ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4342/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 13.07.2023, sub nr. de dosar x/2023, reclamantele A., B., C., D., E. și F., în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA au solicitat anularea Hotărârii nr. 9 din data de 09.06.2023 emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova prin care a fost respinsă contestația formulată de reclamanți împotriva Deciziei nr. 67/24.04.2023 pusă în aplicare prin Decizia nr. 69/27.04.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova. De asemenea, au solicitat modificarea Deciziei nr. 67/24.04.2023 pusă în aplicare prin Decizia nr. 69/27.04.2023 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, astfel încât sumele reprezentând drepturi salariate datorate în baza deciziei, respectiv diferența dintre drepturile salariate stabilite potrivit deciziei și drepturile salariate acordate anterior actului menționat - cu aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, să se actualizeze ca indicele de inflație, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective. De asemenea, au solicitat modificarea actului administrativ sus menționat, astfel încât salarizarea reclamanților să se efectueze având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.01.2018.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 221 din 13 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondată, excepția prescripției extinctive și, pe fond, a admis acțiunea formulată de reclamanți, în sensul că a anulat Hotărârea nr. 9/9.06.2023, a anulat, în parte Deciziile nr. 67/24.04.2023 și nr. 69/27.04.2023, în ceea ce privește art. 1 din acestea și anexele care îi vizează pe reclamanți, obligând pârâtul să emită noi decizii de salarizare prin care să stabilească drepturile salariale ale reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 1.01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum și prin care să stabilească faptul că sumele care reprezintă diferența dintre drepturile salariale stabilite potrivit noilor ordine și drepturile salariale stabilite anterior se vor actualiza cu indicele de inflație, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective.

Cererea de recurs dedusă judecății Împotriva acestei hotărâri - Sentința civilă nr. 221 din 13 februarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal - a declarat recurs pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA. În cadrul recursului său, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL CRAIOVA a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13.07.2020 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, respectiv, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată. În dezvoltarea criticilor sale, recurentul-pârât a susținut, în esență, că prima instanță a interpretat și aplicat în mod greșit dispozițiile art. 7 din Anexa V a Legii nr. 153/2017, ale art. 2 alin. (1) lit. c) și n) și art. 11 din Legea nr. 554/2004, ale art. 2507, art. 2508, art. 2510, art. 2517, art. 2523 și art. 2537 C. civ., ale art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, ale art. 6 alin. (1) lit. b) și c) și art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, ale art. 430 și art. 431 C. proc. civ., ale Deciziilor Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 23/2016 și nr. 36/2018 și ale Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, prin raportare la hotărârile judecătorești menționate în cuprinsul sentinței atacate. Într-o primă critică a susținut recurentul că în mod greșit prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune. În esență, instanța de fond a interpretat în mod greșit prevederile art. 171 și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii, precum și ale art. 2517, art. 2523 și art. 2537 C. civ. Întrucât reclamanții au solicitat recalcularea indemnizației de încadrare și plata drepturilor aferente începând cu 01.01.2018, iar acțiunea a fost înregistrată la 13.07.2023, prima instanță trebuia să constate că în speță a operat prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13.07.2020. Referitor la instituția prescripției, în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene s-a statuat că, în interesul ordinii publice, sistemul