoritate de lucru judecat în dosarele în care este dezbătut fondul cauzelor. In speță, hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2022, care a avut ca obiect suspendarea provizorie a Notei de Constatare, nu au autoritate de lucru judecat la soluționarea prezentei cauze, care are ca obiect anularea Deciziei de soluționare a contestației și a Notei de Constatare.

A susținut de asemenea că prima instanță a interpretat restrictiv domeniul de aplicare al principiului non bis in idem în mod nejustificat fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultă că examenul legal al încălcării principiului non bis in idem presupune efectuarea următoarelor verificări: verificarea existenței a cel puțin două sancțiuni diferite aplicate împotriva aceluiași operator economic; verificarea identității pretinselor fapte pentru care au fost aplicate respectivele sancțiuni.

Or, acest test legal este îndeplinit în prezenta cauză, deoarece recurenta reclamantă a fost sancționată, mai întâi, cu o corecție financiară de 25% din valoarea eligibilă a Contractului de Furnizare, prin Notificarea nr. 2, iar, ulterior, cu o corecție financiară de 100% din valoarea eligibilă a Contractului de Furnizare, prin Nota de Constatare; prin Nota de Constatare, a fost sancționată pentru pretinse fapte pentru care a mai fost sancționată și prin Notificarea nr. 2.

Principiul non bis in idem interzice sancționarea aceleiași persoane pentru aceleași fapte de mai multe ori, fără însă a distinge în funcție de cuantumul sancțiunilor. Așadar, acest principiu nu privește individualizarea sancțiunilor, ci însăși aplicarea acestora prin raportare la aceleași circumstanțe de fapt.

Așadar, chiar dacă A. a restituit suma de 570.894,95 RON (valoarea integrală a finanțării efectiv obținute de A.), cu scăderea sumei de 237,872,89 RON (valoarea corecțiilor financiare aplicate Cererilor de plată nr. 1-2), acest lucru nu are nicio legătură cu principiul non bis in idem, întrucât faptele pe care MIPE se întemeiază în actele cu caracter sancționator sunt aceleași.

Or, simpla examinare comparativă a Notei de Constatare, respectiv a Notei de Constatare demonstrează că A. a fost sancționată de două ori pentru 5 pretinse fapte identice.

Susține recurenta că prin încheierea de ședință din 15.11.2023, prima instanță a respins nelegal cererea A. de sesizare a CJUE cu întrebare preliminară referitoare la domeniul de aplicare al principiului non bis in idem, astfel devenind incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subliniază că, din succesiunea actelor primei instanțe, transpare faptul că aceasta a respins cererea A. de sesizare a CJUE cu trimitere preliminară pentru un motiv artificial, menit exclusiv să salvgardeze posibilitatea invocării nelegale a puterii de lucru judecat a hotărârilor din dosarul nr. x/2022.

Jurisprudența CJUE arată că o întrebare transmisă de o instanță națională este admisibilă dacă: (i) se referă la un litigiu existent și real; (ii) este motivată și oferă toate informațiile necesare cu privire la situația de fapt care a determinat declanșarea sa și (iii) dacă este, de principiu, pertinentă pentru cazul respectiv.

În speță, condițiile în discuție sunt îndeplinite întrucât litigiul e unul real, au fost prezentate atât argumentele care justifică apariția chestiunii prejudiciale, cât și datele situației de fapt iar în ceea ce privește îndeplinirea celei de-a treia condiții, a pertinenței, solicitările de trimiteri preliminare vizează interpretarea conformă a înțelesului unor noțiuni cuprinse în acte de drept unional. Întrebările pe care le-a adresat se află în centrul disputei părților, ele privesc limitele în care autoritățile pot aplica sancțiuni pentru neregulile săvârșite de operatori economici, în înțelesul dispozițiilor art. 2 pct. 36 și ale celor ale art. 143 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013.

Prin sentința recurată, prima instanță a confirmat nelegal confuzia MIPE privind activitatea A. și a considerat eronat că recurenta ar fi un "dezvoltator software", astfel devenind aplicabil motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Deși preliminar, prima instanță a sesizat viciile actelor administrative atacate sub acest aspect, aceasta a identificat o justificare nepermisă viciilor actelor atacate ale MIPE arătând că verificările efectuate nu au vizat societăți care comercializează produse de tip software așa cum greșit pretinde reclamanta.

O astfel de contradicție regăsită în considerentele sentinței recurate reflectă atât incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cât și încălcarea dreptului la apărare al A., consacrat prin art. 13 C. proc. civ. și prin art. 6 din CEDO.

În cuprinsul contestației administrative, A. a invocat nelegalitatea actului administrativ sancționator, întrucât acesta reține în mod eronat că obiectul Contractului de Furnizare ar fi reprezentat de achiziționarea unui produs de tip software. În realitate, prin Contractul de Furnizare, a achiziționat o licență de know-how privind dezvoltarea de materiale avansate anorganice noi.

