ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 314/2025

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 01.03.2023, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, obligarea acestuia la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în București, B-dul x nr. 40A, în suprafață de 14.438 mp, și clădiri însumând o suprafață construită la sol de 3.090 mp, conform documentației întocmite potrivit H.G. nr. 834/1991, cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1565 din 27 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, astfel cum a fost modificată și cererea de intervenție accesorie formulată de S.C. B. S.R.L., a obligat pârâtul să soluționeze cererea reclamantei de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, B-dul x nr. 40A, aferent activului Autobaza Militari, a respins în rest acțiunea și cererea de intervenție accesorie formulată în sprijinul reclamantei și a respins, ca nefondată, cererea intervenientei accesorii de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Reclamanta S.C. A. S.A. a formulat cerere de completare a hotărârii pronunțate în cauză, având în vedere că instanța a omis să se pronunțe asupra cererii sale de acordare a cheltuielilor de judecată. Prin sentința civilă nr. 196 din 09 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare a hotărârii formulată de reclamanta S.C. A. S.A., prin lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului și a completat dispozitivul sentinței nr. 1565/27.10.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2023, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 50 RON către reclamantă, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva sentinței civile nr. 1565 din 27 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal reclamanta A. S.A. prin Lichidator Judiciar C. a declarat recurs principal, intervenienta B. S.R.L. a declarat recurs incident, iar pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului a formulat recurs împotriva sentinței civile nr. 1565 din 27 octombrie 2023 și a sentinței civile nr. 196 din 09 februarie 2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Recursul formulat de S.C. A. S.A. prin lichidator judiciar Recurenta arată că hotărârea este nelegală, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 9, 22 și 397 C. proc. civ. Instanța de fond a reținut corect că analiza privind necesitatea terenului pentru desfășurarea activității societății trebuie raportată la momentul înființării acesteia, conform art. 1 din H.G. nr. 834/1991, dar a interpretat greșit consecințele acestei constatări, considerând că nu se impune obligarea autorității la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Deși A. S.A. a arătat că Ministerul Economiei a analizat dosarul încă din anul 2017, solicitând completarea documentației cu Anexa 1, instanța de fond a reținut că ministerul nu a analizat pe fond îndeplinirea condițiilor de emitere a certificatului, invocând doar statutul de societate aflată în faliment. Recurenta susține că Ministerul a analizat întreaga documentație și că singurul motiv de refuz a fost starea de faliment. Dacă ar fi existat și alte motive, acestea ar fi fost invocate. Se arată că instanța a reținut corect nelegalitatea motivului refuzului bazat pe starea de faliment, dar a admis greșit acțiunea doar în parte, obligând ministerul doar la soluționarea cererii, deși cererea formulată a fost aceea de obligare la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului din București, Bd. x, cu suprafața de 14.438 mp și construcții de 3.090 mp. Recurenta consideră că instanța trebuia să admită acțiunea în întregime, având în vedere că din documente rezultă clar îndeplinirea condițiilor legale și că ministerul nu a invocat alte motive de respingere decât falimentul. Se invocă dispozițiile art. 9, 22 și 397 C. proc. civ. privind principiul disponibilității și obligația instanței de a se pronunța asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele investirii. Instanța a nesocotit acest principiu, pronunțându-se extra petita, prin dispunerea doar a reanalizării cererii, și nu a emiterii certificatului solicitat. Recurenta invocă Decizia nr. 221/15.02.2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care consacră principiul disponibilității, arătând că instanța trebuie să statueze numai asupra cererilor deduse judecății. Se susține că instanța a încălcat dispozițiile art. 397 alin. (1) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., norme imperative ce impun judecătorului să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății și să respecte dreptul părților de a dispune de obiectul procesului. În privința capătului de cerere privind daunele moratorii, recurenta arată că instanța de fond l-a respins eronat, deși culpa pârâtului era evidentă pentru refuzul nelegal al emiterii certificatului. Instanța nu a motivat de ce nu a admis acest capăt de cerere, în condițiile