ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 162/2025

Ședința publică din data de 21 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 09.06.2023 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrațiune și Guvernul României prin Secretar General al Guvernului, în temeiul art. 74 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002, art. 8 și art. 9 din Legea 554/2004, art. 194 C. proc. civ., a formulat acțiune în contencios administrativ, prin care a solicitat sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. (i) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, anularea deciziei nr. 26857/DM/SRS/TC din 02.05.2023 emisă de Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație prin care a fost respinsă cererea contestatorului privind acordarea dreptului de ședere pe termen lung și, pe cale de consecință, obligarea IGI la reevaluarea situației contestatorului și la emiterea permisului de ședere pe lungă durată; cu obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Prin sentința civilă nr. 1888/08.12.2023, Curtea de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Guvernul României și, în consecință, a respins acțiunea și cererea de sesizare a Curții Constituționale a României formulate de reclamant și în contradictoriu cu Guvernul României, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuale pasive.

A admis contestația, a anulat decizia nr. 26857/DM/SRS/TC din 02.05.2023 emisă de Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație și a admis cererea pentru acordarea dreptului de ședere pe termen lung în România depusă la sediul Serviciului pentru Imigrări al județului Constanța la data de 29.11.2022 de cetățeanul turc A..

De asemenea, a obligat Inspectoratul General Pentru Imigrări - Direcția Migrație la emiterea permisului de ședere pe termen lung în România pentru reclamantul A. și a luat act că reclamatul va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 1888/08.12.2023 a Curții de Apel București, secția a VIII -a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv pronunțarea hotărârii cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prima critică formulată vizează modul în care instanța de fond a interpretat dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Recurentul arată că textul legal prevede că dreptul de ședere pe termen lung se acordă străinilor dacă aceștia au avut un drept de ședere temporară sau au beneficiat de protecție internațională pe teritoriul României, în mod continuu, în ultimii cinci ani anteriori depunerii cererii, fără a depăși șase luni consecutive sau zece luni în total de absență. Singura excepție reglementată de legiuitor este aceea potrivit căreia nu se consideră absență de pe teritoriul României dacă, prin natura serviciului, străinul s-a deplasat în străinătate pentru desfășurarea unor activități de transport internațional, prezentând înscrisuri doveditoare în acest sens.

În opinia recurentului, instanța de fond a echivalat în mod eronat activitatea desfășurată de intimatul-reclamant, respectiv lucrări de instalații și mentenanță turbine eoliene în cadrul societății B. - Sucursala București, cu activitățile de transport internațional prevăzute de lege. Inspectoratul General pentru Imigrări apreciază că această interpretare nu este judicioasă, întrucât ar conduce la concluzia că orice cetățean străin angajat într-o societate comercială ce desfășoară activități internaționale ar putea obține dreptul de ședere pe termen lung fără a demonstra că perioada de absență este justificată în condițiile expres prevăzute de lege.

În considerarea acestor aspecte, recurentul solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat și, în urma rejudecării, respingerea contestației formulate de intimatul-reclamant A. ca neîntemeiată.

În susținerea cererii, Inspectoratul General pentru Imigrări invocă dispozițiile art. 205 din C. proc. civ., O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, cu modificările și completările ulterioare, precum și Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Totodată, în temeiul art. 223 alin. (3) și art. 411 alin. (1) pct. 2 teza finală din C. proc. civ., solicită judecarea cauzei și în lipsa reprezentantului instituției.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului formulat de Inspectoratul General pentru Imigrări ca nefondat, arătând că sentința civilă nr. 1888/2023 a Curții de Apel București este legală și temeinică.

Examinând recursul declarat de Inspectoratul General pentru Imigrări, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Recurentul a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de fond ar fi interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

În esență, Inspectoratul General pentru Imigrări a arătat că singura excepție de la condiția continuității șederii pe teritoriul României este cea referitoare la activitățile de transport internațional, iar instanța de fond ar fi echivalat nejustificat activitatea intimatului-reclamant cu această ipoteză.

Înalta Curte reține însă că instanța de fond nu a procedat la o asemenea asimilare, ci a analizat situația de fapt prin prisma probatoriului administrat și a normelor aplicabile în materia raporturilor de muncă.

Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că absența intimatului de pe teritoriul României s-a datorat detașării dispuse de angajator, în temeiul art. 42 și art. 45 Codul muncii, precum și al Legii nr. 16/2017 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale. În aceste condiții, lipsa intimatului nu poate fi calificată ca nejustificată, ci ca fiind determinată de obligațiile profesionale asumate în cadrul raportului de muncă.

Dispozițiile art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) din O.U.G. nr. 194/2002 stabilesc condiția ca străinul să fi avut un drept de ședere temporară sau să fi beneficiat de protecție internațională pe teritoriul României, în mod continuu, în ultimii cinci ani anteriori depunerii cererii, cu limitarea absențelor la maximum șase luni consecutive sau zece luni în total. Această normă are ca finalitate verificarea existenței unei legături reale și stabile între solicitant și statul român, în vederea acordării unui drept de ședere pe termen lung. Interpretarea corectă a textului legal nu poate fi una exclusiv formală, ci trebuie realizată în coroborare cu art. 74 alin. (5) din aceeași ordonanță, care impune ca decizia de refuz să fie fundamentată pe circumstanțele specifice fiecărui caz și să respecte principiul proporționalității.

Or, Înalta Curte observă că autoritatea pârâtă nu a analizat motivele concrete ale absenței intimatului, limitându-se la verificarea formală a ieșirilor și intrărilor din țară, fără a cerceta scopul acestora, ceea ce contravine obligațiilor legale prevăzute de art. 74 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002. O asemenea abordare formalistă nu corespunde exigențelor legii și nu permite o evaluare reală a legăturii solicitantului cu România.

În jurisprudența instanțelor naționale s-a statuat că verificarea condiției continuității șederii nu poate fi redusă la o simplă constatare a numărului de zile de absență, ci trebuie să se țină seama de scopul reglementării, respectiv integrarea reală a străinului în societatea românească. În acest sens, detașarea dispusă de angajator, reglementată de art. 42 și art. 45 Codul muncii, precum și de Legea nr. 16/2017, constituie un temei obiectiv pentru absența temporară, fără a rupe legătura juridică și socială a intimatului cu România.

De asemenea, interpretarea art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) trebuie realizată în acord cu principiile generale ale dreptului Uniunii Europene, în special proporționalitatea și nediscriminarea, care impun ca autoritatea să nu aplice mecanic criteriul numeric al absenței, ci să analizeze dacă aceasta este justificată și dacă solicitantul rămâne integrat în sistemul social și economic românesc.

Totodată, Curtea de Apel a avut în vedere legăturile puternice ale intimatului cu statul român, respectiv faptul că acesta locuiește și muncește în România din anul 2011, este căsătorit cu un cetățean român, are doi copii minori, deține spațiu de locuit, plătește contribuții sociale și de sănătate, vorbește limba română și nu prezintă pericol pentru ordinea publică sau securitatea națională, aspecte confirmate de verificările efectuate de autoritățile competente.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 71 alin. (1) lit. a) pct. i) și art. 74 alin. (5) din O.U.G. nr. 194/2002, coroborate cu prevederile Codului muncii și ale Legii nr. 16/2017, stabilind în mod legal că Decizia nr. 26857/02.05.2023 emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări este nelegală.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de Inspectoratul General pentru Imigrări ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări împotriva sentinței civile nr. 1888 din 8 decembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 21 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.