ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 262/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată la data de 25.11.2019 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Administrația Piețelor Sector 6 București a solicitat ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună constatarea că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției în suprafața de 237,10 mp situate în București, strada x nr. 126, precum și constatarea dobândirii unui drept de superficie al societății reclamante asupra suprafeței de 237,10 mp teren de sub construcție, situat în București, strada x nr. 126, sectorul 6; cu cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 597/23.04.2021, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins ca neîntemeiate, excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și inadmisibilității, invocate de pârâtă; a respins ca neîntemeiată acțiunea și cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata de cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 383A din 9 martie 2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 597/23.04.2021, pronunțate de Tribunalul București – secția a IV-a Civilă în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă Administrația Piețelor Sector 6 București.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei nr. 383A din 9 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamanta S.C. B. S.R.L. (fosta S.C. A. SRL), întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând în esență, următoarele: În privința respingerii apelului pe capătul de cerere privind constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției, decizia recurată nu este motivată, necuprinzând motivele pe care se întemeiază, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza întâi C. proc. civ. Astfel, instanța de apel nu a motivat în nici un mod înlăturarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 1 și 2 din Legea nr. 50/1991, modificată și de art. 22 din Legea nr. 7/1996, mărginindu-se să facă o trimitere lapidară la contractul de asociere în participațiune, care nu cuprinde nici o clauză privind regimul clădirii, după expirarea acestuia. Critică decizia recurată pentru aplicarea greșită a dispozițiilor legale privind schimbarea regimului juridic al terenului aflat în proprietatea privată a Municipiului București și al constatării dreptului de proprietate asupra construcției edificate de societatea reclamantă, motive prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1 și 2 din Legea nr. 50/1991, art. 22 din Legea nr. 7/1996 - forma din 2003, actualmente art. 37 și art. 492 C. civ. 1864. Critică decizia instanței de apel cu privire la reținerea apartenenței terenului la domeniul public, în sensul neîndeplinirii cerințelor pentru legalul transfer al bunului din domeniul privat în domeniul public. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 213/1998, decizia recurată fiind motivată în principal pe acest nedovedit regim de utilitate publică al terenului pe care este edificat complexul comercial de pe strada x nr. 126 din sectorul

Mai motivează instanța de apel că pentru recunoașterea unui drept de superficie este necesar un acord distinct, suficient de neechivoc. Arată că în cazul societății reclamante, situația de fapt a fost mult mai complexă, nefiind incident art. 494 C. civ. 1864 care se referă la cazul în care construcția este ridicată în lipsa unei convenții între proprietarul terenului și constructor. Susține că a construit în baza unui acord cu intimata, existând o convenție privind edificarea unei construcții în regim definitiv. Contractul de asociere în participațiune nr. x/15.10.2002 nu prevede că intimata va deveni proprietara construcției la încetarea acestui contract, neexistând nici o clauză în acest sens, în afara celei de la art. 2 pct.

