ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2739/2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 23.07.2024, sub nr. de dosar x/2024, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație - Biroul pentru Imigrări Caraș - Severin, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză:

- să anuleze adresa nr. x SPA din data de 29.01.2024 emisă de pârât, adresă ce materializează refuzul nejustificat al acestei autorități publice de a elibera avizul de angajare solicitat de societatea reclamantă pentru dl. B., cetățean al statului Pakistan, act valabil până la data de 14.12.2026;

- să oblige pârâtul să emită un nou act prin care să soluționeze favorabil cererea de acordare a avizului de angajare pentru cetățeanul străin.

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 617 din data de 26.09.2024, a respins acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii.

În motivarea căii de atac, încadrate în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurentă critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare.

Prima instanță a reținut în mod greșit faptul că societatea recurentă nu îndeplinește condițiile generale și speciale de eliberare a avizelor de angajare, impuse de prevederile O.G. nr. 25/2014, privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României și pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare.

Obligația instanței era aceea de a se raporta la dispozițiile art. 88 - 102 din Codul Muncii, ale H.G. nr. 1256/2011 privind organizarea și funcționarea agentului de muncă temporară, precum și ale Directivei 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară.

Recurenta arată că, în cadrul raportului juridic tripartit (agent de muncă temporar - salariat temporar - utilizator), partea care are calitatea de angajator este agentul de muncă temporară. Pentru a păstra sensul reglementării agentului de muncă temporară, nu i se poate imputa acestui subiect de drept faptul că nu prestează efectiv activitatea pentru care cere acordarea avizului de muncă, această activitate urmând să se desfășoare de către utilizator, deoarece acesta din urmă este persoana fizică sau persoana juridică pentru care și sub supravegherea și conducerea căreia muncește temporar un salariat temporar pus la dispoziție de agentul de muncă temporară.

În situația anterior prezentată, pentru ca aplicarea condiției generale menționate la art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 să fie în concordanță cu prevederile art. 88 - 102 din Codul Muncii, ale H.G. nr. 1256/2011 și ale Directivei 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară, este necesar ca avizul de angajare să fie solicitat de agentul de muncă temporară pentru că acesta are calitatea de angajator. Cu alte cuvinte, prin recunoașterea acestui raport juridic tripartit, se respectă dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, întrucât angajatorul (agentul de muncă temporară) este cel care obține avizul de angajare, cetățeanul străin (salariatul temporar) este cel care prestează muncă, iar utilizatorul este cel la care se prestează efectiv munca salariatului temporar, conform misiunii de muncă temporară.

Recurenta opinează în sensul că interpretarea judecătorului fondului cauzei în sensul că art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 impune în sarcina utilizatorului obligația de a obține avizul de muncă este de natură să lipsească de conținut normele juridice în discuție care reglementează instituția agentului de muncă temporară. Totodată, cerința ca agentul de muncă temporară să presteze activitatea pentru care cere avizul de angajare se îndepărtează de scopul cadrului normativ care prevede această instituție, respectiv acela de a pune la dispoziția unor societăți utilizatoare forța de muncă necesară pentru a lucra cu titlu temporar sub supravegherea și conducerea acestora.

Partea face referire la prevederile H.G. nr. 1256/2011 care permit angajatorului ce are calitatea de agent de muncă temporară de a angaja cetățeni străini sau apatrizi. Ca atare, în soluționarea cererii de eliberare a avizului de angajare, intimatul nu trebuia să se limiteze doar la aplicarea dispozițiilor O.G. nr. 25/2014, ci era necesar să coroboreze conținutul acestei ordonanțe cu întregul cadru normativ prezentat în memoriul de recurs.

Recurenta susține că a fost înființată în anul 2023, la recomandarea Inspectoratului Teritorial de Muncă Timiș, pentru a fi autorizată ca agent de muncă temporară, iar actele contabile pe care le-a depus la dosar probează că desfășoară activitatea aflată în discuție. Astfel, în calitate de agent de muncă temporară, își trimite angajații la alte societăți prin leasing de personal, așa cum rezultă atât din actul constatator cât și din contractul de prestări servicii nr. x din 01.01.2023 încheiat cu S.C. C. S.R.L., precum și din contractul de prestări servicii nr. x din 18.03.2024 încheiat cu S.C. D. S.R.L..

Intimatul Inspectoratul General pentru Imigrări - Direcția Migrație -Serviciul pentru Imigrări Caraș-Severin a formulat întâmpinare în care a invocat excepția nulității recursului pentru lipsa motivării acestuia. De asemenea, partea a solicitat, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Răspunzând punctual la motivul de recurs, partea a precizat următoarele:

Este corectă concluzia primei instanțe în sensul că recurenta, în calitate de angajator, nu desfășoară pe teritoriul României activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului. În cele două contracte de prestări servicii depuse la dosar de către recurentă, cu scopul de a demonstra că este activă pe piața comercială și desfășoară activități lucrative, se menționează faptul că străinii pe care partea îi va aduce pe teritoriul României vor fi plasați în muncă la alte societăți comerciale, pentru a desfășura activități de suport producție, întrucât aceasta nu desfășoară decât activitate de plasare de forță de muncă autorizată prin certificatul constatator.