juridic trebuie construit astfel încât să se evite repunerea în discuție a situațiilor de fapt de lungă durată (cauza C-447/13 Fg Riccardo Nencini împotriva Parlamentului European). Contrar susținerilor primei instanțe, excepția prescripției dreptului material la acțiune (excepție de fond) nu se confundă cu excepția tardivității acțiunii (excepție de procedură absolută și peremptorie) incidentă în cazul nerespectării termenului de decădere de 30 zile prevăzut de art. 7, Cap. VIII din Anexa V Ia Legea-cadru nr. 153/2017,) cele două având natură juridică și efecte diferite. In plus, prima instanță nu a ținut cont de Decizia nr. 21/22.06.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, obligatorie potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., conform căreia "dobânzile penalizatoare datorate de stat pentru executarea cu întârziere a obligațiilor de plată pot fi solicitate pentru termenul de 3 ani anterior datei introducerii acțiunii" și a dispus acordarea dobânzii pe o perioadă mai îndelungată. Într-o altă critică a mai susținut recurentul că în mod greșit instanța de fond a acordat drepturile începând cu 01.01.2018. Art. 1 din Decizia nr. 67 din 24.04.2023 prevede că drepturile salariale se acordă începând cu 07.12.2018. Întrucât recunoașterea este un act juridic unilateral, pentru a se forma valabil și a-și produce efectele, aceasta nu presupune obținerea consimțământului titularului dreptului recunoscut al creditorului. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus anterior, prin Decizia nr. 227/08.12.2021, salarizarea anumitor categorii de personal prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, având în vedere jurisprudența unitară în materie a instanțelor judecătorești, precum și Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016. Susținerea în sensul că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova ar fi renunțat la prescripția dreptului material la acțiune nu poate fi primită. Astfel, art. 1 din Decizia nr. 227/08.12.2021 stabilește în mod explicit că destinatarii săi se salarizează cu valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, "în condițiile prezentei decizii". Această prevedere trebuie interpretată în sensul că salarizarea se va realiza în modalitățile indicate în articolele subsecvente, respectiv după regulile arătate în art. 2,3, 4 și 6. » Dispozițiile art. 1 din ordin se interpretează coroborat cu cele ale art. 3 și 4, care reglementează modalitatea de stabilire și de plată a drepturilor salariale în funcție de cele două situații de drept în care se pot afla destinatarii ordinului, astfel: - cu respectarea termenului general de prescripție extinctivă, pentru destinatarii care nu dețin titluri executorii; - cu respectarea dispozitivului hotărârilor judecătorești (sub aspectul întinderii obligației), pentru destinatarii care dețin titluri executorii mai favorabile. Așadar, în cauză a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă, prev. de art. 2517 C. civ., respectiv 3 ani. Art. 1 din Decizia nr. 227/2021 are doar semnificația constatării existenței în familia ocupațională "Justiție" a unei noi valori de referință sectoriale recunoscute de ceilalți ordonatori de credite și are rolul de a marca data de la care această valoare de referință sectorială a fost aplicată/luată în considerare în cadrul familiei ocupaționale. Deci, susține recurentul - pârât nu se poate aprecia că emitentul ar fi renunțat expres la prescripție. De asemenea, nu se poate ajunge la concluzia că ar fi intervenit o renunțare tacită la prescripție. Potrivit art. 2508 C. civ., renunțarea tacită la prescripție trebuie să fie neîndoielnică și poate rezulta din manifestări neechivoce. Or, în cauză, emitentul nu a renunțat la prescripție, ci a stipulat în mod expres că face uz de prevederile legale care reglementează prescripția. Mai mult, nu este incidentă nici în ipoteza în care emitentul nu a cunoscut că termenul prescripției este împlinit. Art. 4 din Decizia nr. 227/2021 nu face altceva decât să afirme voința emitentului, conformă legii civile, de a recalcula și plăti drepturile salariale ale destinatarilor cu observarea termenului de prescripție extinctivă. In același sens, în art. 6 din Decizia nr. 227/2021 se stipulează că plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinului se efectuează după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege. In consecință, susține recurentul că drepturile salariale nu pot fi acordate începând cu 01.01.2018. O autoritate publică dispune de puterea discreționară (puterea de apreciere) atunci când are dreptul de a alege între mai multe decizii, care trebuie să fie conforme cu legalitatea. Puterea discreționară este un mijloc de buna administrare, noțiune ce vizează implementarea, exercitarea cu succes a puterii discreționare. Oportunitatea actului administrativ se manifestă prin posibilitatea emitentului dea alege în mod subiectiv și conjunctural momentul și amploarea intervenției, soluția sa corespunzând interesului concret pe care își propune să-1 asigure. Apreciind oportunitatea față de circumstanțele speței, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova a respectat limitele legale și constituționale. Exercitarea marjei de apreciere s-a făcut în concordanță cu principiul bunei administrări, astfel că Deciziile nr. 67 din 24.04.2023 și nr. 69/27.07.2024 au fost emise în acord cu realitatea faptică, iar condițiile de acordare a drepturilor sunt legale nediscriminatorii și proporționale, adecvate scopului reglementării. Contrar susținerilor primei instanțe, faptul că ulterior emiterii deciziei nr. 227/2021 au apărut acte juridice noi, nu constituie motiv de nelegalitate a deciziilor contestate. Legalitatea unui act administrativ se analizează prin prisma întrunirii condițiilor de fond și de formă la data emiterii acestuia, iar nu prin raportare la acte și situații juridice ulterioare, care nu puteau fi avute în vedere, în mod obiectiv, la data emiterii actului criticat. Executarea hotărârilor judecătorești invocate de reclamanți se realizează în condițiile art. 39 din O.U.G. nr. 114/2018, iar în lipsa unei modificări legislative sau a unei invalidări a respectivei ordonanțe dispoziția legală anterior indicată este pe deplin aplicabilă. In plus, hotărârile judecătorești invocate de reclamanți au fost pronunțate în litigii de muncă și nu instituie în sarcina pârâților obligația de a emite ordine de salarizare. De asemenea, prima instanță ignoră situația reclamantei F., care nu era beneficiara unui titlu executoriu. Decizia nr. 69/27.04.2023 a fost emisă în aplicarea Deciziei nr. 67/24.04.2023 pentru stabilirea indemnizațiilor la zi și deci cu aplicare pentru viitor, fără a afecta dispozițiile Deciziei nr. 67/24.04.2023, care privește aplicarea retroactivă a drepturilor recunoscute pe cale administrativă. Așadar, susține recurentul că, în mod greșit a dispus prima instanță anularea acestei decizii în sensu aplicării retroactive și al acordării dobânzii penalizatoare și actualizării cu indicele de inflație, în condițiile în care reclamanților le-au fost plătite deja, la zi, drepturile menționate în decizie. Față aceste considerente recurentul a solicitat admiterea recursului, pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., casarea sentinței recurate și admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13.07.2020 și respingerea acțiunii pentru această perioadă, ca prescrisă, respectiv respingerea acțiunii promovate, ca neîntemeiată.

Apărările formulate în cauză În această etapă procesuală intimatele - reclamante D., B., F., A., E. și C. au formulat apărări în cadrul unei întâmpinări comune, solicitând respingerea recursului promovat de pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, ca nefondat. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, intimatele au susținut că prima instanță în mod corect a hotărât respingerea acesteia, ca neîntemeiată, având în vedere faptul că pârâtul s-a raportat la termenul de prescripție de 3 (trei) ani pentru introducerea acțiunii în despăgubiri salariale, însă obiectul litigiului este anularea unor acte administrative de salarizare și emiterea unor noi ordine de stabilire a drepturilor salariale pentru înlăturarea inechităților sau discriminării salariale, iar nu plata drepturilor salariale pentru o anumită perioadă. Pe fondul cauzei, prima instanță a reținut în mod corect faptul că intimații sunt beneficiarii unui titlu executoriu, concretizat în sentința civilă nr. 1472/2020 a Tribunalului Vâlcea prin