în care acțiunea principală a fost admisă în parte. Recurenta susține că refuzul Ministerului Economiei din anul 2022, întemeiat exclusiv pe starea de faliment, este nelegal, iar instanța trebuia să admită și cererea de acordare a daunelor moratorii. În concluzie, se apreciază că instanța de fond a interpretat greșit legea și a dispus soluția de obligare a ministerului doar la reanalizarea cererii, deși obiectul acțiunii era obligarea la emiterea certificatului. Se solicită casarea hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Recursul incident al intervenientei B. SRL În motivarea căii de atac se arată că instanța de fond a obligat pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului la soluționarea cererii de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, Bd. x, deși prin cererea de chemare în judecată A. S.A. solicitase obligarea pârâtului la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului. Din punctul de vedere al recurentei, capătul de cerere a fost modificat de către instanța de fond. Susține recurenta că este proprietara imobilului "D.", ca urmare a adjudecării acestuia conform Procesului-verbal din 11.03.2002, aprobat de Consiliul de Administrație al A. S.A. prin Hotărârea nr. 2/14.02.2002. Ulterior, la 14.03.2002, s-a încheiat Contractul de vânzare-cumpărare nr. 1, având ca obiect imobilul menționat, pentru suma de 110.670.000 RON vechi. În anul 2017, lichidatorul judiciar s-a adresat Ministerului Industriilor pentru obținerea titlului de proprietate, răspunsul fiind negativ pe motiv că nu exista Anexa 1 emisă de Primăria București. Deși în anul 2017 A. S.A. se afla în faliment, refuzul nu a fost motivat prin invocarea acestei situații, ci doar prin lipsa anexei. După obținerea acesteia, în anul 2022, ministerul a respins din nou cererea, de această dată invocând starea de faliment a societății, deși situația juridică era identică. Se arată că este vorba de două răspunsuri total diferite pentru aceeași situație. În același timp, în anul 2022, Ministerul Industriei și Resurselor a emis aceleiași societăți A. S.A. un certificat de atestare a dreptului de proprietate pentru un alt activ. Se arată că societatea estimase încă din anul 2002 o durată de aproximativ 2 luni pentru obținerea certificatului, însă întocmirea dosarului și obținerea anexei au durat 7 ani, iar situația este blocată de peste 20 de ani, producând un prejudiciu irecuperabil. Terenul vizat are o suprafață de 14.438 mp, iar construcțiile existente însumează 3.090 mp. Cauza intrării societății în faliment a fost încetarea activității, însă activitatea desfășurată în cadrul Autobazei Militari era bine cunoscută. În susținerea nelegalității refuzului Ministerului Economiei se invocă Protocolul nr. 194 din 30.04.1994, încheiat între E. și A. S.A. București, privind predarea-primirea patrimoniului, întocmit pe baza bilanțului contabil la 31.12.1993, prin care activul "Autobaza Militari" a fost transferat în patrimoniul și în folosința A. S.A. Se citează dispoziții din O.G. nr. 15/1993 și H.G. nr. 15/1994, prin care s-a realizat reorganizarea regiilor autonome și s-au constituit societățile comerciale cu capital de stat, printre care A. S.A. București, cu capital social inițial de 6.567,9 milioane RON, mijloace fixe de 5.279,60 milioane RON și mijloace circulante de 3.461 milioane RON. Se arată că prin Protocolul din 30.04.1994, patrimoniul E. a fost transmis către A. S.A., care includea și Unitatea de mecanizare, transport și construcții forestiere (UMTCF București). Imobilele menționate erau deja incluse în capitalul social al A. S.A. și s-au făcut demersuri pentru întocmirea documentației necesare constituirii dreptului de proprietate conform H.G. nr. 834/1991, obținându-se semnăturile vecinilor, cu excepția societății F. S.A., ceea ce a blocat demersurile. Se invocă art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/2000, potrivit căruia bunurile societăților comerciale sunt proprietatea acestora. În concluzie solicită admiterea recursului, casarea hotătârii recurate și în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A. S.A. prin lichidator judiciar. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei se solicită respingerea ca nefondat. Recursul formulat de pârâtul Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului împotriva sentinței civile nr. 196/09.02.2024 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal Se arată că prin sentința civilă nr. 196/2024, instanța de fond a stabilit în mod netemeinic și nelegal că reclamanta a efectuat cheltuieli de judecată în dosarul nr. x/2023 și că sunt îndeplinite condițiile art. 453 C. proc. civ. Instanța a reținut nelegal că pentru acordarea cheltuielilor de judecată este suficientă culpa procesuală a părții care cade în pretenții, considerând că sunt îndeplinite condițiile art. 454 C. proc. civ. privind culpa procesuală a Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului. În