ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4373/2024

Ședința publică din data de 9 octombrie 2024

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov la data de 10.08.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, a solicitat instanței ca, prin hotărârea care se va pronunța, să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere FBV nr. 579/03.07.2023 până la pronunțarea instanței de fond, cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 770/CA din 05.10.2023, Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, având ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere FBV nr. 579/03.07.2023 până la pronunțarea instanței de fond.

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, invocând aplicarea greșită, de către instanța de fond, a normelor de drept material, aspect care se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov, prin întâmpinare formulată, în condițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. coroborat cu art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală.

Recurenta S.C. A. S.R.L., a înțeles să formuleze, la data de 05.12.2023, cerere de recuzare prin care a arătat că d-na judecător B. nu poate lua parte la judecarea prezentului recurs, deoarece a pronunțat sentința civilă nr. 145/2023, în dosarul nr. x/2023, exprimându-și opinia cu privire la raporturile juridice dintre aceleași părți (SC A. S.R.L. și AJFP Brașov), asupra aceluiași obiect juridic (suspendare act administrativ fiscal), asupra aceleiași situații juridice (suspendarea deciziilor de impunere) și asupra aceleiași stări de fapt (în dosarul nr. x/2023 s-au analizat condițiile îndeplinite pentru suspendarea deciziei privind obligațiile accesorii, iar în prezentul dosar se solicită suspendarea efectelor deciziei privind principalul). Astfel, a susținut că în cadrul sentinței civile nr. 145/2023 d-na judecător a reținut aspecte cu privire la creanțele principale, detaliind fragmente din sentința civilă nr. 145/2023, iar pe de altă parte creanța principală este strâns legată de creanța accesorie, iar o admitere a cererii de suspendare a creanței principale va determina suspendarea creanței accesorii. A concluzionat că prin modalitatea în care a fost motivată sentința civilă nr. 145/2023, d-na judecător și-a exprimat deja opinia cu privire la creanțele accesorii, iar acest lucru face ca magistratul să devină incompatibil să soluționeze cererea de recurs, fiind incidente prevederile art. 42 alin. (1), pct. 1 și 13 C. proc. civ.

În drept, recurenta a invocat dispozițiile art. 42 pct. 1 și 13 C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 12 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, a respins cererea de recuzare formulată de recurenta reclamantă S.C. A. S.R.L. ca nefondată.

Prin decizia nr. 3 R/2024, Curtea de Apel Brașov, a respins recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 770/CA/05.10.2023 pronunțată de Tribunalul Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, pe care a menținut-o.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 53 alin. (1) teza a II-a raportat la art. 43 și urm. C. proc. civ., recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a încheierii atacate și, pe cale de consecință, admiterea cererii de recuzare formulate și depuse la data de 05.12.2023 împotriva d-nei judecător B., casarea deciziei subsecvente pronunțată de Curtea de Apel Barșov și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivarea recursului, aceasta a susținut că motivele de recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta a susținut că, d-na judecător exprimându-și opinia cu privire la raporturile juridice dintre aceleași părți (SC A. S.R.L. și AJFP Brașov), asupra aceluiași obiect juridic (suspendare act administrativ fiscal), asupra aceleiași situații juridice (suspendarea deciziilor de impunere) și asupra aceleiași stări de fapt (în dosarul nr. x/2023 s-au analizat condițiile îndeplinite pentru suspendarea deciziei privind obligațiile accesorii, iar în prezentul dosar se solicită suspendarea efectelor deciziei privind principalul) astfel prin modalitatea în care a fost motivată sentința civilă nr. 145/2023, d-na judecător și-a exprimat deja opinia cu privire la creanțele accesorii, iar acest lucru face ca magistratul să devină incompatibil să soluționeze cererea de recurs, fiind incidente prevederile art. 42 alin. (1), pct. 1 și 13 C. proc. civ.

În opinia recurentei, modalitatea în care a fost soluționată cererea de recuzare denotă încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului după reiterarea la următorul termen de judecată a aceleiași excepții echivalează cu o antepronunțare, ceea ce atrage incompatibilitatea absolută a magistratului respectiv, din perspectiva art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

A mai arătat că potrivit art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, iar potrivit art. 14 din Pactul drepturilor civile și politice, d-na judecător și -a exprimat deja opinia cu privire la cererea de suspendare executare formulată în cauza nr. 465/64/2023.

În continuare, recurenta a opinat că, prin măsurile dispuse prin încheierea de respingere a cererii de recuzare, i-a fost îngrădit accesul la justiție, iar măsurile dispuse la termenul de judecată din 12 decembrie 2023, indicând hotărârile pronunțate în litigiile la care a participat judecătorul recuzat și susțineri referitoare la fondul acestor litigii.

Intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Brașov a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând încheierea/decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Potrivit dispozițiilor art. 43 alin. (2) C. proc. civ.:

"Judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este obligat să se abțină de la soluționarea pricinii".

De asemenea, potrivit prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale, în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Imparțialitatea instanței este una dintre garanțiile fundamentale ale dreptului la un proces echitabil garantat atât de art. 21 din Constituția României, de art. 6 C. proc. civ., cât și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Examinată în contextul dreptului la un proces echitabil, așa cum este reglementat de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, analiza imparțialității se realizează prin raportare la principiile consacrate prin cazuistica convențională, conform cărora Curtea Europeană a Drepturilor Omului examinează noțiunea de imparțialitate enunțată de Curte în cauzele Kyprianou v. Cyprus și Piersack contra Belgiei prin referire la cele două fațete ale acestui concept: aspectul subiectiv, care se referă la convingerea personală a judecătorului, din perspectiva căruia imparțialitatea magistratului se prezumă până la proba contrară, dar și, cel obiectiv, care vizează modul în care imparțialitatea judecătorului este văzută din exterior de un observator rezonabil și avizat, precum și la cele consacrate prin alte documente internaționale aplicabile în materie: cum ar fi Carta Judecătorilor în Europa, Principiile de la Bangalore și Carta Universală Judecătorului.

Curtea Europeană a susținut, în mod regulat, că imparțialitatea personală a unui judecător trebuie să fie presupusă până la dovedirea contrariului (cauza Hauschildt vs. Danemarca). În ceea ce privește tipul de dovadă cerut, Curtea a căutat, de exemplu, să constate dacă un judecător a afișat ostilitate sau rea-voință sau a aranjat să aibă un caz desemnat numai lui din motive personale (cauza De Cubber vs. Belgia). Astfel, Curtea a recunoscut dificultatea de stabilire a încălcării unei dispoziții din articolul 6 din cauza parțialității subiective și din acest motiv, în marea majoritate a cazurilor, a ridicat probleme a imparțialității accentuate pe testul obiectiv.

Văzând toate aceste aspecte de ordin teoretic și raportându-se la semnificația juridică a instituției recuzării, la limitele în care instanța investită cu soluționarea recuzării examinează cererea dedusă judecății, urmărind deopotrivă paradigma deja menționată, Înalta Curte constată că este corectă concluzia instanței care a analizat cererea de recuzare formulată de recurentă în sensul că aspectele invocate prin cererea de recuzare nu se încadrează în ipotezele cazurilor de recuzare reglementate de prevederile procedurale.

Astfel, potrivit CEDO, abordarea care privește primul element al imparțialității constă într-o apreciere in concreto: trebuie analizată atât gândirea, cât și conduita judecătorului vizat, pentru a vedea dacă judecătorul și-a exprimat mai înainte de a pronunța hotărârea o opinie în legătură cu modul de desfășurare și soluționare a cazului. Imparțialitatea se prezumă până la proba contrară.

Or, procedând la o analiză de ansamblu a conduitei judecătorului recuzat, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, în speța de față, în mod legal a fost respinsă cererea de recuzare, completul învestit cu soluționarea acesteia reținând că nu este incident nici unul din motivele de recuzare prevăzute de art. 44 C. proc. civ., text care face trimitere la cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 41 și art. 42 din același cod.

Astfel, justificarea măsurilor dispuse la termenul de judecată din 12 decembrie 2023 de către judecătorii care au analizat cererea de recuzare prin prezentarea situației de fapt rezultate din cuprinsul actelor procedurale îndeplinite în cauză, în condiții conforme cu cele impuse de C. proc. civ., nu poate constitui motiv de a crede, în mod rezonabil, că respectivul judecător și-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va/vor soluționa în final cauza, fiind astfel încălcată imparțialitatea subiectivă.

Argumentul reținut de completul învestit cu soluționarea cererii de recuzare a fost acela că "cele două dosare au cauze diferite, respectiv în dosarul în care s-a pronunțat sentința civilă nr. 145/2023 s-au analizat condițiile necesare pentru a se dispune suspendarea unei decizii de impunere privind creanțe accesorii, iar în prezentul dosar se analizează condițiile necesare pentru a se dispune suspendarea unei decizii de impunere privind creanțe principale, motiv pentru care nu se poate considera că doamna judecător B. și-a exprimat opinia în legătură cu soluția ce poate fi pronunțată în prezenta cauză iar, în măsura în care o parte din aspectele litigioase s-ar suprapune cu cele deja dezlegate, în cauză ar fi incidente dispozițiile legale privind autoritatea/puterea de lucru judecat și nu cele privind incompatibilitatea".