Această confuzie asupra obiectului Contractului de Furnizare demonstrează fără echivoc că sancțiunile aplicate de MIPE sunt arbitrare și nejustificate - ele se întemeiază pe o situație de fapt reținută în mod eronat de către MIPE iar prima instanță, în loc să cerceteze ansamblul probator din cauză, a ales să ignore probele propuse în acest sens de A..

Departe de a fi un produs software, licența achiziționată de A. este compusă dintr-o documentație științifică, tehnică și economică privind stadiul actual al cunoașterii referitor la materialele avansate anorganice de pe continentul nord-american constând în: (i) rețete ale materialelor anorganice avansate; (i) teste ale caracteristicilor tehnice ale acestor materiale; (iii) interpretări ale testelor; (iv) informații privind mijloacele de producție; (v) informații de marketing etc.

Aceste informații nu pot fi utilizate direct pentru producerea și comercializarea materialelor anorganice avansate în România/Europa, întrucât materiile prime pe care se bazează rețetele acestor materiale, regăsite pe continentul nord-american, nu coincid cu materiile prime autohtone, din perspectiv caracteristicilor lor chimice.

Din acest motiv, A. este nevoită să desfășoare o activitate de cercetare prealabilă producerii și comercializării materialelor anorganice avansate, cu scopul de a transpune în România/Europa, pe baza materiilor prime autohtone, rezultatele obținute pe continentul nord-american, la care are acces în urma achiziționării licenței de know-how.

Pentru a realiza aceste obiective, a cooptat o echipă de cercetători de renume profesori universitari, doctori, doctoranzi, persoane cu înalte studii științifice și experiență practică -, care au misiunea de a crea, de a dezvolta materiale avansate anorganice pornind de la materiile prime care există în România și în Europa, pe baza licenței achiziționate.

În concret, materialele avansate anorganice pe care A. urmărește să le realizeze reprezintă alternative ale cimentului, material care se produce prin utilizarea unui consum foarte ridicat de energie, întrucât acesta se obține în mod indirect, prin utilizarea unui praf.

Așadar, MIPE nu a înțeles nici măcar obiectul achiziției A.; a efectuat o serie de verificări raportate la cu totul alt tip de produs, pe care A. nu l-a achiziționat și, totodată, a sancționat A., subsecvent verificărilor ab initio eronate pe care le-a realizat.

În concluzie, sentința recurată este nelegală întrucât prima instanță a ignorat efectiv probele administrate în cauză și, deși a observat viciile verificărilor MIPE, a hotărât să respingă acest motiv de nelegalitate invocat de A..

De asemenea a susținut recurenta - reclamantă că sentința recurată este dată cu interpretarea și aplicarea greșita a principiilor privind atribuirea și executarea contractelor având ca obiect finanțări nerambursabile din fonduri europene, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Singurele norme legale substanțiale invocate în susținerea sancțiunii aplicate A. de către MIPE, ce a fost validată prin sentința recurată, sunt principiile reglementate prin dispozițiile art. 3 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011, respectiv prin cele ale O.M.F.E. nr. 1284/2016, prevederi legale pe care instanța de fond le-a aplicat în mod greșit.

Astfel, Curtea de Apel a aplicat greșit principiul economicității în analiza sa referitoare la stabilirea valorii estimate a Procedurii Competitive.

În primul rând, poziția primei instanțe este vădit contrară dispozițiilor O.M.F.E. nr. 1284/2016, Capitolul 5 "Procedura competitivă", Secțiunea a 3-a "Elaborarea specificațiilor tehnice și determinarea valorii estimate", Sub-secțiunea 3.2 "Determinarea valorii estimate", pct. 2, potrivit cărora: "valoarea estimată a achiziției se determină pe baza ofertelor de preț existente pe piață (primite/solicitate/obținute prin studiu de piață etc.) sau pe baza unor informații din achizițiile/contractele anterioare recente, în scopul asigurării rezonabilității costurilor estimate, și va întocmi în acest scop nota justificativă privind determinarea valorii estimate".

Așadar, legiuitorul permite beneficiarului finanțării să determine valoarea estimată a achiziției, potrivit alegerii sale și contextului inițierii achiziției, prin următoarele 2 mecanisme alternative: (i) pe baza ofertelor de preț existente pe piață; și (ii) pe baza informațiilor din achizițiile/contractele anterioare recente.

În cazul în care beneficiarul finanțării optează pentru primul mecanism, bazat pe ofertele de preț existente pe piață, acesta are din nou libertatea de a opta pentru oricare din următoarele 3 metode pentru obținerea ofertelor, care sunt enumerate exemptificativ (iar nu limitativ): (i) primirea ofertelor; (ii) solicitarea ofertelor; și (iii) obținerea ofertelor printr-un studiu de piață.

