ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3685/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 14 octombrie 2024, pe rolul Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MAI - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Serviciul pentru Imigrări al Județului Bihor, a solicitat anularea deciziei de returnare de pe teritoriul României nr. x/Spl BH/03.10.2024 și obligarea pârâtei la restituirea permisului de ședere nr. x/16.04.2024.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 227 din 28 noiembrie 2024, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul MAI - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Serviciul pentru Imigrări al Județului Bihor.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 227 din 28 noiembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

Cererea de sesizare a Curții Constituționale În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 alin. (1) teza finală din O.U.G. nr. 194/2002, respectiv a sintagmei "Hotărârea instanței este definitivă". În vederea soluționării acestei sesizări a fost constituit dosarul asociat nr. x/2024, conform art. 148 alin. (12) din Regulamentul de organizare și funcționare a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Apărările formulate în cauză Intimatul-pârât MAI - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Serviciul pentru Imigrări al Județului Bihor a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat. În privința cererii de sesizare a Curții Constituționale, intimatul-pârât a învederat că o consideră admisibilă în principiu, lăsând la aprecierea Curții Constituționale să stabilească în ce măsură prevederea legală contestată este sau nu constituțională.

Alte aspecte relevante Cererea formulată de recurentul-reclamant A. privind sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 85 alin. (1) teza finală din O.U.G. nr. 194/2002 a fost admisă de Înalta Curte, prin încheierea din 25 iunie 2025, pronunțată în dosarul asociat nr. x/2024 II. Soluția instanței de recurs II.1. În ceea ce privește cererea de suspendare a soluționării cauzei, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. reglementează un caz de suspendare facultativă a judecății, în situația în care dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți. În cauza de față, în raport de soluția de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 85 alin. (1) teza finală din O.U.G. nr. 194/2002, pronunțată prin încheierea din 25 iunie 2025, în dosarul asociat nr. x/2024, Înalta Curte apreciază că suspendarea judecării prezentului recurs în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu se impune, adoptarea acestei măsuri putând conduce la o temporizare excesivă a soluționării procesului, cu atât mai mult cu cât exercitarea acțiunii are în acest caz un efect suspensiv de executare cu privire la actul administrativ litigios. Este de observat că, în cazul sesizării Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate invocată în cursul soluționării unei cereri de chemare în judecată sau a unei căi de atac, măsura suspendării judecării pricinii nu mai este prevăzută de lege, odată cu abrogarea, prin art. I pct. 3 din Legea nr. 177/2010, a dispozițiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 care prevedeau suspendarea de drept a judecării cererilor pe perioada soluționării excepției de neconstituționalitate. Abrogarea acestor dispoziții a fost însoțită de reglementarea unui caz de revizuire suplimentar în materie civilă, de natură să asigure părților garanțiile specifice dreptului la un proces echitabil, reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 11 din C. proc. civ., potrivit căruia revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă, ulterior rămânerii definitive a hotărârii, Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra excepției invocate în acea cauză, declarând neconstituțională prevederea care a făcut obiectul acelei excepții. În concluzie, apreciind că nu se impune măsura suspendării soluționării recursului, în cazul admiterii excepției de neconstituționalitate existând un remediu procedural, constând în revizuirea hotărârii pronunțate de instanța de control judiciar, Înalta Curte va respinge cererea de suspendare formulată de recurentul-reclamant A.. II.2. Analizând cu prioritate excepția inadmisibilității recursului, invocată de către intimatul-pârât, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 457 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de aceasta, indiferent de mențiunile din dispozitivul ei", iar potrivit art. 129 din Constituția României "Împotriva hotărârilor judecătorești părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii". Așadar, părțile pot uza doar de căile de atac prevăzute de lege, iar exercitarea unei căi de atac împotriva unei hotărâri judecătorești pentru care C. proc. civ. sau legea specială nu prevede o astfel de posibilitate reprezintă un demers inadmisibil, indiferent de criticile învederate de partea care a formulat calea de atac. Totodată, art. 483 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "Hotărârile date în apel, cele date, potrivit legii, fără drept de apel, precum și alte hotărâri în cazurile expres prevăzute de lege sunt supuse recursului.(...)", iar prevederile art. 634 alin. (1) pct. 1 din același Cod statuează că sunt hotărâri definitive "hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului". Prin sentința recurată în cauză, Curtea de Apel Oradea a respins cererea formulată de reclamantul A. privind anularea deciziei de returnare de pe teritoriul României nr. x/Spl BH/03.10.2024, în contradictoriu cu pârâtul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția pentru Imigrări a Municipiului București, ca nefondată. În conformitate cu prevederile art. 83 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, "Decizia de returnare constituie actul administrativ prin care Inspectoratul General pentru Imigrări constată șederea ilegală pe teritoriul României a străinului și stabilește obligația acestuia de returnare, precum și termenul pentru plecarea voluntară.", iar potrivit art. 85 alin. (1) din același act normativ, "Decizia de returnare prevăzută la art. 83 alin. (1) poate fi contestată în termen de 10 zile de la data comunicării la curtea de apel în a cărei rază de competență teritorială se află structura Inspectoratului General pentru Imigrări care a emis decizia de returnare. Instanța soluționează contestația în termen de 30 de zile de la data primirii acesteia. Hotărârea instanței este definitivă". Raportat la prevederile legale antereferite, Înalta Curte constată că decizia de returnare poate fi contestată numai în condițiile art. 85 din O.U.G. nr. 194/2002. Prin dispozițiile art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, modificată și completată, se stabilește o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, în ceea ce privește judecarea contestației formulate împotriva deciziei de returnare de pe teritoriul României. Astfel fiind, Înalta Curte constată că, în cauză, recurentul-reclamant A. a declarat recurs împotriva unei hotărâri judecătorești care nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs în condițiile legale antereferite, fiind definitivă. Prin urmare, reținând că recurentul nu are deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, raportat la art. 457 alin. (1) și art. 634 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. ca inadmisibil.