literatura de specialitate fapta ilicită este definită ca orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv al unei persoane. Se arată că exercitarea prerogativelor recunoscute de lege nu poate fi considerată faptă ilicită, chiar dacă prin aceasta s-au adus restrângeri dreptului subiectiv al altei persoane. Se susține că instanța de fond a aplicat nelegal aceste dispoziții și a constatat în mod greșit că sunt îndeplinite condițiile art. 453 C. proc. civ.. Se solicită a se observa că nu se dovedește culpa procesuală a Ministerului Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, astfel că cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 1565/2023 nu este întemeiată, nefiind îndeplinite condițiile art. 453 și urm. C. proc. civ. Ministerul solicită să se constate că instituția nu a căzut în pretenții, întrucât instanța de fond a obligat ministerul doar să se pronunțe asupra cererii reclamantei, fapt îndeplinit de mai multe ori prin adresele emise, prin care s-a arătat imposibilitatea emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate pentru o societate aflată în faliment, conform fișei ONRC privind A. S.A. Se arată că în prezenta acțiune nu s-a făcut dovada existenței culpei procesuale, iar acordarea cheltuielilor de judecată trebuie să aibă proporție între culpa procesuală și prejudiciul cauzat părții adverse. Prin aceasta se asigură accesul la instanță și respectarea art. 6 CEDO pentru toate părțile implicate în proces. Se menționează că și Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă cheltuieli de judecată numai în măsura dovedirii lor și într-un cuantum rezonabil. Se solicită admiterea recursului, schimbarea în tot a sentinței civile nr. 196/09.02.2024, în sensul respingerii cererii privind completarea dispozitivului sentinței de fond și respingerea acțiunii reclamantei ca netemeinică și nelegală. Recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului împotriva sentinței civile nr. 1565 din 27 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios administrativ și fiscal Prin sentința civilă nr. 1565/27.10.2023, Curtea de Apel București a dispus: admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată și a cererii de intervenție accesorie formulate în sprijinul reclamantei; obligarea pârâtului să soluționeze cererea reclamantei de emitere a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului situat în București, Bd. x, aferent activului Autobaza Militari; respingerea în rest a acțiunii și a cererii de intervenție; respingerea ca nefondată a cererii intervenientei accesorii privind obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Se arată că instanța de fond a reținut motive contradictorii raportat la obiectul cererii reclamantului. Instanța trebuia să analizeze obligarea Ministerului Economiei la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra imobilului teren situat în București, Bd. x, în suprafață de 14.438 mp. Instanța a omis să se pronunțe pe capătul principal de cerere, cel privind obligarea instituției de a emite un certificat de atestare a dreptului de proprietate. Ministerul Economiei s-a achitat de obligația de a răspunde solicitării lichidatorului judiciar al societății A. S.A., prin adresa nr. x/31.08.2022. Soluția pronunțată de instanța de fond este inutilă, întrucât răspunsul la solicitare a fost comunicat. Ministerul nu poate emite legal un certificat de atestare pentru un teren aflat în proprietatea statului, deoarece emiterea ar duce la diminuarea patrimoniului statului. Refuzul ministerului trebuia verificat de instanță în temeiul Legii nr. 15/1990 și al H.G. nr. 834/1991, prin cercetarea situației juridice a terenului și a titularului dreptului de proprietate. Ministerul va emite actul solicitat doar în măsura în care instanța stabilește, prin hotărâre definitivă, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991. Se apreciază că sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Se arată că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Nu sunt îndeplinite cerințele H.G. nr. 834/1991. Reclamanta a avut doar folosința terenului, fără ca acesta să fi fost inclus în patrimoniul societății la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990 și fără a fi inclus în capitalul social. A. S.A., fiind în faliment, nu mai poate desfășura activități specifice domeniului său de activitate, condiția esențială impusă de H.G. nr. 834/1991, ca terenul să fie necesar desfășurării activității, neputând fi îndeplinită. Emiterea certificatului ar fi contrară dispozițiilor actului normativ. Documentația solicitată reclamantei a avut rolul de a identifica situația juridică concretă, societatea fiind în faliment. Răspunsul ministerului din anul 2022 lămurea condițiile în care se poate emite certificatul, refuzul fiind justificat și legal. Interpretarea greșită a normelor de drept material aparține instanței de fond. Ministerul nu are