Mai arată că la data de 27.09.2017 a solicitat prelungirea contractului de asociere, cu adresa nr. x/27.09.2017. Instanța de apel s-a cantonat la dispozițiile art. 494 C. civ. 1864, deși acțiunea a fost motivată în drept în ceea ce privește superficia, pe dispozițiile art. 492 teza finală din același C. civ., care se referă la situația de excepție ce permite dovada contrară, cu consecința constatării existenței unui drept de superficie în beneficiul proprietarului construcției. În privința respingerii capătului de cerere privind stabilirea dreptului de proprietate asupra construcției, arată că au fost aplicate greșit dispozițiile Legii nr. 50/1991 și ale Legii nr. 7/1996. Arată că, înainte de semnarea contractului de asociere în participațiune părțile au antamat problema construirii complexului comercial, formulând o cerere în comun pentru eliberarea autorizației de construire. Realizarea complexului comercial a fost făcută cu respectarea tuturor dispozițiilor legale, intimata neasumându-și nici o contribuție bănească și nedovedind contrariul. Instanța de apel nu a arătat rațiunile pentru care societatea reclamantă nu ar putea beneficia de efectele edificării legale a unei construcții, mai ales că în contractul de asociere în participațiune nu existau prevederi care să reglementeze situația construcției după încetarea acestuia, din alte motive decât cele prevăzute de art. 2 pct. 12. Modul în care instanța de apel interpretează acesta articol este vădit străin de conținutul său și încalcă regula instituită de art. 982 C. civ. 1864. Arată instanța de apel că edificarea construcției a fost făcută în temeiul contractului de asociere în participațiune, care însă nu a prevăzut că, după expirarea contractului, respectivele construcții vor deveni proprietatea societăților care le-au edificat. Într-adevăr contractul de asociere nu a prevăzut că societățile care au construit complexul comercial vor deveni proprietare fiecare dintre ele asupra a ceea ce au edificat, dar nu a prevăzut nici faptul că intimata va dobândi automat și necondiționat proprietatea asupra construcțiilor, la care nu a avut nici o contribuție financiară, nesusținând niciodată contrariul. Mai mult, contractul de asociere în participațiune, semnat sub imperiul vechiul Codul comercial 1887 nu cuprinde nici o dispoziție privind regimul investiției societății reclamante, după expirarea contractului, deși Codul comercial 1887 avea o asemenea reglementare - art. 254 alin. (2), ca expresie a echității în derularea unei afaceri în comun. Cum contractul de asociere nu a prevăzut nimic privind regimul construcției după expirarea contractului în cazul în care își exprimă dorința de prelungire a acestuia, intimata nebeneficiind de un drept discreționar de a deveni proprietară pe un imobil needificat de ea însăși, consideră că devin incidente dispozițiile reglementate de Legea 50/1991 - republicată în 2004 și modificată și Legea 7/1996, republicată în 2015. Instanța de apel menționează și interpretează vădit contrar conținutul său, punctul 12 al art. 2 din contractul de asociere nr. x/2002, în sensul că reține că ar trece la intimată proprietatea construcției edificate de societatea reclamantă, neobservând că această situație se aplică numai în cazul în care societatea nu și-ar exprima dorința de a i se prelungi contractul. Or, reclamanta a depus cererea nr. x/27.09.2017, prin care a solicitat prelungirea termenului asocierii, iar intimata a răspuns că nu consideră oportună o asemenea prelungire, încălcând principiul forței obligatorii a contractului legal semnat, prevăzut de art. 969 C. civ. 1864, regăsit în art. 1270 C. civ. actual. Dimpotrivă, instanța de apel arată că acest art. 2 pct. 12 "stabilea trecerea construcțiilor în proprietatea asociatului Administrația Piețelor", omițând că această prevedere era condiționată de refuzul societății reclamante pentru prelungirea contractului de asociere în participațiune - condiție neîndeplinită în realitate. Contractul de asociere în participațiune nu a stabilit regimul construcției în alte ipoteze decât cea prevăzută de articolul 2 punctul 12, astfel că intimata nu poate revendica ea însăși cu argumente solide un drept de proprietate propriu asupra construcției, la a cărei edificare nu a avut nici o contribuție. Cât privește dreptul de superficie, arată că potrivit jurisprudenței și doctrinei, dreptul de superficie se deduce din teza finală a art. 492 C. civ., text care cuprinde o regulă, acea privind dreptul de accesiune imobiliară artificială - și o excepție, cea care permite dovada contrară cu consecința constatării existenței dreptului de superficie în beneficiul proprietarului