Or, în prezenta cauză, A. a estimat valoarea contractului de furnizare pe baza ofertelor de preț existente pe piață, prin metoda solicitării și primirii ofertelor de la operatorii economici relevanți, opțiune care nu poate fi restricționată de prima instanță sau de MIPE, neexistând niciun temei de drept pentru care recurenta-reclamantă ar fi fost obligată la efectuarea unui studiu de piață.

În al doilea rând, nicio dispoziție a O.M.F.E. nr. 1284/2016 nu prevede forma/procedura prin care A. ar fi trebuit să solicite ofertele operatorilor economici relevanți și modalitatea de documentare a acestor solicitări. Prin urmare, această solicitare poate fi făcută inclusiv verbal, esențială fiind numai obținerea unor oferte de preț relevante existente în piață, ceea ce s-a și întâmplat și a fost probat în cauză.

În al treilea rând, A. nu îi poate fi imputată diferența de valoare dintre ofertele financiare transmise de societățile B.. și Structures Of C., în vederea stabilirii valorii estimate a contractului de furnizare. Ținând seama că este vorba despre drepturi de proprietate intelectuală, orice societate care acționează pe piața liberă poate să își stabilească prețul cum dorește iar recurenta nu poate influența în niciun fel aceste prețuri.

Corelativ, nu are vreo obligație legală de a fundamenta diferența de valoare dintre cele două oferte primite de la societățile B.. și Structures Of C.

În al patrulea rând, invitația primei instanțe de a solicita oferte de la anumiți "furnizori europeni de profil" este, sub un prim aspect, discriminatorie și, sub un al doilea aspect, nejustificată întrucât nu există nicio o normă legală care să fi impus A. să își întemeieze decizia referitoare la stabilirea valorii estimate a Procedurii Competitive pe ofertele unor operatori economici proveniți din state europene. De altfel, o astfel de obligație nici nu poate exista întrucât ar contraveni principiului nediscriminării în funcție de naționalitate.

Prima instanță a aplicat greșit principiul transparenței în analiza sa referitoare la criteriile de departajare a ofertelor regăsite în Documentația achiziției.

A. a explicat care sunt "caracteristicile ce diferențiază ofertele tehnice" prin Documentația Achiziției, Secțiunea a XI-a "Specificații tehnice". În această secțiune sunt indicate toate cerințele, prescripțiile și caracteristicile de natură tehnică pe care trebuiau să le îndeplinească ofertele depuse in Procedura Competitivă referitoare la licența pentru formularea, producerea și comercializarea materialelor din clasa geopolimerilor, inclusiv subclasa materialelor activate alcalin.

Ele au fost împărțite în 3 categorii, respectiv: (a) cerințe tehnice privind conținutul licenței; (b) cerințe tehnice privind caracteristicile esențiale ale materialelor rezultate; (c) cerințe privind asistența tehnică iar pe baza lor recurenta urma să diferențieze ofertele depuse în cadrul Procedurii Competitive, sub aspect tehnic.

Tocmai pentru a facilita această operațiune, a corelat cerințele tehnice cu modul de prezentare a propunerilor tehnice solicitat prin Documentația Achiziției, Secțiunea a V-a "Modul de întocmire și prezentare a ofertelor", care trebuiau să prevadă: (a) caracteristicile tehnice solicitate prin Documentația de Achiziție; (b) conținutul licenței și caracteristicile esențiale ale materialelor rezultate; și (c) asistența tehnică acordată.

Prin urmare, rezultă că cerințele tehnice ce urmau să diferențieze ofertele depuse în cadrul Procedurii Competitive au fost descrise clar de A., prin Documentația Achiziției.

Procedura Competitivă nu este supusă cerințelor Legilor nr. 98/2016 și nr. 99/2026, astfel încât legiuitorul nu a impus operatorilor economici care elaborează documentații pentru proceduri competitive, în temeiul O.M.F.E. nr. 1284/2016, să respecte exigențele aplicabile documentațiilor pentru achizițiile publice.

În al doilea rând, A. a detaliat modalitatea de evaluare a ofertelor prin Documentația Achiziției, Secțiunea a IV-a "Criterii de participare".

Așadar, recurenta a indicat, în concret, că propunerile tehnice și financiare ce urmau a fi depuse în Procedura Competitivă vor fi evaluate după cum urmează:

a) Mai întâi, urmau a fi selectate ofertele ale căror propuneri tehnice se încadrează sau sunt superioare cerințelor tehnice prevăzute de Documentația Achiziției, respectiv ale căror propuneri financiare se încadrează în valoarea estimată a contractului de furnizare;

b) Ulterior, ofertele urmau a fi clasate în funcție de următoarele două criterii: (i) primul criteriu, care presupune claseirea ofertelor în funcție de avantajele tehnice prezentate de propunerile tehnice corespunzătoare lor; și (ii) al doilea criteriu, care presupune clasarea ofertelor în funcție de prețul asumat prin propunerile financiare corespunzătoare lor. Ambele criterii urmau a fi aplicate în vederea realizării scopului proiectului la un raport calitate/preț competitiv.

