ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4163/2025

Ședința publică din data de 24 septembrie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a X-a de contencios administrativ și fiscal și achiziții publice la data de 06.05.2025, reclamanții A. și B., cetățeni nepalezi, cu domiciliul stabil în România, în baza avizelor de muncă emise legal, în calitate de reprezentanți legali (părinți) ai minorilor C. și D., împotriva refuzului de acordare a vizelor de scurtă ședere (tip C) pentru cetățenii minori C. și D., au solicitat:

Prin sentința civilă nr. 91 din 14 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 36 alin. (3) din O.U.G nr. 194/2002 ca devenită inadmisibilă, ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor Regulamentului (CE) nr. 810/2009 de instituire a Codului de Vize al UE, raportat la prevederile art. III din Legea nr. 157/2011, s-a respins excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru nefinalizarea procedurii plângerii prealabile, excepția inadmisibilității capătului de cerere privind constatarea îndeplinirii condițiilor legale pentru acordarea vizelor de scurtă ședere (tip C) pentru cetățenii minori C. și D. și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind obligarea pârâților la emiterea noilor decizii prin care să se acorde vizele de scurtă ședere (tip C) solicitate pentru perioada de 90 de zile în scopul vizitării părinților aflați legal în România, pentru cetățenii minori C. și D., având în vedere îndeplinirea condițiilor legale.

Totodată, s-a admis cererea de chemare în judecată, constatându-se că sunt îndeplinite condițiile legale pentru acordarea vizelor de scurtă ședere (tip C) pentru cetățenii minori C. și D..

Pârâtul a fost obligat la emiterea noilor decizii prin care să se acorde vizele de scurtă ședere (tip C) solicitate pentru perioada de 90 de zile în scopul vizitării părinților aflați legal în România, pentru cetățenii minori C. și D., având în vedere îndeplinirea condițiilor legale, urmând ca acest termen să curgă de la data eliberării vizelor și eliberarea vizelor fără a se solicita prezența fizică a minorilor (amprentați anterior) la sediul ambasadei, prin reprezentant care va depune pașapoartele în vederea aplicării vizei.

Prin încheierea din data de 11.06.2025 a fost respinsă cererea de îndreptare a erorii materiale, în sensul înlăturării mențiunii că hotărârea este executorie, cerere formulată de pârâtul Ministerul Afacerilor Externe

Împotriva sentinței civile nr. 91 din 14 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice, a declarat recurs pârâtul Ministerul Afacerilor Externe, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și în rejudecare, admiterea excepției inadmisibilității, iar în subsidiar, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivare, în privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., a arătat, în esență, următoarele:

A precizat că prima instanță, prin pronunțarea soluției de respingere a excepției de inadmisibilitate a capătului de cerere privind constatarea îndeplinirii condițiilor pentru acordarea vizelor de scurtă durată urmată de analiza pe fond, s-a substituit autorității executive în exercitarea atribuțiilor de analiză a dosarelor de solicitare a vizelor de scurtă durată. Astfel, a subliniat că evaluarea veridicității documentelor și a intenției reale de întoarcere în țară este atributul exclusiv al autorității competente, care beneficiază de o largă marjă de apreciere, instanțele de contencios putând să exercite strict un control de legalitate, iar nu unul de oportunitate.

Totodată a subliniat că prin soluția pronunțată s-a nesocotit autoritatea de stat exercitată în procesul de examinare a cererii de viză, instanța identificând circumstanțe favorabile exclusiv solicitanților de viză, aducându-se, astfel, atingere principiului evocat la art. 10 din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ. A fost pusă la îndoială capacitatea de apreciere corectă și imparțială a autorităților române, care au obligația de a dispune măsuri preventive în relație cu riscuri pe linie de migrațiune și alte riscuri/riscuri asimetrice, inerente conceptului de "viză" în favoarea unor resortisanți terți.

Recurentul a subliniat că, inclusiv ca urmare a efectului capacității și competențelor autorităților naționale de a refuza acordarea de vize de intrare în favoarea unor străini, cetățenii unei țări dispun de condițiile necesare și, pe cât posibil, suficiente, pentru a-și desfășura traiul și activitatea fără teama unor potențiale pericole, riscuri și amenințări.

A considerat că instanța nu are competența să se substituie în aprecierea autorității administrative în ceea ce privește constatarea îndeplinirii condițiilor de acordare a vizelor. Viza este un act administrativ discreționar care poate fi eliberat doar în urma îndeplinirii tuturor condițiilor prevăzute de lege, în speță a celor prevăzute de Codul de vize, nu un act cu caracter strict obligatoriu.

Prin urmare, a subliniat că instanța nu poate constata îndeplinirea condițiilor privind eliberarea vizelor, pentru că aceasta ar presupune substituirea în atribuțiile exclusive ale administrației și ar fi contrar art. 1 alin. (4) din Constituție.

În materie de vize, instanța poate controla respectarea procedurii și existența motivelor de respingere prevăzute de lege, dar nu poate decide dacă viza trebuie emisă. A stabili "constatarea îndeplinirii condițiilor pentru emiterea vizei" echivalează cu o evaluare substitutivă de fond, care depășește cadrul legal de control al instanței de contencios administrativ.