obligația de a soluționa favorabil cererea reclamantei, H.G. nr. 834/1991 prevăzând condiții stricte pentru emiterea certificatului. Potrivit art. 1 din H.G. nr. 834/1991, doar terenurile necesare desfășurării activității conform obiectului de activitate pot face obiectul recunoașterii dreptului de proprietate. Pentru a solicita eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, societatea comercială trebuie să facă dovada că terenul se afla la data înființării societății în patrimoniul acesteia și să dovedească că terenul este necesar desfășurării activității potrivit obiectului de activitate. Din informațiile furnizate de Oficiul Național al Registrului Comerțului rezultă că A. S.A. se află în faliment, procedură ireversibilă conform Legii nr. 85/2014. Societatea și-a încetat activitatea, aflându-se în procedura falimentului și putând desfășura doar activități necesare lichidării. Societatea nu îndeplinește condițiile pentru eliberarea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, condiția esențială fiind ca terenul să fie necesar desfășurării activității. Procedura prevăzută de H.G. nr. 834/1991 este destinată obținerii certificatului pentru imobile necesare desfășurării activității conform obiectului de activitate. Reclamanta nemaidesfășurând activitate specifică, cererea este lipsită de interes. Se invocă practica instanțelor care a statuat că atunci când nu sunt îndeplinite cerințele H.G. nr. 834/1991, cererile de emitere a certificatelor se resping. Reclamanta A. S.A. a avut doar folosința terenului, fără ca acesta să fi fost inclus în patrimoniul și capitalul social, iar fiind în faliment nu mai desfășoară activități. Prin urmare, condiția impusă de H.G. nr. 834/1991 nu este îndeplinită, iar eliberarea certificatului s-ar face cu încălcarea dispozițiilor actului normativ. Din informațiile existente rezultă că societatea se află în faliment conform Legii nr. 85/2006, iar în aceste condiții societatea nu mai poate îndeplini condițiile pentru eliberarea certificatului. Se solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, rejudecând cauza sub toate aspectele, respingerea ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei. Recursul se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului formulează întâmpinare prin care solicită respingerea recursului formulat de recurentul-reclamant ca nefondat. Recurenta-intervenientă B. S.R.L. a formulat întâmpinare la cererea de recurs formulata de Ministerul Economiei Antreprenoriatului și Turismului prin care solicită respingerea recursului ca nefondat. A. S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând recursurile formulate în cauză, Înalta Curte reține mai întâi că litigiul are ca obiect controlul legalității refuzului pârâtului Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului de a elibera certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra activului Autobaza Militari, situat în București, B-dul x nr. 40A, cerere întemeiată pe dispozițiile H.G. nr. 834/1991. Din probele administrate rezultă că procedura de obținere a certificatului a fost inițiată încă din anul 2015, autoritatea solicitând completarea documentației și luând în considerare cererea societății A. S.A., iar ulterior, prin adresa nr. x/31.08.2022, a refuzat emiterea actului pentru unicul motiv că societatea se află în faliment, considerând că imobilul nu mai este necesar desfășurării activității. În ceea ce privește recursul declarat de reclamanta A. S.A., criticile vizează, în esență, faptul că instanța de fond, deși a constatat nelegalitatea refuzului exprimat de Ministerul Economiei prin adresa nr. x/31.08.2022, refuz întemeiat exclusiv pe faptul că societatea se află în faliment, nu a dispus obligarea autorității la emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate, ci doar la reanalizarea cererii. Recurenta apreciază că această soluție încalcă principiul disponibilității și limitele investirii, invocând art. 9, 22 și 397 C. proc. civ., întrucât instanța ar fi trebuit să acorde exact ceea ce s-a solicitat prin acțiunea introductivă. Totodată, reclamanta invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că motivarea respingerii capătului de cerere privind daunele moratorii ar fi contradictorie. Înalta Curte constată că aceste critici nu pot fi primite. Potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ nu poate obliga autoritatea administrativă să emită actul solicitat decât dacă sunt pe deplin analizate de aceasta toate condițiile prevăzute de lege pentru emiterea actului. În speță, autoritatea nu a analizat fondul documentației depuse de reclamantă, ci a respins cererea exclusiv prin raportare la starea de faliment a societății. O atare împrejurare împiedică instanța să verifice, în primul ciclu procesual, îndeplinirea celorlalte cerințe impuse de H.G. nr. 834/1991, întrucât aceasta ar presupune substituirea instanței în atribuțiile autorității competente, ceea