Prin urmare, modalitatea de evaluare a ofertelor a fost determinată clar de A., prin Documentația Achiziției.

În al treilea rând, considerentele primei instanțe sunt eronate în ceea ce privește etapa justificării atribuirii contractului de furnizare societății B. întrucât nu a ținut seama de faptul că, în cadrul Procedurii Competitive, a fost depusă o singură ofertă, anume oferta societății B.., care s-a dovedit a fi conformă tuturor specificațiilor tehnice și cerințelor financiare sens în care nu avea cum să analizeze din punct de vedere comparativ ofertele, câtă vreme nu existau mai multe oferte.

Propunerea tehnică a B.. este conformă cerinței tehnice potrivit căreia produsele rezultate din licențiere trebuie să aibă caracteristici de rezistență chimică la "acizi, marea majoritate până la 100% concentrație".

Cerința tehnică, care stabilește o rezistență chimică la acizi cu o concentrație de "până la 100%", instituie un interval al cărui prag valoric maxim este de 100%. Nicio prevedere a documentației de atribuire nu obliăi, însă, nici expres și nici implicit, ca această concentrație să fie egală cu 100%, ci doar să tindă către această valoare, fiind, preferabil, să fie cât mai apropiată.

A învederat recurenta că prima instanță a aplicat greșit O.U.G. nr. 66/2011 și O.AA.F.E. nr. 1284/2016 în analiza sa referitoare la legea aplicabilă Contractului de Furnizare și la clauzele sale.

Astfel, nicio prevedere legală ori contractuală nu impunea A. să prevadă că legea care guvernează Contractul de Furnizare este legea română, ori să amenajeze contractual anumite remedii prin clauzele acestuia. sentința recurată fiind nelegală.

În drept cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art, 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, raportate la cele ale art. 20 din Legea nr. 554/2004, precum și la cele ale art. 483 și urm. C. proc. civ., precum și pe toate celelalte prevederi legale invocate prin cererea de recurs.

Împotriva recursului declarat în cauză intimatul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

În ceea ce privește, criticile recurentei asociate temeiului de drept regăsit la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind pretinsa nelegalitate a sentinței recurate generată de pretinsa omisiune a instanței de a cerceta unul sau mai multe motive ce întemeiază demersul litigios al reclamantei, ori pretinsa nejudecare a fondului prin prisma neanalizârii motivelor de nelegalitate, a criticilor legate de nemotivarea, ori emiterea celor două acte administrative atacate (Decizia și Nota de constatare a neregulilor), și, în fine, de pretinsa aplicare greșită a O.U.G. nr. 66/2011 și a OMFE nr. 1284/2016 cu referire la legea aplicabilă contractului de finanțare, le- a apreciat ca fiind nefondate, iar motivul de casare invocat neincident în cauză ținând cont că prin soluția pronunțată instanța de fond a demonstrat că a analizat, tranșat și soluționat în mod riguros aspectele reiterate prin cererea de recurs, hotărârea criticată fiind deopotrivă clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosarul cauzei.

Conclusiv, contrar pretinselor critici aduse sentinței recurate de către Societate sub aspectul nelegalității, a arătat că simpla nemulțumire ori interpretare proprie dată de recurentă situației de fapt și de drept incidente, nu sunt suficiente pentru a răsturna realitatea juridică constatată de prima instanță, precum și realitatea administrativă constatată de autoritatea publică, cu privire la actele și faptele autorității contractante în derularea contractului de finanțare agreat și asumat, pe care l-a ignorat.

În ceea ce privește pretinsele critici privind neanalizarea de către prima instanță a motivelor invocate de Societate care ar fi vizat "nelegalitatea emiterii actelor administrative criticate-Decizia și Nota de constatare a neregulilor", respectiv "(...) din perspectiva reținerii în mod eronat de autoritatea publică finanțatoare a terminologiei produsului achiziționat prin folosirea sintagmei de "software" în loc de "licență know-how", ori a faptului că nu ar fi fost consemnată vreo evaluare a proporționalității sancțiunii emiterea actului făcându-se doar pe baza unor ipoteze nedovedite (...)", intimata le-a apreciat nefondate și neîntemeiate, în contextul în care atât autoritatea publică finanțatoare (în faza administrativă), cât și instanța de fond (în faza juridică) au constatat, consemnat și reținut că susținerile Societății nu pot fi primite având în vedere că în cadrul/conținutul celor două acte sunt individualizate deficiențele constatate, ca urmare a verificărilor în concret efectuate, ținând cont implicit de formularea expresă din cuprinsul Deciziei care validează Nota de constatare a neregulilor, prin care autoritatea publică precizează că "mențiunea inexactă a obiectului contractului de furnizare nu a avut un caracter relevant și decisiv în aplicarea corecției".