construcției. Arată că a edificat spațiul în baza convenției de folosință perfectată cu intimata și are calitatea de constructor de bună-credință, construind cu acordul expres al intimatei, acord existent încă de la semnarea cererii de eliberare a autorizației de construire în regim definitiv din 02.09.2002. Prin urmare, între părți a existat o convenție de folosință asupra terenului de către societatea reclamantă, în scopul construirii, intimata având dreptul de administrare legală asupra terenului și exprimându-și acordul la edificarea imobilului. Faptul că terenul este în proprietatea privată a unității administrativ teritoriale nu constituie un impediment la recunoașterea unui drept de superficie. Pentru aceste motive, solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. 5. Apărările formulate în cauză Intimata - pârâtă Administrația Comercială Sector 6 în termenul legal a depus întâmpinare împotriva cererii de recurs formulate în dosarul nr. x/2019 de reclamanta S.C. B. S.R.L. (fosta S.C. A. SRL) prin care a invocat excepțiile netimbrării (sau timbrării insuficiente a) recursului și excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar pe fond a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Potrivit situației de fapt cu relevanță juridică, Înalta Curte reține că reclamanta a încheiat cu pârâta contractul de asociere în participațiune nr. x/15.10.2002, obiectul acestuia fiind dat de exploatarea de către părțile contractante a unui teren în suprafață de 237,10 mp. Reclamanta s-a obligat ca după obținerea autorizației de construire să realizeze din surse proprii executarea construcțiilor pe terenul pus la dispoziție de pârâtă, iar cheltuielile ocazionate cu lucrările de construire au reprezentat aportul acesteia la asocierea în participațiune. Conform Capitolului VI art. 6, contractul de asociere a fost încheiat pe o perioadă de 15 ani, iar părțile au prevăzut posibilitatea de prelungire a contractului, la solicitarea S.C. A. S.R.L. exprimată cu cel puțin 30 de zile înainte de expirarea duratei contractului. S-a stipulat de asemenea, că în caz de neînțelegeri în ceea ce privește renegocierea sau de depășire a termenului de 30 de zile, contractul va înceta la data de 31.10.2017. Potrivit art. 2 pct. 12 Capitolul III, s-a prevăzut că la data expirării contractului, în cazul în care reclamanta nu își exprimă dorința în sensul prelungirii contractului, este obligată să predea terenul inclusiv construcțiile cu toate dotările și îmbunătățirile aduse, care devin proprietatea pârâtei. Reclamanta a solicitat prelungirea termenului contractual prin cererea înregistrată sub nr. x/27.09.2017, iar prin adresa nr. x/05.10.2017 pârâta a comunicat recurentei-reclamante că nu consideră oportună prelungirea contractului de asociere în participațiune nr. x/15.10.2002. Prin demersul judiciar pendinte s-a solicitat instanței ca prin hotărârea care se va pronunța în cauză, să se dispună constatarea că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției în suprafață de 237,10 mp situată în București, strada x nr. 126, precum și constatarea dobândirii unui drept de superficie al societății reclamante asupra suprafeței de 237,10 mp teren de sub construcția edificată. Instanțele de fond au respins acțiunea, reținând că simpla edificare a unei construcții pe terenul altuia, chiar cu materialele constructorului și cu acordul proprietarului terenului și cu respectarea tuturor prevederilor legale, nu dă în sine naștere unui drept de proprietate în favoarea constructorului, asupra construcțiilor astfel realizate, dacă nu există o convenție în acest sens între părți, iar în lipsa unei convenții prin care deținătorul terenului să constituie sau să recunoască în favoarea constructorului dreptul de proprietate asupra construcției, devin aplicabile dispozițiile art. 494 C. civ. de la 1864. S-a mai reținut că, dat fiind specificul contractului de asociere în participațiune încheiat între părți, acordul pârâtei nu poate fi interpretat ca un acord pentru superficie, ci doar un acord în vederea asocierii și realizării condițiilor asocierii; pentru superficie era necesar un acord distinct sau, în orice caz, suficient de neechivoc, ceea ce s-a constatat a nu fi cazul în speță. În