Prin constatarea îndeplinirii condițiilor de acordare a vizei de către instanță, aceasta a efectuat inclusiv o verificare a oportunității, inadmisibilă în contencios administrativ. Verificarea oportunității presupune printre altele evaluarea riscurilor, a documentelor justificative și a circumstanțelor de fond, adică să exercite atribuțiile autorității executive, respectiv să se substituie autorității competente în evaluarea cererilor de viză. Drept urmare, constatarea de către instanță a "îndeplinirii condițiilor" echivalează cu o ingerință nepermisă în sfera executivului, incompatibilă cu principiul separației puterilor în stat.

De asemenea, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care Ministerul Afacerilor Externe este obligat să soluționeze favorabil cererea intimaților-reclamanți, în sensul acordării vizei de scurtă ședere, echivalează cu o încălcarea a principiului constituțional al separației puterilor în stat. Instanța de contencios administrativ nu are competența de a se substitui autorității administrative în exercitarea atribuțiilor sale specifice, ci doar de a verifica legalitatea și temeinicia actelor administrative emise.

Recurentul a susținut că obligarea autorității la emiterea unor vize presupune o apreciere subiectivă a veridicității documentelor, a riscului de migrațiune și a altor aspecte de oportunitate, nu doar de legalitate.

Prima instanță a suprapus propria apreciere peste marja legală de apreciere conferită autorității competente, încălcând astfel art. 32 alin. (1) lit. b) din Regulamentul 810/2009.

În situația în care instanța a constatat existența unui refuz nejustificat al autorității, remediul procedural adecvat nu este obligarea directă la emiterea vizei, ci, cel mult, dispunerea reanalizării cererii de către autoritatea competentă, cu respectarea legalității. În cauză, instanța a depășit acest cadru, impunând acordarea vizelor de scurtă durată, în lipsa unei evaluări complete și clare a tuturor condițiilor legale, afectând astfel prerogativele autorităților competente în materie de imigrație și securitate națională.

Instanța a reținut în mod greșit că reclamanții au depus toate documentele prevăzute de lege, fără a analiza în mod real suspiciunile exprimate de autoritatea consulară cu privire la autenticitatea, veridicitatea și fiabilitatea acestor documente. Conform art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul comunitar de vize, autoritatea competentă are nu doar dreptul, ci și obligația de a verifica dacă documentele justificative prezentate în susținerea cererii sunt autentice și susțin în mod credibil scopul declarat al șederii. Niciuna dintre aceste condiții nu presupune dovedirea certă a relei-credințe, ci doar suspiciuni rezonabile, standard care a fost îndeplinit în cauză.

A susținut că aceste suspiciuni au fost ignorate de instanță, în condițiile în care aceasta nu dispune de mijloacele tehnice, instituționale sau juridice necesare pentru a verifica autenticitatea documentelor sau pentru a evalua riscul prevăzut de art. 21 din Codul de vize. Competența de a stabili autenticitatea unor acte provenite dintr-un stat terț aparține exclusiv misiunii diplomatice, care are acces la instrumente de verificare, baze de date și colaborări instituționale internaționale.

Prin ignorarea acestor suspiciuni justificate ale misiunii diplomatice, instanța a realizat o apreciere pur formală, considerând că simpla existență a unor documente echivalează cu îndeplinirea condițiilor legale, ceea ce contravine normelor aplicabile și jurisprudențe CJUE (spre ex. cauza C-84/12 Koushkaki).

Astfel, a apreciat că instanța a tratat autoritatea ca având doar un rol formal de verificare a actelor și a exclus complet componența de apreciere asupra credibilității cererii, componentă esențială în procesul de acordare a unei vize Schengen.

În jurisprudența actuală a CJUE o largă marjă de apreciere presupune un control jurisdicțional limitat, în caz contrar, aplicarea marjei de apreciere ar fi compromisă, iar sistemul judiciar ar îndeplini atribuțiile sistemului executiv. Procedura de exercitare a căii de atac a fost concepută pentru a evita deciziile arbitrare, această interpretare fiind confirmată de jurisprudența Curții exprimată în cauza Fahimian. Astfel, în lipsa unei erori vădite de apreciere din partea administrației, organul jurisdicțional trebuie să constate legalitatea deciziilor de respingere a cererilor de viză.

A mai subliniat că, în mod eronat, a apreciat prima instanță că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții ar fi contestat refuzul acordării vizelor de scurtă ședere, deși aceștia nu au formulat în mod expres un capăt de cerere de anulare a deciziilor administrative prin care s-au respins cererile de viză. Instanța s-a substituit voinței reclamanților, interpretând în mod arbitrar și extensiv conținutul cererii introductive, în care nu se regăsește vreo solicitare expresă de anulare a actelor administrative individuale emise de autoritate, ceea ce nu corespunde exigențelor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și conduce la o nesocotire a dreptului la apărare al autorității.

În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. a arătat, în esență, următoarele:

A susținut că prima instanță a redus în mod nejustificat termenul legal de 25 de zile prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., fără a justifica caracterul urgent al cauzei, în sensul art. 201 alin. (5) C. proc. civ.