Raportând dreptul incident circumstanțelor de fapt ale cauzei (înscrisurile, susținerile părților) la temeiul juridic invocat de Recurentă neincident în cauză, acest capăt de cerere trebuie respins ca nefondat, în condițiile în care prima instanța a pronunțat o soluție valorificată superior prin sintetizare, structurare și esențializare, nemulțumirile sale exprimate în acest sens fiind contrazise și înlăturate de realitatea juridică a actelor și faptelor sate, atât în demersul său administrativ, cât si în cel judecătoresc.

În ceea ce privește, criticile recurentei asociate temeiurilor de drept regăsite ta art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., privind "() pretinsa interpretare restrictivă a primei instanțe dată principiului "non bis in idem" în mod nejustificat (...) pretinsa omisiune de a cerceta unul sau mai multe motive ce întemeiază demersul litigios al Societății, care în opinia sa ar echivala cu "nerezolvarea fondului (...)", a arătat ca sunt nefondate și neîntemeiate, motivele de casare invocate nefiind incidente în cauza ținând cont că, așa cum reiese din considerentele hotărârii instanța nu a încălcat prevederile art. 425 C. proc. civ., motivând soluția pronunțată care nu cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei.

Prin actul administrativ sancționator atacat, autoritatea publică a reținut (ca și instanța de fond de altfel) în mod exact care este obiectul contractului de furnizare, legalitatea emiterii actului fiind evidentă, motivele de fapt și de drept inserate în cuprinsul său fiind clare și deloc contradictorii, în condițiile în care înainte de emiterea titlului de creanță definitiv, în faza de proiect al actului administrativ, Societatea a analizat și combătut prin punctul său de vedere și prin contestația sa administrativă formulată ulterior, toate aspectele și argumentele relevate de autoritatea publică, precum și în condițiile în care documentele prezentate de Societate în engleză și traduse autorizat în limba română, atestă contrariul celor susținute de Societate, constatările autorității publice fiind din această perspectivă evidente sub acest aspect, având caracter întemeiat și de necontestat.

Or, având în vedere condițiile de finanțare a proiectelor din fonduri europene stabilite prin contractul de finanțare asumat de către beneficiar, a subliniat că potrivit prevederilor din Contractul de Finanțare nr. x/17.11.2021, aferent proiectului SMIS 120951, beneficiar S.C. A. S.R.L.: art. 1 alin. (2) - Obiectul Contractului de Finanțare - "Beneficiarul se angajează să implementeze Proiectul, în conformitate cu prevederile cuprinse în prezentul contract și în legislația europeana și națională aplicabile acestuia"; art. alin. (1) si alin. (13) - "Beneficiarul are obligația si responsabilitatea să asigure managementul și implementarea Proiectului în concordantă cu prevederile acestui contract, ale legislației europene și naționale aplicabile."

În același sens, arătă implicit că Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, din 17 decembrie 2013, în conformitate cu art. 6 Conformitatea cu dreptul Uniunii și legislația națională prevede că "Operațiunile sprijinite de fondurile ESI sunt conforme cu dreptul Uniunii si cu legislația națională care vizează punerea sa m aplicare ("dreptul aplicabil al Uniunii si legislația națională aplicabilă")".

Or, prin semnarea Contractului de finanțare, Societatea și-a asumat respectarea clauzelor, implicit respectarea condițiilor prevăzute în contractul de finanțare precum și a regulamentelor/directivelor europene incidente în implementarea proiectului proiectul fiind obligatoriu și imperativ a se implementa în concordanță cu prevederile legale ale Statului Român și ale Uniunii Europene, indiferent de țara de proveniență a furnizorilor.

Pe de altă parte a arătat că, în conformitate cu prevederile OMFE nr. 1284/2016 privind aprobarea procedurii Competitive aplicabile solicitanților/beneficiarilor privați pentru atribuirea contractelor de furnizare, servicii sau lucrări finanțate din fonduri europene, expuse la Secțiunea 3 - "Elaborarea specificațiilor tehnice si determinarea valorii estimate", Societatea (in calitate de beneficiar) avea obligația de a respecta cerințele tehnice obiective, astfel cum se menționează în Ordin la pag. 14 și în conformitate cu prevederile "3.1. Elaborarea specificațiilor tehnice 1. Solicitantul/Beneficiarul privat elaborează cerințele tehnice obiective ce descriu obiectul achiziției pentru a se asigura de îndeplinirea corespunzătoare a scopului proiectului- 3 2 Determinarea valorii estimate 1. Valoarea estimată se determina mamte de inițierea procedurii competitive și trebuie să fie valabilă la momentul inițierii procedurii. 2. vnînnren stimată a achiziției se determină pe baza ofertelor de preț existente pe piața (primite/solicitnte/obtinute prin studiu de piață etc.) sau pe baza unor informații din achizițiile/contractele anterioare recente, în scopul asigurării rezonabilttații costurilor estimate, si va întocmi în acest scop nota Justificativă privind determinarea valoni estimate".