ce este inadmisibil. Constatând nelegalitatea motivului refuzului, singura soluție compatibilă cu limitele controlului de legalitate era obligarea autorității la reanalizarea cererii, cu înlăturarea considerentului eronat legat de faliment. Așadar, nu se poate reține depășirea investirii sau o soluție extra petita, întrucât obligația stabilită de instanță este una intrinsec legată de natura acțiunii în contencios administrativ împotriva unui refuz nejustificat. Instanța nu putea să acorde reclamantei un rezultat final fără ca procedura administrativă să fie legal desfășurată în prealabil. De asemenea, nu se poate reține nici existența unor motive contradictorii privind respingerea daunelor moratorii. Acestea presupun existența unei obligații certe, lichide și exigibile, precum și neexecutarea culpabilă a acesteia. În cauză, instanța nu a stabilit existența obligației ministerului de a emite certificatul, ci doar obligația de a reanaliza cererea. Atât timp cât obligația principală, emiterea certificatului, nu există încă, ci depinde de rezultatul unei noi analize administrative, nu se poate reține vreo întârziere culpabilă aptă să atragă daune moratorii. În consecință, recursul reclamantei este nefondat. În ceea ce privește recursul incident declarat de intervenienta B. S.R.L., acesta reia substanțial aceleași critici formulate de reclamantă. Înalta Curte apreciază că susținerile intervenientei nu sunt de natură să conducă la o soluție diferită. Instanța de fond a interpretat corect dispozițiile legale incidente și a aplicat în mod adecvat specificul procedurii de contencios administrativ, în care, atunci când autoritatea nu a realizat o analiză completă a cererii, singura soluție legal posibilă este obligarea acesteia la reexaminarea solicitării, iar nu substituirea instanței în atribuțiile organului administrativ. Nu există depășirea limitelor investirii, iar soluția nu a produs intervenientei o vătămare diferită de cea analizată în privința recursului principal. Recursul incident este, în consecință, nefondat. Referitor la recursurile formulate de Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului, primul dintre acestea privește sentința civilă nr. 1565/2023, iar al doilea sentința de completare nr. 196/2024. Cu privire la recursul îndreptat împotriva sentinței de fond, ministerul susține, pe de o parte, că hotărârea ar fi nemotivată sau insuficient motivată, iar pe de altă parte că instanța ar fi aplicat greșit dispozițiile H.G. nr. 834/1991, întrucât reclamanta nu ar îndeplini condițiile legale pentru atestarea dreptului de proprietate, neavând terenul în patrimoniu la data înființării, iar starea de faliment ar exclude necesitatea terenului pentru desfășurarea activității. Înalta Curte apreciază că nici aceste critici nu sunt întemeiate. Hotărârea primei instanțe conține o motivare completă și suficientă, în care sunt analizate toate argumentele esențiale privind legalitatea refuzului administrativ. Instanța a reținut în mod corect că dispozițiile art. 1 din H.G. nr. 834/1991 impun raportarea la momentul înființării societății, iar nu la situația economică a acesteia de la momentul formulării cererii. Falimentul nu are aptitudinea de a șterge drepturi preexistente asupra unor active patrimoniale dobândite în temeiul Legii nr. 15/1990 și al actului de înființare a societății. Totodată, ministerul nu poate invoca în litigiu motive suplimentare de refuz care nu au fost inserate în actul administrativ, întrucât, potrivit art. 18 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, instanța nu poate lua în considerare justificări ulterioare refuzului. Prin urmare, instanța de fond a aplicat corect normele de drept material și a constatat în mod legal că refuzul motivat exclusiv prin starea de faliment este nelegal, dispunând reanalizarea cererii. În ceea ce privește recursul formulat de minister împotriva sentinței nr. 196/2024, prin care a fost completată hotărârea cu obligarea la plata sumei de 50 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, Înalta Curte constată că acesta este de asemenea nefondat. Reclamanta a obținut o soluție favorabilă în parte, instanța de fond constatând nelegalitatea motivului refuzului și obligând autoritatea la reluarea procedurii administrative. În condițiile art. 453 C. proc. civ., partea care a căzut în pretenții este ținută să suporte cheltuielile efectuate de partea adversă, iar cuantumul taxei de timbru este un cost unic aferent întregii acțiuni, fiind în mod firesc recuperabil integral atunci când se reține nelegalitatea actului administrativ. Nu se poate reține lipsa culpei procesuale a ministerului, câtă vreme refuzul său a fost constatat ca fiind nelegal. În consecință, Înalta Curte constată că hotărârile primei instanțe au fost pronunțate cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile, iar criticile dezvoltate prin recursurile exercitate în cauză nu pot fi primite.