De asemenea a precizat că instanța nu a comunicat autorității cererea precizatoare depusă de intimații-reclamanți, ceea ce a condus la imposibilitatea obiectivă de a formula apărări sau observații în raport cu noile elemente invocate. Această omisiune echivalează cu o încălcare flagrantă a principiului dreptului la apărare, reglementat de art. 13 din C. proc. civ. și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a arătat, în esență, următoarele:

A susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor de drept material care reglementează Codul comunitar de vize, respectiv Regulamentul (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize precum și a art. 2 alin. (1) lit. i) și n) din Legea nr. 554/2004.

Recurentul a arătat că prima instanță, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (1)

2

și (7)

3

și art. 32 alin. (1) lit. b) din Codul de vize, a reținut că autoritatea competentă are obligația de a acorda viza în mod automat, chiar dacă solicitanții anexează toate documentele justificative. În realitate, a subliniat că autoritatea are obligația să evalueze veridicitatea și autenticitatea documentelor justificative, veridicitatea scopului călătoriei, intenția de întoarcere, riscul de migrațiune ilegală și coerența întregului dosar, or, în cauză, misiunea diplomatică a procedat întocmai la analiza solicitării de emitere a vizelor pentru intimații-reclamanți minori. Astfel, refuzul de eliberare a vizelor a fost motivat în mod temeinic și legal cu privire la fiecare solicitant în parte, în raport cu documentele depuse, fiind reținute o serie de suspiciuni rezonabile referitoare a veridicitatea intenției declarate și la organizarea efectivă a șederii minorilor în România și la credibilitatea documentelor prezentate, raportat la următoarele elemente: adresa locației menționate în invitația notarială prin care s-a solicitat acordarea vizei, data biletelor de avion prezentate și perioada indicată în invitația notarială, extrasul de cont pus la dispoziție pentru a justifica mijloacele financiare suficiente întreținerii celor doi solicitanți de vize, asigurările prezentate, însoțitorul minorilor la ghișeul consular (numita E.).

Instanța de fond a reținut, în mod eronat, că misiunea diplomatică ar fi exercitat abuziv puterea discreționară de care dispune în materia acordării vizelor. În realitate, recurentul a susținut că decizia de refuz s-a fundamentat pe o analiză riguroasă a circumstanțelor concrete ale cauzei, în baza unor indicii factuale și a unor documente examinate atât individual, cât și în mod cumulativ, în condițiile art. 21 alin. (1) și (7) din Codul comunitar de vize.

A susținut că este eronată interpretarea instanței potrivit căreia caracterul neexhaustiv al Anexei II ar exonera solicitantul de obligația de a prezenta documente suplimentare și concludente. Dimpotrivă, Codul de vize impune ca cererea să fie susținută de documente credibile și verificabile, iar în prezența unor neconcordanțe ori suspiciuni, autoritatea competentă are nu doar dreptul, ci și obligația de a solicita lămuriri sau documente suplimentare. Or, în cauză, conduita urmată de misiunea diplomatică a fost corespunzătoare.

A mai susținut că în mod greșit prima instanță a reținut că autoritatea consulară nu ar fi motivat decizia, în condițiile în care motivele refuzului au fost comunicate în mod expres, prin completarea formularelor standard potrivit art. 32 alin. (2) din Codul comunitar de vize, cu indicarea concretă a documentelor considerate neconforme, insuficiente sau neverosimile. Instanța a ignorat faptul că Regulamentul (CE) nr. 810/2009 nu prevede obligația autorității de a detalia în mod amplu și individualizat raționamentul care a dus la refuz, ci doar indicarea motivelor legale aferente.

Recurentul a menționat că, în mod eronat, prima instanță a apreciat că ar fi trebuit să fie dovedit dincolo de orice îndoială rezonabilă că actele prezentate de solicitanți sunt invalide, întrucât acesta este un standard penal, care nu există în materia vizelor. Codul de vize prevede doar existența unor suspiciuni rezonabile, nu certitudini absolute, în evaluarea cererii.

Totodată, a arătat că instanța a aplicat, în mod eronat, principiul proporționalității, absolutizând dreptul la reunirea familiei și ignorând neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 32 alin. (1) lit. a) și b) din Codul de vize. Aprecierile instanței sunt eronate, întrucât ignoră gravitatea indiciilor constatate de misiunea diplomatică și minimalizează obligația acesteia de a asigura securitatea și integritatea procesului de eliberare a vizelor.

În acest context, a susținut că autoritatea a acționat în limitele cadrului legal aplicabil, în mod rezonabil si proporțional cu obiectivul fundamental al regimului vizelor Schengen, acela de a asigura o triere riguroasă și preventivă a cererilor, în vederea protejării interesului general al securității spațiului european.

Recurentul a mai arătat că prima instanță a invocat în mod greșit cauza C-550/16, întrucât aceasta se referă exclusiv la reîntregirea familială a minorilor neînsoțiți care beneficiază de protecție internațională, în temeiul Directivei 2003/86/CE. Or, această Directivă nu este aplicabilă regimului vizelor de scurtă ședere, reglementat autonom prin Regulamentul 810/2009, care nu consacră un drept la reîntregirea familiei, ci doar posibilitatea acordării unei vizite temporare, sub rezerva îndeplinirii cumulative a condițiilor legale.

De asemenea, a susținut că nici cauza C-63/23 privind art. 17 din Directiva 2003/86/CE nu este incidentă, având în vedere că se referă la refuzul reînnoirii permisului de ședere al membrilor de familie a unui susținător al reîntregirii, fără să fie audiați, iar nu la vizele de scurtă ședere.