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., a apreciat că societatea nu a justificat calea de atac promovată, propria interpretare dată textelor de lege invocate fiind insuficientă și irelevantă în economia soluționării cauzei, câtă vreme nu demonstrează și nu indică, în ce mod hotărârea instanței ar fi viciată prin prisma motivelor de casare respective, care ar viza neregularități de ordin procedural care pot fi sancționate cu nulitatea conform art. 174 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, a solicitat să se constate temeinicia hotărârii recurate, respectiv caracterul nefondat al căii de atac exercitate .

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinarea intimatului-pârât, deși aceasta i-a fost comunicată în termenul legal.

6.1. Cererea privind sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene

Recurenta - reclamantă A. S.R.L. a formulat în cauză și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin intermediul căreia, în baza prevederilor art. 267 alin. (3) din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene, a solicitat instanței înaintarea către CJUE a următoarelor întrebări preliminare referitoare la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii:

i. Prevederile articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind principiul ne bis in idem sunt aplicabile în materia (i) pretinselor nereguli săvârșite de operatori economici, în înțelesul dispozițiilor art. 2 pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 de stabilire a unor dispoziții comune privind Fondul european de dezvoltare regional, Fondul social european, Fondul de coeziune, Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală și Fondul european pentru pescuit și afaceri maritime, precum și de stabilire a unor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european, Fondul de coeziune și Fondul european de pescuit și afaceri maritime și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului (Regulamentul (UE) nr. 1303/2013), respectiv a corecțiilor financiare ce ar fi emise de Statele membre în urma sancționării unor pretinse nereguli, în temeiul art. 143 din același Regulament?

ii. În ipoteza unui răspuns afirmativ la prima întrebare, dispozițiile articolului 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, privind principiul ne bis in idem, în coroborare cu prevederile art. 2 pct. 36 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013, pot fi interpretate în sensul că se opun aplicării a două sancțiuni de aceeași natură (corecții financiare) împotriva aceleași persoane, pentru aceeași stare de fapt, singura diferență fiind cuantumul sancțiunilor?

iii. Prevederile art. 143 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 privind procedura de investigare a unei pretinse nereguli, citite în coroborare cu art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind prezumția de nevinovăție, se opun sancționării unui particular cu o corecție financiară în baza unor ipoteze teoretice care nu sunt dovedite de autoritatea națională? Textele de drept unional amintite mai sus se interpretează în sensul că autoritatea națională este ținută de un standard probator concludent în aplicarea unei corecții financiare, standard care nu poate fi atins prin simpla formulare a unor dubii și presupuneri de către această autoritate?

În susținerea cererii, recurenta-reclamantă a menționat că CJUE a recunoscut aplicarea generală a principiului ne bis in idem, dând efect protecției juridice corespunzătoare în multiple materii de drept, fiind amintite în acest sens cauzele C-117/20, C-135/15, C- 797/28, C-820/21, C-412/21, C-617/17.

Recurenta, în cadrul litigiului național, a arătat că autoritatea a încălcat principiul ne bis in idem prin faptul că prin Nota de Constatare au fost sancționate, în mod diferit, aceleași pretinse fapte, pentru care a fost sancționată si prin Notificarea nr. 2.

A. a arătat că examenul legal al încălcării principiului non bis in idem presupune efectuarea următoarelor 2 verificări:

i. Verificarea existenței a cel puțin două sancțiuni diferite aplicate împotriva aceluiași operator economic;

ii. Verificarea identității pretinselor fapte pentru care au fost aplicate respectivele sancțiuni.

Acest test legal este îndeplinit cu prisosință în prezenta cauză, deoarece:

i. A. a fost sancționată, mai întâi, cu o corecție financiară de 25% din valoarea eligibilă a Contractului de Furnizare, prin Notificarea nr. 2, iar, ulterior, cu o corecție financiară de 100% din valoarea eligibilă a Contractului de Furnizare, prin Nota de Constatare;

ii. Prin Nota de Constatare, A. a fost sancționată pentru pretinse fapte pentru care a mai fost sancționată și prin Notificarea nr. 2.

În continuare a argumentat recurenta - reclamantă că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 267 din TFUE pentru sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Jurisprudența CJUE arată că o întrebare transmisă de o instanță națională este admisibilă dacă: (i) se referă la un litigiu existent și real; (ii) este motivată și oferă toate informațiile necesare cu privire la situația de fapt care a determinat declanșarea sa și (iii) dacă este, de principiu, pertinentă pentru cazul respectiv.