Apoi, Curtea a mai reținut că, din modul în care este redactat art. 42 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., rezultă că judecătorul poate fi recuzat pentru acest motiv numai dacă și-a exprimat opinia în legătură cu pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare sau pronunțare, nu însă atunci când a soluționat un alt litigiu în care s-a pus în discuție aceeași problemă de drept ca acea din speță.

Cu privire la motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 pct. 13 din C. proc. civ., respectiv existența unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorului, instanța a reținut că este nefondat, nefiind indicate în speță care ar fi aceste elemente, iar simpla participare la o judecată anterioară între aceleași părți, dar cu scop diferit, în care se invocă anumite motive comune nu poate constitui un element care să genereze îndoieli cu privire la imparțialitatea doamnei judecător.

Totodată, contrar opiniei recurentei, legalitatea soluției dispuse asupra suspendării sau oportunitatea adoptării acestei măsuri care are drept consecință inerentă temporizarea judecății, nu poate fi cenzurată prin intermediul cererii de recuzare și nici al căii de atac exercitate împotriva încheierii prin care se soluționează această cerere ci, exclusiv prin intermediul căilor de atac permise de lege, care fac obiect al unei reglementări distincte de cea cuprinsă în art. 53 din C. proc. civ., pe care a fost întemeiată prezenta cale de atac.

Or, exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedurile de judecată.

Având în vedere aspectele anterior reliefate, Înalta Curte reține că, în realitate, susținerile recurentei aduse în sprijinul motivului de casare reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. se circumscriu unei atitudini subiective generate de măsurile dispuse de instanța alcătuită din judecătorii recuzați, care, în speță, nu coincid cu așteptările acestor părți; or, simpla nemulțumire cu privire la aspectele care au format convingerea instanței care a pronunțat încheierea recurată în sensul că, în speță, nu a fost afectat dreptul la un proces echitabil, la a cărui respectare și efectivitate trebuie să vegheze instanța de judecată, nu poate justifica admiterea căii extraordinare de atac a recursului din perspectiva evocatului motiv de casare.

Altfel spus, dezacordul recurenței relativ la considerentele care au justificat respingerea cererii de recuzare nu echivalează cu o critică de nelegalitate aptă să determine reformarea încheierii supuse controlului, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., poziționarea subiectivă a acestor părți în raport cu o hotărâre care îi nemulțumește, neavând aptitudinea de a releva un viciu de legalitate a încheierii recurate care să intre sub spectrul acestui motiv de recurs și să atragă casarea hotărârii din această perspectivă.

Este de necontestat că art. 6 paragraf 1 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, la care și recurenta face referire, consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî, într-un termen rezonabil, asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că îndoiala părților cu privire la imparțialitatea judecătorilor desemnați să soluționeze cauza trebuie să rezulte fie din fapte concrete care au drept consecință ruperea echilibrului impus de principiul egalității armelor, fie din existența unor circumstanțe care să justifice în mod rezonabil temerea cu privire la o prejudecată din partea magistratului, și, deci, să nu fie dedusă dintr-o interpretare pur subiectivă a părților. Or, o atare situație premisă nu este incidentă în speță, raportat la circumstanțele factuale anterior evaluate.

Înalta Curte constată, așadar, că în soluționarea cererii de recuzare, instanța care a pronunțat încheierea ce constituie obiect al prezentului recurs, înlăturând motivat argumentele titularilor cererii de recuzare și reținând că, în speță, au fost respectate garanțiile instituite prin art. 6 din CEDO privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate, cât și al egalității armelor în procesul civil, a realizat o interpretare și aplicare corectă a normelor procesuale interne și convenționale incidente, anterior menționate.

În consecință, Înalta Curte constată că din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. care vizează neregularități de ordin procedural ce sunt sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., respectiv încălcarea formelor de procedură, argumentele recurentei nu relevă niciun viciu de legalitate a încheierii recurate, care să atragă casarea acesteia.

Față de argumentele anterior expuse, se constată că soluția pronunțată de instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, bazată pe analiza motivelor invocate prin cerere, este una legală, fiind fundamentată pe o corectă aplicare și interpretare a normelor legale incidente în cauză.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 12 decembrie 2023 și a deciziei nr. 3/R/2024 din 9 ianuarie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 12 decembrie 2023 și a deciziei nr. 3/R/2024 din 9 ianuarie 2024, ambele pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 9 octombrie 2024.