În egală măsură, a susținut că nici jurisprudența CEDO invocă de prima instanță în scopul argumentării unei pretinse încălcări a art. 8 din Convenție nu este incidentă, întrucât privește reîntregirea familiei în contextul solicitării unei vize de lungă ședere pentru reîntregirea familiei și protecția minorilor, în contextul procedurilor de azil.

A mai arătat, contrar celor reținute de prima instanță, că principiul proporționalității nu poate justifica acordarea unei vize în lipsa îndeplinirii condițiilor legale, întrucât acest principiu nu poate opera în mod autonom, ci doar raportat la un drept deja recunoscut. Or, în materia vizelor de scurtă ședere, nu există un drept subiectiv la acordarea vizei, ci o vocație condiționată de îndeplinirea cumulativă și actuală a unor cerințe legale, verificate în momentul soluționării cererii. În cauză, nu a fost identificat niciun motiv serios de ordin familial, medical, educațional sau umanitar care să justifice acordarea vizei în ciuda suspiciunilor autorității administrative.

Referitor la soluția de respingere a excepției de inadmisibilitate a acțiunii pentru nefinalizarea procedurii prealabile, a arătat că prima instanță a nesocotit scopul și finalitatea reală a acestei proceduri.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 8 C. proc. civ.

Recurentul a depus cerere ce completare a motivelor de recurs prin care a invocat critici suplimentare în privința motivelor de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În esență, recurentul a arătat că, în mod eronat, în dispozitivul hotărârii, prima instanță a indicat mențiunea executorie, cu nesocotirea dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 425 alin. (3), art. 425 alin. (1) lit. b), art. 433, art. 448 alin. (1), art. 449 C. proc. civ.

Recurentul a formulat recurs și împotriva încheierii de ședință din 11.06.2025 prin care a fost respinsă ca neîntemeiată, cererea de îndreptare a erorii materiale, prin care a invocat motivele de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 8 C. proc. civ.

În motivare, a arătat, în esență, că prima instanță a respins cererea de îndreptare a erorii materiale fără a respecta obligația de a motiva în fapt și în drept soluția pronunțată. Astfel, a arătat că prima instanță nu a expus motivele pentru care apreciază că includerea mențiunii executorie în cuprinsul dispozitivului sentinței nu reprezintă o eroare materială în sensul art. 442 C. proc. civ.

Totodată, a arătat că o calificare eronată a cererii ca fiind o cale de atac, iar nu o veritabilă cerere de îndreptarea erorii materiale încalcă principiul disponibilității și al calificării juridice corecte a cererii deduse judecății. A precizat că cererea formulată nu urmărea schimbarea soluției, ci doar corectarea unei expresii inserate mecanic în dispozitiv, care nu avea suport în considerente și nici fundament legal.

A mai susținut că prima instanță a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 442 C. proc. civ., întrucât negarea caracterului de eroare materială al unei mențiuni inserate în dispozitiv fără temei legal, reprezintă tocmai o aplicare greșită a dispozițiilor legale indicate.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, arătând, în esență, că prima instanță a respectat dispozițiile procedurale și a făcut o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de apărările formulate prin întâmpinarea depusă și de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul împotriva încheierii din 11 iunie 2025 este nefondat, iar recursul împotriva sentinței civile nr. 91 din 14 mai 2025 este fondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la sentința recurată

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., invocat de către recurentul-pârât, Înalta Curtea subliniază că acesta nu poate fi primit, întrucât prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești" se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituția României sau de legile organice. Or, în cauză, instanța de fond nu a săvârșit acte care intră în atribuțiile unor organe aparținând altor autorități legal constituite în stat, ci a soluționat o cerere specifică contenciosului administrativ subiectiv, având ca obiect cenzurarea unui pretins refuz nejustificat al autorității pârâte de a emite vize de scurtă ședere în favoarea reclamaților.

Înalta Curte subliniază că potrivit art. 1 alin. (1) rap. la art. 8 alin. (1) și art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanțele de contencios administrativ realizează un contencios de plină jurisdicție. Or, în aceste condiții, instanța este abilitată să analizeze nu doar caracterul eventual nelegal al conduitei autorității publice, ci poate să ordone măsuri concrete pentru restabilirea dreptului sau interesului legitim vătămat și în acest scop poate chiar să oblige autoritatea să emită un act cu conținutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii, iar nu doar sa oblige autoritatea să reevalueze cererea ce i-a fost adresată.

Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus amintite, Înalta Curte constată că nu se poate reține că prima instanță, analizând condițiile în care pot fi eliberate vizele de scurtă ședere în privința intimaților-reclamanți și ajungând la o concluzie diferită de cea formulată de autoritate, a depășit atribuțiile puterii judecătorești. În realitate, prima instanță a analizat măsura dispusă de autoritate în privința intimaților-reclamanți din perspectiva dispozițiilor legale incidente în materia vizelor de scurtă ședere, cu luarea în considerare a principiului proporționalității care guvernează raporturile de drept administrativ, ceea ce corespunde exigențelor impuse de legea contenciosului administrativ.