În speță, condițiile în discuție sunt îndeplinite întrucât litigiul e unul real, au fost prezentate atât argumentele care justifică apariția chestiunii prejudiciale, cât și datele situației de fapt iar în ceea ce privește îndeplinirea celei de-a treia condiții, a pertinenței, solicitările de trimiteri preliminare vizează interpretarea conformă a înțelesului unor noțiuni cuprinse în acte de drept unional. Întrebările pe care le-a adresat se află în centrul disputei părților ele privesc limitele în care autoritățile pot aplica sancțiuni pentru neregulile săvârșite de operatori economici, în înțelesul dispozițiilor art. 2 pct. 36 și ale celor ale art. 143 din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013.

A apreciat recurenta că dezlegarea instanței naționale din cauza de față depinde de stabilirea înțelesului unor prevederi de drept unional. Astfel, în ipoteza în care Curtea de Justiție a Uniunii ar stabili în mod principial că:

i. Principiul unional ne bis in idem este aplicabil în materia corecțiilor financiare prevăzute de art. 143 Regulamentul (UE) nr. 1303/2013;

ii. Principiul unional ne bis in idem se opune aplicării a două sancțiuni de aceeași natură (corecții financiare) împotriva aceleiași persoane, pentru aceeași stare de fapt singura diferență fiind cuantumul sancțiunilor;

iii. Prevederile art. 143 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 privind procedura de investigare a unei pretinse nereguli, citite în coroborare cu art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind prezumția de nevinovăție, se opun sancționării unui particular cu o corecție financiară în baza unor ipoteze teoretice care nu sunt dovedite de autoritatea națională, fiecare dintre aceste concluzii ar deține o pertinentă semnificativă în evaluarea cu care este învestită instanța națională.

6.2. Intimatul-pârât Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a depus concluzii scrise în raport de cererea de înaintare a întrebărilor preliminare formulată de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene.

În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, din data de 17.10.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 11.03.2025, în ședință publică, cu citarea părților.

În conformitate cu dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 Tratatul Comunităților Europene), Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la:

a) interpretarea tratatelor;

b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii.

Alin. (2) din text prevede posibilitatea unei instanțe dintr-un stat membru de a sesiza Curtea de Justiție a Uniunii Europene, dacă apreciază că o decizie în această privință este necesară în soluționarea pricinii, iar în cazul în care chestiunea se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale, ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea.

Ca atare, procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Părțile din litigiul principal nu au dreptul de a trimite direct Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare, articolul 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE) neconstituind temei legal pentru o nouă cale de atac deschisă părților într-un litigiu, astfel că nu este suficient ca o parte să susțină că litigiul ridică o problemă de interpretare sau validitate a dreptului Uniunii Europene (UE), pentru ca instanța națională respectivă să se considere obligată să trimită o cerere pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare.

Cu toate acestea, instanța în fața căreia se formulează cererea de adresare a unei întrebări preliminare, potrivit art. 267 § din TFUE (fost art. 234 TCE) trebuie să aprecieze dacă o decizie îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre.

Chiar și instanțele naționale ale căror decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern au libertatea de a evalua relevanța unei cereri pentru întrebare preliminară.

În acest sens, în cauza Cilfit, Curtea de Justiție a stabilit că dacă o parte susține că litigiul impune folosirea procedurii întrebării preliminare pentru interpretarea uniformă a dreptului comunitar nu este suficient pentru ca instanța să fie obligată să considere că se află într-o situație prevăzută de art. 234, iar instanțele ale căror decizii nu pot fi atacate în dreptul intern se bucură de aceeași putere de evaluare cu toate instanțele; ele nu pot fi obligate să folosească procedura hotărârii preliminare dacă aplicarea corectă a dreptului comunitar se poate impune într-un mod atât de evident încât să nu lase loc nici unei îndoieli rezonabile cu privire la modul de soluționare a întrebării puse.

Tot jurisprudența Curții de Justiție a Comunităților Europene a stabilit că instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții.

Astfel, chiar în Cauza Da Costa, Curtea de Justiție a subliniat că "o instanță națională ale cărei decizii nu pot face obiectul unei căi de atac în dreptul intern trebuie, atunci când i se adresează o întrebare de drept comunitar, să își îndeplinească obligația de sesizare a Curții de Justiție, cu excepția cazului în care constată că întrebarea adresată nu este pertinentă sau că dispoziția comunitară în cauză a făcut deja obiectul unei interpretări din partea Curții sau că aplicarea corectă a dreptului comunitar se impune cu o asemenea evidență încât nu mai lasă loc nici unei îndoieli rezonabile".

Analizând cererea formulată în speță de recurenta - reclamantă, Înalta Curte constată că procedura hotărârii preliminare prevăzută de dispozițiile art. 267 din Tratatul privind Funcționarea Uniunii Europene (fost 234 TCE) dă posibilitatea instanțelor statelor membre de a adresa întrebări Curții de Justiție, cu ocazia unui litigiu aflat pe rolul acestora, întrebările vizând interpretarea sau validitatea normei comunitare fiind adresate înainte de a se pronunța hotărârea în litigiul pendinte, singurul competent a decide dacă întrebările sunt relevante pentru soluționarea litigiului, precum și asupra conținutului acestora, fiind judecătorul național.