cauză, recurenta invocă nemotivarea deciziei atacate cu privire la dispozițiile art. 1 și 2 din Legea nr. 50/1991 modificată și art. 22 din Legea nr. 7/1996, ignorând însă, faptul că instanța de apel a făcut o prezentare detaliată a elementelor de fapt cu relevanță juridică în temeiul cărora s-a tras concluzia că acordul pârâtei pentru edificarea construcției nu valorează cu un acord pentru dobândirea dreptului de proprietate de către reclamantă. Astfel, din această perspectivă, se observă că instanța de apel a arătat în mod expres faptul că în lipsa unei convenții exprese cu privire la recunoașterea de către pârâtă a unui drept de proprietate al reclamantei asupra construcției, în cauză devin aplicabile prevederile art. 488, art. 490, art. 492 și art. 494 C. civ. 1864, respingând ca nefondat apelul împotriva sentinței civile prin care tribunalul a reținut că nici autorizația de construire, nici fișa corpului de proprietate și nici achitarea impozitului pe construcție nu fac dovada dreptului de proprietate asupra construcției, acestea nerealizând proba vreunuia dintre modurile de dobândire a proprietății, reglementate de art. 644 și art. 645 C. civ. 1864. Or, stabilind incidența prevederilor legal expuse și confirmând statuările tribunalului, despre care a precizat că reprezintă o justă interpretare a legii și a contractului, este evident că instanța de apel a repudiat normele juridice invocate de recurenta reclamantă prezentă, apreciindu-le a nu fi incidente, spre deosebire de cele ale art. 492 și urm. C. civ. 1864 pe care s-a grefat. Nu se poate așadar, imputa instanței de apel o omisiune de analiză în sensul invocat de recurenta reclamantă. Din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. în referire la art. 492 C. civ. 1864, recurenta susține că regula dobândirii dreptului de proprietate asupra construcției de către proprietarul terenului conform art. 494 C. civ. este aplicabilă, potrivit jurisprudenței, numai atunci când nu există o convenție între proprietar și constructor, însă în speță există, astfel că trebuiau analizate dispozițiile art. 492 partea finală C. civ. Or, potrivit art. 492 C. civ. 1864: "Orice construcție, plantație sau lucru făcut în pămînt sau asupra pămîntului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pămînt cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, pînă ce se dovedește din contra", iar conform dispozițiilor art. 494 din același cod: "Dacă plantațiile, construcțiile și lucrările au fost făcute de către o a treia persoană cu materialele ei, proprietarul pământului are dreptul de a le ține pentru dânsul sau de a îndatora pe acea persoana sa le ridice. Dacă proprietarul pământului cere ridicarea plantațiilor și a construcțiilor, ridicarea va urma cu cheltuiala celui ce le-a făcut; el poate chiar, după împrejurări, fi condamnat la daune-interese pentru prejudiciile sau vătămările ce a putut suferi proprietarul locului. Dacă proprietarul voiește a păstra pentru dânsul acele plantații și clădiri, el este dator a plăti valoarea materialelor și prețul muncii, fără ca să se ia în considerație sporirea valorii fondului, ocazionată prin facerea unor asemenea plantații și construcții. Cu toate acestea, dacă plantațiile, clădirile și operele au fost făcute de către o a treia persoană de bună-credință, proprietarul pământului nu va putea cere ridicarea sus-ziselor plantații, clădiri, și lucrări, dar va avea dreptul său de a înapoia valoarea materialelor și prețul muncii, sau de a plăti o sumă de bani egală cu aceea a creșterii valorii fondului". Așadar, dispozițiile evocate reglementează accesiunea imobiliară artificială, prevederile art. 494 C. civ. reprezentând o ipoteză particulară a art. 492 C. civ., respectiv aceea în care construcția este ridicată de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva. De principiu, proprietarul terenului devine prin accesiune proprietarul construcției, cu obligația dezdăunării constructorului, când acesta este de bună-credință. Buna-credință, conform art. 494 C. civ. presupune ridicarea construcției de către un posesor al terenului, ce nu cunoaște că terenul aparține altcuiva (ceea ce nu este cazul în speță) sau în temeiul unei convenții, cu voia proprietarului. Rezultă totodată, că este