Prin urmare, verificând raportul dedus judecății prin prisma principiului legalității actului administrativ și a proporționalității măsurii dispuse, instanța învestită cu o acțiune în contencios subiectiv, de plină jurisdicție, poate să oblige autoritatea să emită un act cu conținutul solicitat de reclamant, fără ca prin aceasta să se substituie autorității publice, cu depășirea atribuțiile puterii judecătorești.

Inclusiv jurisprudența CJUE în materie de vize permite instanței naționale să oblige autoritatea la emiterea vizei, sens în care amintim C-403/16, El Hassani din 13 decembrie 2017, C-133/15, Chavez-Vilchez și alții din 11 mai 2017, C-949/19, M.A. din 10 martie 2021.

Din principiile enunțate de CJUE în această jurisprudență rezultă că art. 32 alin. (3) din Codul de vize, coroborat cu art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, obligă statele membre să asigure o cale de atac jurisdicțională efectivă împotriva refuzului de viză, că instanța națională trebuie să poată examina legalitatea refuzului, chiar dacă autoritățile dispun de o marjă largă de apreciere și că deși vizele naționale intră în competența statelor membre, atunci când acestea cad sub incidența dreptului UE, trebuie asigurată posibilitatea unui recurs jurisdicțional efectiv, instanța națională neputând exclude controlul judecătoresc asupra refuzului de viză.

Caracterul efectiv al căii de atac implică posibilitatea reală și practică de a supune actul contestat unui control jurisdicțional substanțial, apt să asigure repararea încălcării dreptului, standarde desprinse din art. 47 Carta drepturilor fundamentale și art. 13 CEDO, precum și din jurisprudența CJUE.

Revenind, CJUE nu impune instanței naționale să emită ea însăși viza, dar, în materie de drepturi fundamentale (de exemplu: art. 7 și 24 din Cartă - viața de familie și interesul superior al copilului), aceasta trebuie să asigure protecția efectivă, ceea ce poate însemna inclusiv obligarea autorității să acorde viza atunci când refuzul ar priva solicitantul de drepturile sale esențiale.

În lumina acestor considerente, susținerile contrare ale recurentului nu pot fi primite.

Jurisprudența invocată de recurent, respectiv hotărârile CJUE în cauzele C-84/12 Koushkaki și C-544/15 Fahimian, nu infirmă raționamentul juridic expus.

În Cauza Koushkaki, CJUE a statuat că, deși statele membre dispun de o marjă de apreciere în materia vizelor, această marjă nu este discreționară absolut, iar instanțele naționale trebuie să poată exercita un control efectiv asupra legalității refuzului iar în Cauza Fahimian, Curtea a confirmat existența unei largi marje de apreciere a autorităților în aprecierea riscului pentru siguranța publică, dar a subliniat că decizia trebuie să se întemeieze pe o bază factuală suficientă și să fie supusă controlului jurisdicțional, inclusiv sub aspectul respectării garanțiilor procedurale.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. este nefondat.

În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Referitor la reducerea termenului pentru depunerea întâmpinării, Înalta Curte reține, pe de o parte, că această măsură face parte din categoria măsurilor de administrare a justiției, întrucât privește modul de organizare a procesului și nu soluționarea fondului litigiului, care nu poate face obiectul căilor de atac, în acest sens dispunând art. 465 C. proc. civ. ("Măsurile de administrare judiciară nu pot face obiectul niciunei căi de atac.").

O astfel de măsură poate fi eventual cenzurată doar din perspectiva vătămării dreptului la apărare, vătămare care nu poate fi înlăturată altfel, însă, în cauză, recurentul nu a invocat o astfel de vătămare.

Pe de altă parte, cerințele procedurale referitoare la procedura prealabilă reglementată de art. 200 și urm. C. proc. civ. sunt instituite prin norme care ocrotesc un interes privat în sensul art. 174 alin. (3) C. proc. civ., astfel încât neregularitățile pot fi invocate de partea interesată în condițiile art. 178 alin. (3) lit. a) C. proc. civ., respectiv prin întâmpinare, sau dacă întâmpinarea nu este obligatorie, la primul termen de judecată.

În cauză, neregularitate procedurală invocată de recurent, constând în reducerea de către instanță a termenului prev. de art. 201 C. proc. civ., fiind anterioară momentului depunerii întâmpinării, ar fi trebuit invocată prin întâmpinare. Or, din studierea întâmpinării depuse de recurentul-pârât în fața instanței de fond, rezultă că acesta nu a înțeles să invoce această neregularitate.

În aceste condiții, Înalta Curte reține că recurentul nu mai poate deduce judecății această neregularitate procedurală, prin intermediul cererii de recurs, fiind incidente dispozițiile art. 178 alin. (4) C. proc. civ.

Referitor la necomunicarea cererii precizatoare, primordial, se amintește că nulitatea actelor de procedură (și implicit casarea hotărârii) este condiționată de regulă de existența unei vătămări (art. 175 C. proc. civ.). Dacă o parte nu a putut lua cunoștință de precizarea de acțiune și, prin aceasta, nu și-a putut formula apărările, vătămarea este prezumată, dar dacă, deși nu s-a comunicat formal precizarea, partea a formulat apărări, a participat la dezbateri și nu rezultă că soluția ar fi fost alta, se poate aprecia că nu există o vătămare efectivă.