Astfel cum s-a precizat anterior, cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene se poate face numai în situația în care, în cursul unui litigiu aflat pe rol, se pune problema interpretării sau validității unei norme comunitare.

Referitor la acest aspect, se impun a fi reținute și Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene adresate instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare, publicate în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, seria x nr. x/1 din 25 noiembrie 2016, ca urmare a intrării în vigoare, la 1 noiembrie 2012, a noului Regulament de procedură al Curții de Justiție (JO C 338, 6.11.2012, care la pct. 6 prevăd că "în cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, acea instanță este obligată să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, cu excepția cazului în care există deja o jurisprudență consacrată în materia respectivă sau a cazului în care maniera corectă de interpretare a normei de drept în discuție nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile".

Prin urmare, instanța națională este cea care stabilește relevanța dreptului comunitar pentru soluționarea litigiului aflat pe rol și dacă cererea de adresare a unei întrebări preliminare este sau nu necesară ori dacă situația din speță se încadrează sau nu în excepțiile anterior amintite.

Înalta Curte reține că, în materie, Curtea de Justiție a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, iar instanței naționale îi revine obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când consideră că există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare.

De asemenea, întrebarea care se poate adresa de către instanța națională vizează exclusiv probleme de interpretare, validitate sau aplicare a dreptului comunitar, iar nu aspecte legate de dreptul național sau elemente particulare ale speței deduse judecății.

În cauza pendinte se constată faptul că, în modalitatea de formulare a întrebărilor, recurenta a inclus premise considerate a fi rezolvate și asumate definitiv de instanță, deși nu aceasta este situația de față; astfel, aceasta a pornit de la premisa că se identifică o dublă aplicare de corecții reclamantei întrucât măsura administrativă a corecției finale le include pe cele inițiale din cererile de plată nr. x și 2.

Or, tocmai acest aspect reprezintă chiar una dintre chestiunile disputate în contradictoriu de părți în prezenta cauză.

Dincolo de acest argument, Înalta Curte nu poate reține necesitatea efectuării trimiterii pentru chestiunile invocate în cadrul întrebărilor formulate.

Se constată că problema dedusă judecății privește nu dificultatea de interpretare a dispozițiilor unionale sau neconcordanța normei naționale cu cea unională, ci chiar modalitatea concretă de aplicare a prevederilor unionale și a celor naționale. În atare condiții, chestiunile ce se doresc a fi interpretate prin intermediul primelor două întrebări, regăsite și în cererea de recurs implică interpretarea normelor din Regulament, fără a se devoala dificultatea sporită sau imposibilitatea de interpretare corectă a acestora.

Pe de altă parte, eventuala contradicție a normei interne cu o normă unională, în această situație de reglementare specifică și clară prin norme intră în apanajul exclusiv al instanței naționale; astfel, elementele de interpretare pe care recurenta solicită a fi supuse analizei CJ.U.E. nu sunt necesare pentru soluționarea litigiului de față de către Î.C.C.J.

Cu privire la a treia întrebare referitoare la modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 143 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1303/2013 privind procedura de investigare a unei pretinse nereguli, citite în coroborare cu art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene privind prezumția de nevinovăție, Înalta Curte constată că, prin intermediul acesteia, recurenta urmărește să ceară lămuriri instanței unionale cu privire la regimul juridic al prezumției de nevinovăție, dacă se poate dispune sancționarea unui particular cu o corecție financiară în baza unor ipoteze teoretice care nu sunt dovedite de autoritatea națională respectiv dacă autoritatea națională este ținută de un standard probator concludent în aplicarea unei corecții financiare, standard care nu poate fi atins prin simpla formulare a unor dubii și presupuneri de către această autoritate.

Așa cum rezultă în mod evident din modalitatea de formulare a întrebării, aspectele evidențiate reprezintă exclusiv chestiuni de aplicare a legii naționale și de raportare la situația de fapt stabilită de prima instanță, iar nu chestiuni neclare de interpretare a dreptului unional.

Ca urmare, această chestiune intră în sfera de aplicare a instanței naționale, reprezentând o chestiune de drept intern, cu privire la care nu se impune efectuarea trimiterii.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte apreciază că, în cazul de față nu este vorba de o solicitare care să vizeze validitatea sau interpretarea normelor de drept comunitar, recurenta urmărind dezlegarea de către instanța europeană a fondului litigiului.

Pe de altă parte, constată Înalta Curte că speța oferă suficiente elemente pentru ca instanța supremă să fie în măsură să soluționeze cauza prin aplicarea reglementărilor naționale în acord cu dreptul Uniunii Europene, având în vedere conținutul întrebărilor preliminare propuse, care relevă aspecte ce intră în competența de analiză și soluțio