necesar să existe o manifestare de voință din partea proprietarului terenului, astfel încât să poată fi determinată cu suficientă claritate opțiunea sa, în oricare dintre formele pe care după circumstanțe, legea le îngăduie. Tot astfel, se impune a considera și că de principiu, dreptul de creanță al constructorului se află în relație cu exprimarea de către proprietarul terenului a opțiunii sale, doar în acest fel putându-se apoi trece la stabilirea consecințelor juridice ale acestei opțiuni, prin raportare (și) la buna sau reaua-credință a constructorului. Grefat pe argumentele de ordin legal și doctrinar arătate, Înalta Curte constată că nici aceste alegații menționate ale recurentei nu pot fi primite câtă vreme pe de o parte, dispozițiile art. 494 C. civ. reprezintă o ipoteză particulară a chiar art. 492 din același cod, iar pe de altă parte, întrucât astfel cum însăși recurenta afirmă, textul art. 494 C. civ. 1865 devine incident în lipsa unui acord al constructorului cu proprietarul terenului, însă – subliniere și completare importantă a prezentei instanțe de recurs - acord asupra dreptului de proprietate asupra construcției edificate, nu acord asupra edificării construcției, astfel cum s-a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, configurate definitiv de curtea de apel, că s-ar fi încheiat între părți. Însăși recurenta recunoaște în cadrul recursului formulat (pagina 6) că într-adevăr, contractul de asociere nu a prevăzut faptul că societățile comerciale care au construit complexul comerical vor deveni proprietare fiecare dintre ele asupra a ceea ce s-a edificat. Așadar, atât timp cât în cadrul situației de fapt s-a reținut că nu a existat un acord privind constituirea, recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției în favoarea constructorului, nu se poate îndepărta incidența art. 494 C. civ. din algoritmul juridic al cauzei care se grefează chiar pe lipsa unui astfel de acord. În egală măsură, la aceeași concluzie ne conduce și afirmația recurentei că prin contractul de asociere în participațiune nu ar fi fost stabilită nici dobândirea dreptului de proprietate asupra construcției de către pârâtă, la încetarea contractului. Or, chiar dacă ne-am grefa pe această ipoteză de lucru invocată de recurentă în mod repetat, concluzia expusă nu s-ar schimba, atât timp cât premisa inexistenței unui acord cu privire la constituirea, recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției în patrimoniul reclamantei nu s-ar modifica, ceea ce ar determina pe cale de efect juridic și potrivit chiar raționamentului juridic expus de recurentă, incidența aceluiași art. 494 C. civ. și nu doar a art. 492 C. civ., cum eronat afirmă recurenta. Instanța de apel nu a modificat nici cauza juridică a cererii de chemare în judecată, privită ca fundament al drepturilor reclamate, atât timp cât art. 494 C. civ. reprezintă o aplicație a dispoziției cu caracter general a art. 492 C. civ. și atât timp cât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, reclamanta s-a prevalat în mod expres de contractul de asociere în participațiune, arătând că acordul pentru edificare dat prin această convenție juridică este fundamentul recunoașterii drepturilor solicitate. Instanța de recurs constată că recurenta se plânge și de faptul că actul juridic bilateral al părților ar fi fost interpretat de instanța de apel cu încălcarea art. 982 C. civ. 1864, art. 2 pct. 12 din cadrul său fiind extrapolat în mod nepermis la orice situație neprevăzută expres de acesta. Instanța de recurs nu își însușește critica în condițiile în care pe de o parte, critica are un caracter general, fără individualizarea măcar minimală a clauzei contractuale care ar fi fost omisă de către instanța de apel în interpretarea sistematică a actului juridic, iar pe de altă parte, în condițiile în care se observă că instanța de apel, respingând apelul ca nefondat, a arătat că tribunalul a interpretat just contractul dintre părți, detaliind concluzia sa. Or, prima instanță de judecată s-a raportat în analiza contractului juridic încheiat, în mod expres la metoda de interpretare sistematică prevăzută de art. 982 C. civ. 1864, coroborând critic dispozițiile art. 2 pct. 12 din contract cu cele ale art. 6 din