care li s-a recunoscut începând cu data de 15.06.2017 dreptul la VRS 605,225 RON în valoare actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de platl și până la data plății efective, context în care dreptul intimaților la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON în valoare actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală nu mai poate fi repus în discuție, fiind deja recunoscut printr-o hotărâre judecătorească, problema care se pune fiind doar aceea dacă intimațiii au dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS neplafonat, începând cu data de 01.01.2018. Prima instanță în mod corect a reținut faptul că ulterior emiterii Deciziei nr. 227/08.12.2021 a Procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova, în ordinea juridică - în privința drepturilor salariale ale colegilor intimaților au intervenit noi ordine de salarizare prin raportare la VRS de 605,225 RON începând cu o altădată, respectiv 01.01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Astfel cum rezultă din actele de la dosar, în privința unor colegi - personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul curților de apel - au fost stabilite drepturi salariale prin raportare la VRS 605,225 RON începând cu data de 0l .01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 1 53/2017, cum ar fi Decizia nr. 151/RU/2023 a Președintelui Curtii de Apel Alba Iulia, Decizia nr. 117/111/A7/2023 a Președintelui Curtii de Apel Bacău, Decizia nr. 85/2023 a Președintelui Curții de Apel Constanța sau Decizia nr. 170/2023 a Președintelui Curtii de Apel Cluj. Or, în aplicarea principiului nediscriminării salariale, emitentul actelor de salarizare (în speță, pârâtul) ar fi trebuit să aiba o conduită de reparare integrală a prejudiciului suportat de intimați, inclusiv prin raportare la o practică administrativă a altor ordonatori de credite care au recunoscut dreptul la VRS 605.225 RON inclusiv prin raportare la o perioadă anterioară emiterii ordinelor respective. Mai mult, avându-se în vedere și cele statuate de Înalta Curte de Casatie si Justiție prin Decizia nr. 55/2021 - Complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, punctele 81, 82, 83, 84, 85 și 87 - care se aplică prin analogie și personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor de judecată și a parchetelor de pe lângă acestea -, prima instanță a considerat în mod corect faptul că, pentru a se respecta pincipiul nediscriminării salariale, se impune admiterea demersului nostru procedural cu consecința anulării în parte a Deciziilor nr. 67/24.04.2023 și nr. 69/27.04.2023 în ceea ce privește art. 1 din acestea și anexele care ne vizează pe subsemnații, precum și a Hotărârii nr. 9/09.06.2023 a Colegiului de conducere al PCA Craiova pentru aceleași considerente, cu consecința evidentă a obligării pârâtului Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova la emiterea unor noi decizii de salarizare prin care să se stabilească drepturile salariale ale intimaților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605.225 RON începând cu data de 01.01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, precum și prin care să se stabilească faptul că sumele care reprezintă diferența dintre drepturile stabilite potrivit noilor ordine și drepturile salariale stabilite anterior se vor actualiza cu indicele de inflație, la acestea adăugându-se dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată până la data plății efective. Față de aceste considerente, intimații solicită respingerea recursului formulat, ca nefondat, având în vedere că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală în ceea ce privește admiterea cererii de chemare în judecată, aceasta reținând în mod corect situația de fapt a intimaților - personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor de judecată și a parchetelor de pe lângă acestea - și prevederile legale incidente cauzei.

Răspunsul la întâmpinare Deși întâmpinarea intimaților - reclamanți i-a fost comunicată recurentului în termenul legal, acesta nu a combătut apărările intimaților în cadrul unui Răspuns la întâmpinare, astfel cum prevăd dispozițiile art. 471 1 alin. (4) din C. proc. civ., incidente și în cazul recursului, conform art. 490 C. proc. civ.