Mai precis, așa cum s-a reținut în sentința atacată, verificările efectuate pe teren au confirmat faptul că recurenta nu desfășoară în mod efectiv activități lucrative la sediul acesteia, situat în municipiul Timișoara, str. x, apt. 8, jud. Timiș. Totodată, din verificarea documentară a rezultat faptul că recurenta are autorizată la Registrul Comerțului activitatea cod CAEN 2562 - Operațiuni de mecanică generală. Cu toate acestea, din documentele prezentate rezultă că acest angajator nu o desfășoară activități compatibile cu funcția pentru care solicită emiterea avizului de angajare. În concret, recurenta nu a făcut dovada existenței unei linii de producție care să demonstreze că desfășoară activitate în domeniul industriei prelucrătoare. Ca atare, refuzul de eliberare a avizului de angajare este justificat.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, precum și a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat în limitele și pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Așa cum s-a precizat la pct. 1 al prezentei decizii, recurenta A. S.R.L. a dedus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ refuzul nejustificat de eliberare a avizului de angajare pentru dl. B., cetățean al statului Pakistan, refuz materializat în actul nr. x/BICS SPA din data de 29.01.2024 emis de către Serviciul pentru Imigrări al județului Caras Severin.

În motivarea refuzului, autoritatea emitentă a făcut referire la neîndeplinirea condiției generale reglementate de prevederile art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României și pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare, respectiv aceea ca angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală să desfășoare pe teritoriul României activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului. (sn) În concret, s-a reținut faptul că societatea recurentă nu se identifică la sediul social, nu desfășoară efectiv activitate lucrativă, aspect rezultat și din certificatul constatator nr. x din 04.12.2023, nu desfășoară activitățile prevăzute în actul constitutiv sau modificator și nici nu are puncte de lucru.

Primă instanță a confirmat legalitatea refuzului de eliberare a avizului de angajare, întrucât a reținut că societatea recurentă nu desfășoară efectiv activitate autorizată ce implică asamblarea și montarea pieselor, cod CAEN 2562, activitate pentru care cere emiterea avizului de muncă pentru cetățeanul străin. Altfel spus, simpla mențiune din certificatul constatator emis de Registrul Comerțului privind activitatea aferentă codului CAEN 2562 "operațiuni de mecanică generală" nu probează faptul că societatea desfășoară efectiv această activitate. Împrejurarea că cetățeanul străin pentru care se solicită avizul urmează să lucreze în cadrul altei societăți în baza contractului de prestări servicii încheiat între recurentă și societatea angajatoare nu face dovada îndeplinirii condiției generale aflate în discuție. Curtea de apel a apreciat că argumentele anterior expuse sunt valabile și pentru codul CAEN 7820 "activități de contractare, pe baze temporare, a personalului", întrucât recurenta nu are aptitudinea de a-i primi la muncă pe cetățenii străini și de a desfășura efectiv activitățile respective.

Înalta Curte apreciază că este fondat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

"când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității."

Motivul de casare în discuție are în vedere neregularități procedurale, precum și nerespectarea unor principii fundamentale care guvernează desfășurarea procesului, în speță, principiul dreptului la apărare și principiul dreptului la un proces echitabil.

În cadrul argumentației prezentate în memoriul de recurs, autorul acestuia invocă încălcarea celor două principii anterior nominalizate în condițiile în care instanța de fond a respins în mod nelegal acțiunea judiciară cu care a fost investită, fără să analizeze toate criticile de nelegalitate invocate în cuprinsul acesteia.

Instanța de control judiciar constată că, într-adevăr, recurenta a arătat că, în calitate de agent de muncă temporară, calitate dobândită prin autorizația de funcționare seria x nr. x din data de 26.06.2023 emisă de Ministerul Muncii și Solidarității Sociale, îi sunt aplicabile prevederile art. 88 - 102 din Codul Muncii, ale art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1256/2011 și ale Directivei 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară. Ca atare, era necesar ca avizul de angajare să fie solicitat de recurentă, autorizată ca agent de muncă temporară, pentru că acesta are calitatea de angajator.

Înalta Curte reține că instanța de fond nu a analizat incidența cadrului normativ mai sus arătat, ce reglementează instituția agentului de muncă temporară, respectiv compatibilitatea acestuia cu prevederile O.G. nr. 25/2014, privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României și pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, cu modificările și completările ulterioare. De asemenea, instanța de primă jurisdicție nu s-a pronunțat nici asupra celor două contracte de prestări servicii depuse în susținerea cererii de către recurentă din perspectiva dispozițiilor art. 88 - 102 din Codul Muncii și ale art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 1256/2011.

În fine, este de observat și faptul că instanța nu a analizat nici celălalt argument ce a stat la baza refuzului de eliberare a avizului de angajare solicitat de recurentă, respectiv acela că societatea nu se identifică la sediul social. Astfel, contrar celor menționate de intimată în întâmpinarea depusă la fond, sediul social precizat în actele constitutive ale recurentei este același cu sediul social arătat în cererea adresată autorității publice intimate. În plus de aceasta, în certificatul de atestare fiscală nr. x din 08.12.2023, apare ca având sediul fiscal tot în municipiul Timișoara, str. x, apt. 8, jud. Timiș.

În raport de soluția pronunțată în cauză, Înalta Curte reține că recurenta nu a beneficiat de un proces echitabil în condițiile în care prima instanță nu a verificat legalitatea refuzului de emitere a avizului de angajare pentru cetățeanul pakistanez din perspectiva tuturor motivelor ce au stat la baza acestuia, a criticilor invocate în acțiunea dedusă judecății și a incidenței în speță a cadrului normativ menționat de părțile litigante.

În aceste condiții, vătămarea procesuală cauzată prin încălcarea dreptului la un proces echitabil nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare pe fond la aceeași instanță, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor de nelegalitate subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acestea urmând a fi avute în vedere de către instanța de trimitere cu ocazia rejudecării cauzei.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 617 din 26 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.