același act juridic și raportându-le la întregul act. Alocuțiunea adverbială "mai degrabă" folosită de instanța de apel, criticată de recurentă, trebuie privită în limitele analizei respectivei instanțe: inexistența unei clauze în act privind constituirea, recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției în patrimoniul reclamantei, respectiv posibilitatea consacrării prin clauza analizată chiar a obligației de restituire a construcției de către recurentă la terminarea contractului. Potrivit conținutului deciziei de apel, folosirea alocuțiunii nu echivalează cu infirmarea variantei de interpretare minimale, respectiv cea a inexistența unei clauze în act privind constituirea, recunoașterea dreptului de proprietate asupra construcției în patrimoniul reclamantei, acesta fiind elementul relevant în algoritmul juridc al cauzei prezente. Instanța de recurs nu constată nici o confuzie în cuprinsul alineatului final al deciziei recurate, atât timp cât în temeiul art. 494 C. civ., curtea de apel a ilustrat posibilitatea recurentei de a primi despăgubiri pentru imobilul configurat, însă doar în măsura în care contractul, situația juridică generată de contractul de asociere în participațiune nu ar exclude astfel de despăgubiri. Neconstituind obiect al cererii prezente de chemare în judecată, îndreptățirea la despăgubiri a reclamantei recurente pentru imobilul edificat nu poate fi tranșată în prezentul litigiu care are un obiect distinct, acesta fiind motivul pentru care instanța de apel s-a rezumat la expunerea acestui considerent de ordin pur teoretic în realitate. Ansamblul criticilor recurentei referitoare la interpretarea concretă invocat eronată a contractului juridic încheiat între părțile procesuale nu reprezintă un motiv de nelegalitate, atât timp cât decelarea voinței comune determinate a părților contractante la momentul încheierii actului juridic bilateral reprezintă un aspect subsumat situației de fapt a cauzei, temeiniciei sale, decelabil pe baza probelor administrate în proces. Concluzia expusă este confirmată inclusiv de nepreluarea în cadrul noului C. proc. civ., a vechiului motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. 1865: "8. când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia". Recurenta mai invocă dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 50/1991, susținând că dreptul de a construi care ia naștere prin emiterea autorizației de construire, reprezintă fundamentul dreptului de proprietate asupra construcției și că între părți nu a existat o convenție contrară acestui principiu. Critica este nefondată, neexistând un asemenea principiu care – dacă ar fi admis astfel cum reclamă recurenta – ar determina recunoașterea automată a calității de proprietar, tuturor constructorilor, ceea ce de plano nu poate fi acceptat, întrucât constructorul poate fi din punct de vedere juridic (și cel mai adesea în practică este) diferit de beneficiarul lucrării. S-ar ajunge astfel, chiar la o lipsire totală de conținut a prevederilor art. 492 și urm. C. civ. Așa cum chiar recurenta afirmă în recursul său, edificarea construcției îi poate conferi potrivit legii, constructorului, anumite drepturi, însă este evident că doar dacă sunt întrunite cerințele legale respective. Din aceeași perspectivă, se observă că dispozițiile din Codul Comercial în vigoare la data încheierii contractului de asociere în participațiune, respectiv art. 254 alin. (2) invocat de recurentă potrivit căruia "Cu toate acestea, întrucât privește raporturile lor între danșii, asociatii pot sa stipuleze ca lucrurile ce au adus sa li se restituie in natura, având dreptul, in caz când restitutiunea nu s-ar putea face, la reparatiunea daunelor suferite. Afara de aceste cazuri, drepturile asociatilor se marginesc in a li se da cont de lucrurile ce au pus in asociatiune si de beneficii si pierderi", nu modifică datele speței. Astfel, pe de o parte se constată că în cadrul situației de fapt, s-a constatat inexistența vreunei clauze care să recunoască sau să constituie dreptul de proprietate al reclamantei asupra construcției edificate, iar pe de altă parte, desocotirea globală prevăzută în partea finală a textului legal enunțat nu reprezintă obiectul cererii de chemare în judecată