Așadar, nu orice neregularitate procedurală atrage automat casarea hotărârii, ci numai aceea care atrage nulitatea, respectiv, care a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel. Lipsa comunicării precizării de acțiune poate fi sancționată cu nulitatea numai dacă apărările formulate nu acoperă și aspectele din precizare, iar soluția instanței ar fi fost diferită.

În cauză, la primul termen de judecată, recurentul-pârât a fost prezent, prin reprezentant convențional, consilier juridic, iar instanța i-a adus la cunoștință depunerea cererii precizatoare de către reclamanți, cât și conținutul acesteia.

Înalta Curte reține că cerința procedurală referitoare la comunicarea actelor de procedură este instituită prin norme care ocrotesc un interes privat, astfel încât neregularitățile referitoare la necomunicarea cererii precizatoare și, în consecință, la nesocotirea dreptului la apărare pot fi invocate de partea interesată în condițiile art. 178 alin, 3 lit. b) C. proc. civ.

În cauză, Înalta Curte constată că recurentul-pârât deși a fost prezent prin reprezentant convențional la primul termen, nu a înțeles să invoce lipsa comunicării cererii precizatoare și nici nu a solicitat acordarea unui termen pentru a lua cunoștință de conținutul acesteia

Prin urmare, Înalta Curte reține că recurentul nu mai poate deduce judecății această neregularitate procedurală, prin intermediul cererii de recurs, fiind incidente dispozițiile art. 178 alin. (4) C. proc. civ.

În continuare, Înalta Curte subliniază că se încadrează în motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. criticile formulate cu privire la nerespectarea limitelor învestirii de către prima instanța, criticile referitoare la nefinalizarea procedurii prealabile cât și criticile referitoare la inserarea mențiunii "executorie" în cuprinsul dispozitivului sentinței

Referitor la nerespectarea limitelor învestirii de către prima instanța, Înalta Curte reține că prima instanța a analizat cererea de chemare în judecată, cu respectarea dispozițiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și art. 9 C. proc. civ.. Astfel, prin cererea introductivă instanța a fost învestită cu analizarea pretinsului caracter nejustificat al autorității pârâte de a emite vize de scurtă ședere în favoarea reclamanților. Or, prin sentința recurată, prima instanță a analizat tocmai obiectul dedus judecății, cu respectarea limitelor învestirii, iar soluția pronunțată în dispozitiv a vizat întocmai actul administrativ asimilat dedus judecății (refuz nejustificat).

În aceste condiții, Înalta Curte subliniază că nu se poate reține că dreptul la apărare al recurentului-pârât ar fi fost nesocotit, din această perspectivă.

Referitor la nefinalizarea procedurii prealabile, Înalta Curtea reține că această critică este neîntemeiată și o va respinge, pentru următoarele considerente care vor substitui motivarea primei instanțe:

Astfel, actele administrative contestate, respectiv formulare de viză de scurtă ședere, comunicate intimaților-reclamanți exprimă refuzul expres de acordare a vizei de scurtă ședere, iar potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 parcurgerea procedurii prealabile în această situație, nu este obligatorie.

Referitor la inserarea mențiunii "executorie" în cuprinsul dispozitivului sentinței, Înalta Curte reține că potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în materia contenciosului administrativ, recursul este suspensiv de executare, astfel încât, hotărârea pronunțată de prima instanță potrivit art. 18 din același act normativ, deși nu este susceptibilă de apel, nu poate fi pusă în executare. Or, în aceste condiții, Înalta Curte constată că, în mod eronat, prima instanță a inserat mențiunea executorie în cuprinsul dispozitivului sentinței recurate, motiv pentru care se impune înlăturarea acesteia, recursul fiind fondat numai sub acest aspect.

În privința motivului de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material.

Recurentul critică hotărârea susținând aplicarea greșită a normelor Codului comunitar de vize, respectiv art. 21 alin. (1) indice 2 și alin. (7) indice 3 și art. 32 alin. (1) lit. b) din Regulamentul CE nr. 810/2009, potrivit cărora examinarea cererii de viză de scurtă ședere presupune verificarea condițiilor de intrare, iar refuzul de viză intervine atunci când există îndoieli justificate asupra autenticității documentelor sau veridicității declarațiilor solicitantului.

Înalta Curte constată că motivele refuzului de viză de scurtă ședere pentru reclamanții minori, ai căror părinți beneficiază de un drept de ședere în România sunt cele marcate pe formularul comunicat, la pct. 13 și 16, respectiv, pct. 13 - sunt îndoieli rezonabile asupra autenticității documentelor suport sau veridicității conținutului lor și pct. 16 - nu ați dovedit posesia adecvată sau validă a unei asigurări medicale de călătorie. S-a precizat în mențiuni suplimentare:

"bilete de avion, documente bancare, asigurare medicală invalide, lipsește dovada cazării".

Analiza instanței de contencios administrativ este limitată strict la conținutul actului administrativ atacat, care nu poate fi completat cu alte motive de refuz.

Așadar, sunt doar două motive pentru care autoritate a refuzat viza minorilor iar analiza documentelor ce însoțeau cererea de viză de scurtă ședere în scop de vizită a părinților reclamanților minori, reflectă o greșită apreciere din partea autorității.

Solicitanții dețineau asigurare medicală pentru călătorie valabilă iar aspectul învederat că aceste documente au fost emise în Mumbai India pentru cetățeni nepalezi nu este un argument care să le invalideze. Nicăieri în cuprinsul certificatelor de asigurare nu se menționează că asigurații sunt cetățeni indieni, contrar afirmațiilor recurentului.