Procedura de soluționare a recursului În această etapă s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ. În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelui completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 10.05.2024, a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 03.12.2024, în ședință publică, cu citarea părților, apoi la data de 11.02.2025 și la data de 20.05.2025, când, în temeiul dispozițiilor art. 2 alin. (3) din O.U.G. nr. 62/2024 a suspendat judecata recursului până la soluționarea dosarului nr. x/2025 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin rezoluția unui membru al completului de judecată din data de 19.06.2025 s-a fixat termen la data de 16.09.2025, pentru discutarea repunerii cauzei pe rol din oficiu. La termenul de judecată din data de 16.09.2025, Înalta Curte, în temeiul art. 415 alin. (3) C. proc. civ., a dispus reluarea judecării procesului, având în vedere că nu mai subzistă motivul suspendării, dosarul nr. x/2025 fiind soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 215 din data de 16 iunie 2025. Luând act de solicitarea recurentului-pârât, de judecare a cauzei în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. a declarat dezbaterile închise și a reținut dosarul în pronunțare asupra recursului ce face obiectul judecății. Având însă nevoie de timp pentru a delibera a amânat pronunțarea soluției pentru astăzi, 30 septembrie 2025.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate și a apărărilor din întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova este fondat, urmând a fi admis, în limitele și pentru motivele arătate în continuare: Astfel, analizând actele și lucrările dosarului, constată Înalta Curte că, în fapt, prin acțiunea introductivă comună înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantele A., B., C., D., E. și F., au invocat în susținerea cererii lor de desființare a Hotărârii nr. 9 din 09.06.2023, respectiv de modificare a Deciziei nr. 67/24.04.2023, titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1472/22.12.2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 1032/20.02.2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești. Prin sentința recurată, prima instanță, deși reține în cadrul considerentelor hotărârii (fila x din cuprinsul acesteia), că, din situația de fapt rezultă că reclamanta F. nu este beneficiară a vreunui titlu executoriu, spre deosebire de celelalte reclamante, ce sunt deținătoare a titlului executoriu reprezentat de sentința nr. 1472/2020 a Tribunalului Vâlcea, în dispozitivul hotărârii, raportându-se la acest titlu executoriu, a pronunțat aceeași soluție pentru toate reclamantele din proces, reținând că " dreptul reclamanților la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, în valoare actualizată și împreună cu dobânda legală nu mai poate fi repus în discuție în litigiul de față, el fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească, iar problema care se pune în litigiu este dacă reclamanții au dreptul la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS neplafonat, începând cu data de 1.01.2018." Or, Înalta Curte constată că această soluție este nelegală și se impune a fi casată, în ceea ce o privește pe reclamanta F., în considerarea faptului că situația de fapt a acesteia nu a fost pe deplin lămurită de prima instanță. Astfel, Înalta Curte, verificând actele și lucrările dosarului de fond, constată că, în cuprinsul sentinței civile nr. 1472 pronunțată la data de 22 decembrie 2020 de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, ce constituie titlu executoriu pentru celelalte reclamante, la fila x din cuprinsul acesteia, s-a reținut că " la termenul din 20 octombrie 2020 instanța a dispus disjungerea cererii în ceea ce privește pe reclamanții F. - tehnician criminalist……cu formarea unui nou dosar x/2020, în care a fost invocată excepția necompetenței teritoriale". Se impunea, astfel, ca prima instanță, în baza rolului activ conferit de art. 22 din C. proc. civ., pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, pentru completa lămurire a situației de fapt, să procedeze la un exemen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă. Prima instanță, hotărând în baza unui probatoriu incomplet, în raport de care să poată aplica în mod corect dispozițiile legale incidente cauzei, fără a stabili în mod neechivoc situația de fapt pentru toate reclamantele din proces, deci, inclusiv pentru reclamanta F., a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, motiv pentru care se impune a fi casată în parte, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare în ceea ce o privește pe reclamanta F.. Cu ocazia rejudecării, instanța de fond urmează, așadar, să lămurească pe deplin situația de fapt a reclamantei F., în sensul de a clarifica dacă aceasta este titulara vreunui titlu executoriu prin care i-au fost recunoscute drepturile salariale având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON și data acordării acestor drepturi, pentru a stabili cu certitudine dacă a fost sau nu întrerupt cursul prescripției. Față de aceste considerente, constatând ca fiind întemeiată critica recurentului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, conform căreia "prima instanță a ignorat situația reclamantei F.", critică ce se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pentru clarificarea situației acestei reclamante, Înalta Curte va