ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 302/2025

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.02.2022 pe rolul Curții de Apel București -, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., procurori în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureș au solicitat, în contradictoriu cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație Și Justiție, prin Procurorul General, anularea, în parte, a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a adresei nr. x/2021 din 20.01.2022, prin care s-a soluționat contestația împotriva ordinului sus-menționat, comunicată la data de 25.01.2022, cu consecința obligării pârâtului la emiterea unui alt act administrativ prin care să se dispună salarizarea reclamanților având în vedere valoarea de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 și în continuare, pentru viitor, fără a ține cont de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1480 din 20 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței civile indicate în precedent reclamanții B., F., D., C., G., A. și E. au declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată. În susținerea căii de atac, recurenții - reclamanți, au invocat, în esență, o greșită interpretare și aplicare a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, raportat la art. 73 și art. 76 din Constituția României și la art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, sens în care au evocat și Deciziile Curții Constituționale nr. 794/2016, nr. 474 din 28 iunie 2016, nr. 454 din 24 iunie 2020, nr. 121 din 10 martie 2020, nr. 460 din 13 noiembrie 2013, precum și decizii referitoare la art. 124 și art. 126 din Constituție și la efectele hotărârilor judecătorești, precum și Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept nr. 36/2018 . În opinia recurenților, conținutul art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 limitează/plafonează salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare, la nivelul celor stabilite pentru anul 2022, exclusiv în situația în care devin, ulterior, mai mari, ca urmare a majorărilor salariale reglementate de lege, iar nu și în cazul în care, prin hotărâri judecătorești definitive, sunt recunoscute și stabilite anumite majorări salariale. În consecință, plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea 153/2017 are în vedere exclusiv majorările salariale reglementate sau acordate în temeiul legii, prin acte administrative ale ordonatorului principal de credite. Recurenții au mai arătat că prin Legea salarizării nr. 153/2017, lege ordinară, s-a operat plafonarea și, implicit, reducerea salariilor magistraților, începând cu data de 1 ianuarie 2018, încălcându-se astfel art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care indemnizațiile anterioare acestei date, calculate prin raportare la valoarea sectorială de referință în cuantum de 605,225 RON, depășesc plafoanele instituite de această lege. În optica recurenților, prin anularea/abrogarea implicită printr-o lege ordinară (Legea nr. 153/2017) a unor dispoziții dintr-o legea organică (Legea nr. 303/2004) ce vizează nediminuarea salariilor judecătorilor și procurorilor și salarizarea lor prin lege specială, distinctă, au fost încălcate atât dispozițiile art. 1 alin. (3), (4), (5), cât și dispozițiile art. 73 și 76 din Constituția României. În acest sens, recurenții au învederat că, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă și, ca atare, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată sau anulată o lege organică, respectiv Legea nr. 303/2004. Procedând la anularea dispozițiilor unei legi organice printr-o lege ordinară, s-a ajuns la încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. (4) și (5), privind separația și echilibrul puterilor în stat, ale art. 61 alin. (1) privind rolul Parlamentului, ale art. 73 alin. (3) lit. 1, ale art. 76 și ale art. 125 alin. (2) din Constituția României, în contextul în care, stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază/indemnizațiilor de încadrare implică reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice, inclusiv a drepturilor salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, aducând astfel, în opinia recurenților, atingere independenței justiției. Au mai arătat recurenții că măsura de reducere a indemnizației stabilită la nivelul lunii decembrie 2017, începând cu luna ianuarie 2018, a afectat doar o parte din salariații bugetari, spre deosebire de alte categorii salariale în privința cărora legiuitorul a dispus păstrarea unei sume compensatorii în cazul în care, ulterior lunii februarie 2018, ar fi trebuit să încaseze venituri mai mici sau în privința cărora au fost adoptate derogări de la aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, fiind încălcate, astfel, prevederile art. 16 din Constituția României, art. 14 din C.E.D.O. rap. la art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la CEDO, dar și cele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, act normativ care își asumă în mod explicit, cu valoare de principiu nediscriminarea. Totodată, recurenții au subliniat că niciunul din actele normative ce au vizat conținutul normativ al prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu au reglementat situația în care salariații aveau deja, la data de 31.12.2017, un salariu/soldă/indemnizatie mai mare decât cea prevăzută de lege pentru anul 2022, deși aplicarea plafonării, conform art. 38 alin. (3), s-a făcut după majorarea cu 25% a cuantumului avut (ceea ce implică ideea că legiuitorul a avut în vedere o plafonare a salariului după acordarea unei majorări și nu o reducere a salariului) sau cea în care, ca urmare a pronunțării unor hotărâri judecătorești sau emiterii unor acte administrative, s-a procedat la recalcularea, în mod retroactiv, a drepturilor salariale anterior datei de 1 ianuarie 2018, rezultând o indemnizație mai mare, la data de 31 decembrie 2017, față de cea acordată începând cu data de 1 ianuarie 2018. Cu privire la data de la care ar trebui să li se recalculeze salariile raportat la valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON, recurenții au apreciat că aceasta ar trebui să fie cea menționată în art. 1 al Ordinului nr. 2295/07.12.2021 pentru toți destinatarii ordinului, indiferent dacă unii au sau nu hotărâri judecătorești prin care să fi fost recunoscut acest drept, motivat de faptul că prin art. 1 al acestui ordin s-a recunoscut expres faptul că salariile trebuie recalculate în raport de această valoare sectorială de referință începând cu data