În cuprinsul certificatelor de asigurare medicală au fost inserate mențiuni cu privire la pașapoartele solicitanților din care rezultă, fără tăgadă, naționalitatea nepaleză a acestora. Prin urmare asigurătorul a avut cunoștință de naționalitatea asiguraților la momentul emiterii polițelor, ceea ce implică asumarea obligației de decontare a eventualelor servicii medicale asigurate.

Din perspectiva acestor date factuale nu se poate reține inexistența adecvată sau validă a unei asigurări medicale de călătorie.

Cu privire la existența suspiciunilor rezonabile asupra autenticității documentelor suport sau veridicității conținutului lor, primordial, Înalta Curte amintește că noțiunea de "suspiciuni rezonabile" în această materie desemnează existența unor indicii obiective, precise și concordante care pun sub semnul întrebării: validitatea juridică a actului (legalitatea sa formală sau materială) și veridicitatea conținutului actului (exactitatea faptelor, realitatea datelor sau corectitudinea informațiilor pe care actul se întemeiază).

În acest sens, trebuie avută în vedere o bază factuală concretă, suspiciunea neputând fi o simplă bănuială subiectivă, ci trebuie să se sprijine pe date verificabile. Pe de altă parte, nu trebuie omisă pertinența juridică, respectiv dacă indiciile obiective sunt de natură să afecteze valabilitatea sau veridicitatea actului ori este vorba de aspecte minore și irelevante.

Instanța de contencios administrativ verifică dacă suspiciunile invocate de autoritate sunt suficient de serioase și de grave pentru a justifica refuzul de viză, întrucât standardul probator impune ca "suspiciunea rezonabilă" să fie fundamentată pe elemente precise și concordante, capabile să convingă un observator obiectiv și imparțial.

Or, în cauză, în consens cu soluția primei instanțe, Înalta Curte constată că aspectele semnalate în justificarea refuzului de viză de scurtă ședere nu conturează o suspiciune rezonabilă în sensul legii.

Astfel, autoritatea face referire la: adresa locației menționate în invitația notarială, data biletelor de avion prezentate, perioada înscrisă în invitația notarială, extrasul de cont pentru justificarea mijloacelor financiare suficiente pentru întreținerea minorilor, asigurările prezentate și prezentarea minorilor însoțiți de mătușa lor, numita E..

Din aceste referințe rezultă, în esență, faptul că autoritatea a avut suspiciuni cu privire la scopul vizitei, durata și intenția de a respecta condițiile vizei.

Însă, aceste suspiciuni nu sunt bazate pe elemente obiective, concrete și concordante, cât timp, dovada locației a fost făcută cu un contract de comodat valabil 5 ani, acoperitor pentru perioada vizitei minorilor, iar faptul că ar putea exista mai multe locații disponibile, nu poate da naștere unei suspiciuni rezonabile în sensul susținut de autoritate.

Chiar dacă perioada menționată în invitație și data biletelor de avion nu concordă cu exactitate, dar nici nu este de neconciliat, acest fapt constituie o necorelare minoră și obiectiv explicabilă, care nu poate fi calificată drept o inconsecvență de natură să afecteze credibilitatea solicitantului.

Întrucât perioada de valabilitate a vizei este stabilită de autoritatea competentă, eventualele diferențe între durata șederii propuse de invitat și datele de călătorie ale solicitantului nu pot fi considerate un indiciu serios de suspiciune rezonabilă asupra scopului sau veridicității cererii. O asemenea neconcordanță, se încadrează în marja de variație inerentă planificării unei călătorii, cu atât mai mult pentru o călătorie condiționată de obținerea vizei și a tuturor documentelor și acordurilor necesare.

Extrasele de cont depuse pentru justificarea mijloacelor materiale necesare întreținerii celor doi minori pe durata vizitei conțin elemente clare și suficiente pentru identificarea titularului contului. Recurentul-pârât nu a indicat în concret în ce constau pretinsele neconcordanțe la care face trimitere prin raportare la anumite tranzacții și nici nu a explicat relevanța acestora în susținerea unei suspiciuni privind nevalabilitatea formală sau materială a documentelor prezentate.

Înalta Curte constată că la momentul solicitării vizei, documentele prezentate justificau veniturile părinților și existența sumei necesare întreținerii minorilor pe perioada vizitei, ceea ce nu poate crea o suspiciune rezonabilă unui observator imparțial.

În aplicarea principiilor desprinse din jurisprudența CJUE (cauza Fahimian, C-544/15, par. 46), instanța reține că autoritatea competentă are o marjă de apreciere în materia eliberării vizelor, dar această marjă nu este discreționară, ci trebuie exercitată cu respectarea obligației de a examina în mod atent, obiectiv și imparțial ansamblul elementelor prezentate de solicitant.

În speță, părinții minorilor solicitanți dețin drept de ședere și de muncă în România, au o locuință stabilă, iar minorii sunt înscriși la școală în Nepal, având vacanță în perioada vizată, astfel cum rezultă din documentul depus odată cu cererea de viză, aflat în copie la dosar fond. Aceste elemente, coroborate, constituie garanții suficiente privind întoarcerea minorilor la finalul vizitei.