admite recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, va casa în parte sentința civilă recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în ceea ce o privește pe reclamanta F., urmând a menține în rest sentința civilă recurată. Astfel, Înalta Curte constată ca fiind neîntemeiate celelalte criticile formulate de recurentul - pârât, ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În ceea ce privești critica ce vizează excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 13.07.2020, Înalta Curte o respinge, prin raportare la faptul că reclamantele A., B., C., D. și E. dețin titlul executoriu reprezentat de sentința civilă nr. 1472 pronunțată la data de 22 decembrie 2020 în dosarul nr. x/2020, prin care Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a recunoscut, cu autoritate de lucru judecat, îndreptățirea acestora la " recalcularea indemnizației brute lunare începând cu data de 15.06.2017, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON", respectiv la plata diferențelor " începând cu data de 15.06.2017 până la încetarea condițiilor de acordare, cu respectarea limitelor stabilite de Legea -cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice….dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite recalculate prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, suma acordată urmând să fie actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective". (filele x din Volumul II al dosarului de fond) Această hotărâre a rămas definitivă la data de 22 februarie 2022, prin decizia civilă nr. 1032/2022 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, de respingere a apelului formulat de pârâți, inclusiv de recurentul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova (filele x din Volumul II al dosarului de fond) În aceste condiții, când reclamantele se prevalează de o hotărâre judecătorească definitivă anterioră, se impune acordarea drepturilor începând cu data stabilită prin aceasta și, implicit, respingerea criticilor formulate de recurrent relativ la incidența prescripției dreptului material la acțiune începând cu data de 13.07.2020, întrucât reclamantelor le-a fost deja recunoscut cu autoritate de lucru judecat dreptul la recalcularea indemnizației de încadrare în raport de această valoare sectorială de referință, neexistând astfel niciun temei juridic suficient pentru ca pârâtul să ignore opozabilitatea acesteia. Este corectă concluzia primei instanțe, în sensul că problema care se urmărește a se tranșa în litigiul de față este doar de a se stabili data de la care reclamantele au dreptul la acordarea drepturilor salariale prin raportare la VRS neplafonat, respectiv, "începând cu data de 01.01.2018" cum au solicitat reclamantele, sau " începând cu data de 07.12.2018", cum s-a stabilit prin Decizia nr. 67/24.04.2023, contestată în cauză, deoarece dreptul acestora la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, în valoare actualizată și împreună cu dobânda legală, nu mai poate fi repus în discuție în litigiul de față, el fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească, respectiv prin titlul executoriu anterior menționat. Așadar, sunt neîntemeiate criticile recurentului - pârât conform cărora pretențiile anterioare datei de 13.07.2020 ar fi prescrise prin raportare la data înregistrării acțiunii la instanță (13.07.2023), întrucât contravin autorității de lucru judecat a sentinței menționate, care a recunoscut dreptul la despăgubiri reclamantelor începând cu data de 15.06.2017. Prescripția a fost întreruptă prin introducerea cererii de chemare în judecată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Vâlcea, conform prevederilor art. 2537 pct. 2 C. civ., iar prin hotărârea pronunțată în cauză s-a decis cu autoritate de lucru judecat că respectivul drept este recunoscut de la 15.06.2017. Nici celelalte critici ale recurentului - pârât nu pot fi reținute de instanța de control judiciar. Astfel, constată Înalta Curte că, pe fondul cauzei, prima instanță a reținut în mod corect faptul că reclamantele (cu excepția reclamantei F.) sunt beneficiare ale unui titlu executoriu, sentința nr. 1472/2020 a Tribunalului Vâlcea, prin care li s-a recunoscut, începând cu data de 15.06.2017, dreptul la VRS 605,225 RON în valoare actualizată cu indicele de inflație la data plății, precum și dobânda legală penalizatoare calculată de la data exigibilității fiecărei obligații de plată și până la data plății efective, astfel că, în acest context, dreptul acestora la stabilirea drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON, în valoare actualizată și împreună cu dobânda legală nu mai poate fi repus în discuție în litigiul de față, el fiind recunoscut prin hotărâre judecătorească, ce are autoritate de lucru judecat. Judicios a reținut prima instanță că, ulterior emiterii Deciziei nr. 227/2021, în ordinea juridică au intervenit noi ordine de salarizare, prin raportare la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu o altă dată, anume cu data de 1.01.2018, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 și, în aplicarea principiului nediscriminării salariale, emitentul actelor de salarizare ar fi trebuit să procedeze o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamante, inclusiv prin raportare la o practică administrativă a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS inclusiv prin raportare la o perioadă anterioară emiterii ordinelor