prezente, obiect expus în paragrafele precedente. Trecerea la încetarea contractului juridic, a imobilului edificat în proprietatea intimatei, fie ea și condiționată de neîndeplinirea unei condiții, astfel cum invocă recurenta, nu reprezintă un element relevant în algoritmul juridic al speței, atât timp cât solicitarea recurentei de recunoaștere a dreptului său de proprietate asupra construcției și de folosință asupra terenului pe care se află construcția, se raportează la propria persoană, la propriul patrimoniu, nefiind necesar a se stabili în această ecuație juridică - subsecvent constatării inexistenței dreptului de proprietate al reclamantei - și titluarul concret al acestui drept de proprietate. Așadar, împrejurarea dacă prin contractul juridic dintre părți s-a stipulat sau nu dreptul de proprietate asupra construcției în patrimoniul intimatei este irelevantă în algoritmul juridic al speței. Criticile legate de încălcarea de către intimată, a art. 969 C. civ. 1864 (actualul art. 1270 C. civ. nou) privind forța obligatorie a contractelor, legate de abuzul invocat al intimatei, nu pot fi primite, atât timp cât prin hotărârile pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2017 care beneficiază în cauză de autoritate de lucru judecat în sens pozitiv s-a stabilit în sens contrar. Recurenta mai invocă dispozițiile art. 22 din Legea 7/1996 în forma în vigoare în anul 2003: "Dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra unui imobil se vor înscrie în cartea funciară pe baza actului prin care s-au constituit ori s-au transmis în mod valabil". Textul de lege nu are așadar, în vedere actul prin care s-au "construit" drepturile (terminologie de altfel improprie din punct de vedere juridic), astfel cum invocă eronat recurenta, ci actul prin care s-a constituit dreptul de proprietate. Or, instanța de apel devolutivă a fondului a reținut în cadrul situației de fapt că nu a existat vreun astfel de act juridic care să genereze dreptul de proprietate în patrimoniul reclamantei recurente. Recurenta trimite și la dispozițiile art. 37 din forma actuală a Legii nr. 7/1996, fără însă a avea în vedere că astfel cum rezultă inclusiv din Decizia în interesul legii nr. 13/2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 440 din 03 iunie 2019, "Indiferent dacă discutăm de reglementarea C. civ. din 1864 sau de cea a actualului C. civ., noțiunea de "accesiune" cunoaște mai multe accepțiuni: fapt juridic în sens restrâns, care constă în alipirea a două lucruri sau încorporarea bunului accesoriu în bunul principal; drept de accesiune rezultat din acest fapt juridic în sens restrâns, drept potestativ care operează în favoarea proprietarului bunului principal, în ipoteza în care cele două bunuri aparțin unor proprietari diferiți și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege; mod originar de dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului accesoriu de către proprietarul bunului principal, bazat pe efectul achizitiv de proprietate, în sensul că dreptul de proprietate asupra lucrului accesoriu se stinge și se naște un nou drept de proprietate în patrimoniul proprietarului bunului principal; prezumție de proprietate întemeiată pe relația dintre un bun accesoriu și un bun principal, prezumție în baza căreia proprietarul lucrului principal este și proprietarul lucrului accesoriu. 51. În ceea ce privește accesiunea imobiliară artificială, ambele coduri au în vedere ipotezele în care fie proprietarul terenului face el însuși lucrarea cu materiale străine (art. 493 din C. civ. din 1864, art. 580 din actualul C. civ.), fie construcția este făcută de o persoană cu materialele sale, însă pe terenul altcuiva (art. 494 din C. civ. din 1864, art. 581-585 și 587 din actualul C. civ.). În plus, actualul C. civ. reglementează și o a treia ipoteză, în care o persoană construiește, cu materialele unui terț, asupra imobilului proprietatea altei persoane (art. 594). 52. În toate cele trei cazuri, pentru a opera accesiunea, se impune ca bunurile care sunt cuprinse în această operațiune materială să aparțină unor proprietari diferiți. 