Prezența minorilor în fața autorității pentru interviu, însoțiți de o altă persoană, care a declarat că este mătușa lor este o împrejurare care nu a fost menționată în formularul de refuz, de aceea excede analizei instanței.

Refuzul vizei, motivat exclusiv prin suspiciuni generale și nefondate, fără identificarea unor elemente concrete care să infirme valabilitatea ori veridicitatea documentelor depuse, echivalează cu o eroare vădită de apreciere.

Mai mult, prin raportare la art. 8 CEDO și art. 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, autoritatea avea obligația de a ține seama de dreptul la viață de familie, iar refuzul nejustificat al vizei constituie o ingerință disproporționată în acest drept.

În consecință, în consens cu soluția pronunțată de prima instanță, Înalta Curte apreciază că refuzul de viză este nejustificat, întrucât nu respectă standardele de imparțialitate și proporționalitate impuse de dreptul Uniunii și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Aceste considerente sunt îndestulătoare pentru conturarea legalității sentinței atacate din perspectiva aplicării normelor de drept material, ceea ce face inutilă analizarea celorlalte susțineri și apărări.

Totuși, ar trebuie evidențiat că refuzul de viză nu a fost întemeiat pe suspiciuni de migrație ilegală, nici pe rațiuni de protecție a interesului general al securității spațiului european, nici pe alte motive, ceea ce înlătură din discuție orice critici și referiri care nu au legătură în mod direct cu motivele refuzului de viză, astfel cum acestea au fost exprimate în cauză.

În ceea ce privește soluția de obligare a pârâtei la emiterea vizei fără prezența minorilor, aspect antamat și în analiza motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere caracterul de plină jurisdicție al contenciosului administrativ, consacrat de art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, precum și împrejurarea că simpla cenzurare a refuzului nu ar fi aptă să restabilească plenitudinea drepturilor încălcate, instanța de recurs apreciază corectă obligarea autorității pârâte la emiterea vizei solicitate, aspectele ulterioare privind executarea în concret excedând cadrului juridic din speță. O asemenea soluție răspunde exigențelor de efectivitate și de protecție reală a dreptului subiectiv, înlăturând integral vătămarea produsă și asigurând respectarea principiului legalității în raporturile dintre particular și administrație.

Alegațiile recurentului cu privire la aspectele ulterioare eliberării vizei sunt înlăturate ca nerelevante, câtă vreme, la momentul solicitării vizei, erau îndeplinite toate condițiile pentru acordarea vizei, orice alte aspecte fiind lipsite de eficiență juridică.

Referitor la încheierea din Camera de Consiliu din 11.06.2025

Recurentul invocă trei motive de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., însă, criticile formulate pot fi încadrate în motivul prevăzut de pct. 5, al încălcării normelor de procedură care atrag sancțiunea nulității, întrucât, în esență, se invocă aplicarea greșită a unor norme de drept procedural.

Astfel, prima instanță a respins cererea de îndreptare a erorii materiale din minuta și dispozitivul sentinței cu privire la mențiunea "executorie", motivat de faptul că înlăturarea acestei mențiuni nu poate face obiectul unei cereri întemeiate pe dispozițiile art. 442 alin. (1) C. proc. civ., care permit îndreptarea erorilor materiale cu privire la numele, calitatea și susținerea părților sau cele de calcul precum și alte erori materiale.

În acord cu considerentele primei instanțe, Înalta Curte arată că mențiunea eronată privind caracterul executoriu al hotărârii nu se încadrează în noțiunea de eroare materială vizată de lege. În această noțiune intră exclusiv greșelile de redactare sau de calcul, iar nu mențiuni care privesc efectele hotărârii, a căror înlăturare ar echivala cu modificarea soluției pe fond. De altfel, însuși recurentul afirmă în cererea de recurs că această expresie "nu are suport în considerente și nici fundament legal", ceea ce implică un raționament juridic specific căilor de atac, iar Înalta Curte a efectuat această analiză în cadrul recursului împotriva sentinței finale.

Pentru aceste considerente, recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale este nefondat și va fi respins.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, fiind incident motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., republicat, în privința sentinței atacate, doar sub aspectul inserării mențiunii caracterului executoriu al hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe, împotriva sentinței civile nr. 91/14.5.2025, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința și va înlătura mențiunea "executorie".

Găsind nefondate toate celelalte motive de casare invocate în privința sentinței, dar și a încheierii din 11.06.2025, va menține în rest sentința și va respinge ca nefondat recursul împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale.

Având în vedere soluția de admitere a cererii de recurs și în limitele admise, în temeiul art. 451 alin. (1) și 453 alin. (1) C. proc. civ. (aplicabile și în recurs, conform art. 494 C. proc. civ.), va obliga intimații la cheltuieli de judecată, în sumă de 100 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru aferentă motivului de recurs fondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile nr. 91 din 14 mai 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a X-a contencios administrativ și fiscal și pentru achiziții publice.

Casează în parte sentința recurată în limita mențiunii "executorie", pe care o înlătură.

Menține în rest sentința.

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe împotriva împotriva încheierii din 11 iunie 2025, ca nefondat.

Obligă intimații-reclamanți A. și B. la plata cheltuielilor de judecată către recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Externe în sumă de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în recurs.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 septembrie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.