respective. Referitor la data de 01.01.2018 pentru care prima instanță a dispus obligarea la emiterea unor noi decizii de salarizare, în sensul stabilirii drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON neplafonat, instanța de recurs constată că se impune reamintirea aspectelor de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite drepturilor salariale ale personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor. Astfel, cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin raportare la majorările salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, a fost pronunțată Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea și a stabilit următoarele: "În interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". De asemenea, a reținut în considerente, că "atunci când instanțele judecătorești sunt învestite cu cereri de egalizare a unor salarii de bază prin includerea unor majorări recunoscute prin hotărâri definitive, trebuie să examineze dacă în respectivele hotărâri au fost interpretate norme de lege care au instituit majorări de aplicabilitate generală, căci numai într-un astfel de caz principiile examinate pot constitui temei al egalizării; dacă sfera lor de aplicare este însă restrânsă în beneficiul unor anumiți destinatari ai legii, cele două principii se opun egalizării salariilor de bază ale persoanelor cărora legea nu le recunoaște dreptul la respectivele majorări" (paragraful 82). Prin Decizia nr. 13 din 13 martie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 401 din 10 mai 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea, reținând în considerente că "dezlegările instanței de contencios constituțional din cuprinsul Deciziei nr. 794 din 15 decembrie 2016 sunt integrate în prezent de normele de la art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, respectiv în conținutul conceptual al principiului nediscriminării (care reclamă eliminarea oricăror forme de discriminare și instituirea unui tratament egal cu privire la personalul din sectorul bugetar care prestează aceeași activitate și are aceeași vechime în muncă și în funcție) și în cel al principiului egalizării cu salariul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică (în sensul asigurării de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală)" (paragraful 145). De asemenea, s-a statuat că "aceste principii funcționează doar în ceea ce privește indemnizația lunară de încadrare, iar nu și în privința celorlalte componente ale salariului lunar al personalului din familia ocupațională de funcții bugetare «Justiție» și Curtea Constituțională, relevante pentru această distincție fiind definițiile legale de la art. 7 lit. c), e) și m) din Legea-cadru nr. 153/2017" (paragraful 146). Cu privire la natura juridică a componentei salariale constând în valoarea de referință sectorială și caracterul neplafonabil al acesteia, relevantă este Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, anterior menționată, prin care s-a reținut că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", aceasta fiind considerată "reper unic, de referință în sectorul în care este incident" (paragraful 81). Prezintă relevanță, din această perspectivă, și Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 422 din 9 mai 2024, precum și Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 24 aprilie 2024, pronunțate de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în interpretarea dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare. Prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale «Justiție»" și că "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată" (paragraful 69). Totodată, s-a stabilit că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 71). Aceleași statuări se regăsesc și în considerentele Deciziei nr. 4 din 11 martie 2024, respectiv că "elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectoriale distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale" (paragraful 82). Edificatoare este și Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reținut că "în măsura în care în cadrul aceleiași familii ocupaționale este stabilit un anumit nivel al valorii de referință sectorială, acesta este aplicabil întregii familii ocupaționale, iar diferențierea veniturilor rezultă în mod exclusiv din utilizarea unor coeficienți de multiplicare caracteristici, care variază în raport cu funcția ocupată și cu celelalte criterii indicate de legiuitor. Mai mult decât atât, analiza jurisprudenței naționale relevă, așa cum s-a arătat mai sus, că deja au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive, care au recunoscut dreptul magistraților la o indemnizație calculată pe baza valorii de referință sectorială de 605,225 RON, incidentă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» și care îi vizează pe toți ordonatorii principali de credite din acest sistem. Prin urmare, dacă în cadrul familiei ocupaționale «Justiție» există deja astfel de hotărâri judecătorești, indemnizațiile de încadrare ale tuturor celorlalți magistrați trebuie stabilite la nivelul maxim aflat în plată, (...) pentru că hotărârile pronunțate au examinat prevederi legale cuprinse în acte normative cu aplicabilitate generală" (paragrafele 81-83). De asemenea, prin Decizia nr. 82 din 18 noiembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 67 din 28 ianuarie 2025, s-au reținut (prg 104) următoarele: "104. Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, toate chestiunile de drept relevante în soluționarea cauzelor cu care au fost învestite instanțele de trimitere, respectiv: - dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale; - valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon; - existența dreptului salariaților la egalizarea indemnizațiilor la nivel maxim, prin raportare la majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești, nu este condiționată de emiterea de către ordonatorul de credite a unor ordine de salarizare." Sintetizând cele anterior expuse, reiese că Înalta Curte de Casație și Justiție a lămurit pe deplin, prin decizii de unificare a jurisprudenței cu caracter obligatoriu, faptul că dispozițiile art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice se interpretează în sensul că principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, dacă acestea au aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale respectiv că valoarea de referință sectorială reprezintă o componentă salarială cu aplicabilitate generală, reprezentând un reper unic avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", reper ce nu poate fi supus unei limitări sau unui plafon. Prin urmare, în mod just prima instanță a reținut că, față de principiul nediscriminării salariale, ce are ca finalitate asigurarea unei egalități salariale, din perspectiva unui indicator general aplicabil, la nivelul unei categorii profesionale, dreptul reclamanților de a le fi stabilite drepturile salariale în raport de VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018 trebuie raportate la cele recunoscute definitiv pe cale judecătorească altor salariați din cadrul familiei ocupaționale "Justiție". Deopotrivă, instanța de control judiciar constată că, prin Decizia nr. 43 din 16 septembrie 2024 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1106 din 05 noiembrie 2024, s-au reținut următoarele: "93. Verificând îndeplinirea acestei condiții, se constată că instanța supremă a statuat anterior în mecanismele de unificare a practicii judiciare cu privire la inaplicabilitatea plafonării reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când depășirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referință sectorială, prin Decizia nr. 3 din 11 martie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii. Astfel, în considerentele de la paragrafele 69 și 71 ale acestei decizii, s-a reținut că: valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", în timp ce coeficienții de multiplicare constituie elementul component în funcție de care se realizează diferențierea veniturilor judecătorilor și procurorilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului la care își desfășoară activitatea ori în considerarea funcției pe care o ocupă. Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată, în timp ce coeficienții de multiplicare sunt distincți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari. Distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale. 94. Demn de precizat este însă că, față de raportarea instanțelor de trimitere la data de 1 ianuarie 2018, aspectul neaplicării dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 atunci când depășirea plafonului este determinată de utilizarea valorii de referință sectorială, va fi, în mod evident, avut în vedere de instanțele judecătorești în funcție de data concretă la care, pentru fiecare reclamant din cauzele deduse judecății, se pune problema atingerii plafonului indemnizațiilor de încadrare, respectiv al salariilor de bază stabilite pentru anul 2022, atât timp cât acest plafon este atins la date diferite și nu în mod obligatoriu la data de 1 ianuarie 2018, în funcție de evoluția profesională a fiecărui angajat salarizat în temeiul Legii-cadru nr. 153/2017." Prin urmare, în mod corect a reținut prima instanță că, în aplicarea principiului nediscriminării salariale, emitentul actelor de salarizare ar fi trebuit să asigure o reparare integrală a prejudiciului suportat de reclamanți, prin raportare la o practică administrativă a altor ordonatori de credite care recunosc dreptul la VRS cu referire în special la drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești. Așadar, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală, sub acest aspect, interpretând în mod corect dispozițiile art. 6 lit. b) și c) dar și art. 1 și 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, argumentele invocate de recurent în cadrul motivelor de recurs, nefiind apte să conducă la reformarea acesteia, în sensul celor solicitate de autoritate. Astfel, având în vedere și cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 55/2021, Înalta Curte reține că, în privința reclamantelor A., B., C., D. și E., în mod corect prima instanță a constatat că, pentru respectarea principiului nediscriminării salariale, se impune admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, motiv pentru care hotărârea recurată va fi menținută în privința acestora, criticile recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind nefondate.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 497 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte, reținând ca fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., va admite recursul formulat de pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în ceea ce o privește pe reclamanta F., menținând în rest sentința civilă recurată.