53. În schimb, edificarea construcției chiar de către proprietarul terenului, cu materialele sale, nu este considerată un caz veritabil de accesiune, de vreme ce, în această ipoteză, nu se pune problema invocării de către proprietarul terenului a unui drept de accesiune în contradictoriu cu proprietarul materialelor și nici nu se produce efectul achizitiv de proprietate". Așadar, prevederile art. 37 din Legea nr. 7/1996 nu exclud incidența instituției juridice a accesiunii imobiliare, situație în care din punct de vedere logico – juridic, este necesară decelarea în prealabil a proprietarului construcției, în temeiul dispozițiilor legale incidente (în speță, art. 492 și urm. C. civ. 1864), pentru a se proceda în continuare, la întabularea dreptului real de proprietate în cartea funciară, potrivit normei din legea cadastrului și a publicității imobiliare. Nici dispozițiile art. 1 sau art. 2 din Legea nr. 50/1991 și nicio altă dispoziție legală nu prevăd că autorizația de construire, prin ea însăși, duce la dobândirea dreptului de proprietate în astfel de situații precum cea din prezenta cauză, cum în mod eronat, susține recurenta, în speță fiind de altfel, reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, împrejurarea că autorizația de construire a fost emisă în baza cererii inclusiv a pârâtei proprietare a terenului. Prevederile Legii nr. 50/1991 vizează și reglementează exlusiv autorizarea construirii imobilelor și nu reglementează modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra imobilelor edificate. Aceeași constatare negativă expusă în paragraful precedent este valabilă și în privința planurilor cadastrale sau fișei corpului de proprietate invocate de către recurentă. Este adevărat că dreptul de proprietate se bucură de protecția legii (art. 44 alin. (1) din Constituție și art. 1 din Protocolul nr. 1 CEDO), însă în cauză s-a constatat că recurenta nu a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției întemeiat pe fundamentul concret exhibat de această parte procesuală în prezentul litigiu. Înalta Curte mai constată că este nerelevantă și împrejurarea invocată de recurentă, a construirii construcției în regim definitiv, pentru că sintagma se referă la faptul că nu se construiește provizoriu. Criticile arondate împrejurării că între părți a fost încheiat un acord vizând dobândirea de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra construcției și a unui drept de folosință asupra terenului de sub construcție, regăsite în partea finală a motivelor de recurs, vizează – astfel cum s-a mai expus în cuprinsul prezentei decizii civile – situația de fapt dedusă judecății, stabilită însă, definitiv de instanța de apel și de care prezenta instanță de recurs este ținută, fără a o mai putea reevalua. Aceeași apreciere negativă este valabilă și în privința criticii finale din motivele de recurs, referitoare la amplasamentul concret al terenului pe care a fost edificată construcția, acest aspect ținând eminamente de temeinicia deciziei recurate și nu de legalitatea acesteia. În ceea ce privește dreptul de superficie asupra terenului, Înalta Curte constată că în mod just s-a reținut de către instanțele anterioare că, neavând un drept de proprietate asupra construcțiilor, reclamanta nu poate avea nici drept de folosință asupra terenului pe care sunt acestea edificate, întrucât obiectul acordului părților de constituire a dreptului de superficie este dreptul pe care îl constituie proprietarul unui teren, pentru superficiar, de a construi, planta sau executa alte lucrări pe acel teren, care să fie proprietatea superficiarului, or, raportat la situația de fapt a cauzei stabilită în mod definitiv de instanțele devolutive ale fondului, părțile nu au convenit ca edificatele construcții să fie proprietatea reclamantei. Din această perspectivă expusă, a inexistenței dreptului de proprietate asupra construcțiilor, devine nerelevant cauzei regimul juridic al terenului ca aparținând domeniului public sau privat al intimatei, devenind inutilă așadar, în raport de soluția care se impune recursului raportat la considerentele anterior expuse, analizarea în continuare a motivului de recurs aferent acestui aspect punctual. Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. B. S.R.L. (fosta S.C. A. SRL) împotriva deciziei nr. 383A din 9 martie 2022 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.