de 1 august 2016, aceasta datorită faptului că normele legale care reglementează acest drept și în baza cărora acesta a fost recunoscut au intrat în vigoare la data respectivă. O atare prevedere din cuprinsul ordinului atacat a fost apreciată de recurenți și drept o recunoaștere a dreptului prin chiar actul administrativ de salarizare, sens în care au invocat o eronată aplicare, de către prima instanță, a prevederilor art. 2537 pct. 1, coroborat cu art. 2541 alin. (2) din C. civ., referitoare la întreruperea termenului de prescripție și începerea unui nou termen. De asemenea, recurenții au făcut trimitere la prevederile art. 2506 alin. (4) din C. civ., considerând că, prin H. nr. 2295/07.12.2021, Procurorul General al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a renunțat expres la împlinirea termenului de prescripție a dreptului material la acțiune, fiind astfel aplicabile și regulile de la renunțarea la prescripție, respectiv cele prevăzute de art. 2510 din C. civ. Recurenții au mai arătat că prevederile art. 3 și art. 4 din ordinul contestat contrazic prevederile art. 1 și limitează, în mod nelegal și, în același timp, discriminatoriu, calcularea și plata diferențelor salariale, în raport de elemente extrinseci ordinului, sens în care au evocat prevederile art. 3 1 introdus în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 57/2015 prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 20/2016. Nu în ultimul rând, recurenții au arătat că le-a fost recunoscut dreptul la recalcularea indemnizațiilor în raport de o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 06.04.2017 și în continuare, prin sentința civilă executorie nr. 1353/2020 din data de 15.09.2020, emisă de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020), însă există hotărâri judecătorești care au recunoscut același drept altor persoane din aceeași familie ocupațională, începând cu data de 01.08.2016, astfel că, în considerarea interpretării date de Curtea Constituțională în decizia nr. 794/2016, se impune o recunoaștere a aplicării sus indicatei valori de referință sectorială începând cu data de 01.08.2016.

Apărările formulate în cauză Legal citat, intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a formulat întâmpinare față de recursul declarat în cauză, dar a depus note scrise prin care a invocat excepția rămânerii fără obiect a recursului în raport de Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În subsidiar, a solicitat respingerea căii de atac exercitate de reclamanți, ca nefondată.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În prealabil, Înalta Curte constată că excepția rămânerii fără obiect a recursului, invocată de intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nu constituie o veritabilă excepție procesuală, urmând a fi analizată ca motiv de recurs. Recursul formulat de recurenții-reclamanți B., F., D., C., G., A. și E. Prin calea de atac exercitată, evocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cărora: "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", recurenții - reclamanți au criticat dezlegările date prin sentința civilă nr. 1480 din 20 septembrie 2022, de către prima instanță, din perspectiva unui număr de două chestiuni de drept principale, mai precis: - Modul în care instanța de fond a dezlegat chestiunea legalității prevederilor art. 3 și art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de intimatul - pârât, din perspectiva datei de la care puteau fi stabilite drepturile salariale ale reclamanților raportat la valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON; - Modul în care judecătorul fondului a dezlegat chestiunea legalității art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de intimatul - pârât, din perspectiva aplicării prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. În ceea ce privește prima chestiune litigioasă, Înalta Curte apreciază nefondate criticile aduse de recurenți sentinței atacate, nefiind incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În acest sens se reține că recurenții - reclamanți consideră că perioada pentru care ar trebui să fie calculate, în ceea ce îi privește, drepturile salariale în raport de VRS 605,225 RON, ar debuta cu data de 01.08.2016, în timp ce, prin art. 3 și art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, intimatul - pârât a ordonat ca, în cazul personalului menționat la art. 1 din Ordin, căruia i-a fost recunoscută valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON prin hotărâre judecătorească, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea prezentului ordin să se facă în conformitate cu dispozitivul hotărârii judecătorești, iar în cazul personalului căruia valoarea de referință sectorială în sumă de 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor să se facă cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului atacat. Totodată, Înalta Curte observă că recurenții - reclamanți au exhibat o hotărâre judecătorească pronunțată într-un litigiu în care aceștia au avut calitatea de parte și prin care ordonatorul de credite a fost obligat la stabilirea drepturilor salariale în raport de VRS 605,225 RON începând cu data de 06.04.2017 (sentința civilă nr. 1353 din 15.09.2020, emisă de Tribunalul Alba în dosarul nr. x/2020 - filele x ale dosarului de fond). Pe cale de consecință, în privința recurenților - reclamanți, prin efectul prevederilor art. 3 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, aceștia ar beneficia de stabilirea drepturilor salariale în raport de VRS sus indicat, începând cu data de 06.04.2017, astfel încât, ceea ce se pune, în realitate în discuție, este o legalitate a celor două prevederi din Ordinul atacat din perspectiva efectelor ce le produc pentru perioada 01.08.2016 - 05.04.2017, perioadă pentru care, conform art. 4 din Ordin recalculare și plata diferențelor salariale ar urma să se facă cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii ordinului atacat. Or, instanța de control judiciar constată că recurenții - reclamați nu au susținut și nici nu au făcut dovada ieșirii din pasivitate anterior datei formulării contestației față de Ordinul nr. 2295/07.12.2021, în sensul de a formula vreo cerere/reclamație/solicitare/punere în întârziere a pârâtului, conform art. 2532 sau art. 2537 C. civ., în privința stabilirii drepturilor salariale prin raportare la VRS 605,225 RON pentru intervalul 01.08.2016 - 05.04.2017. Din petitul cererii de chemare în judecată ce a fost soluționată în dosarul nr. x/2020, rezultă că reclamanții au solicitat expres obligarea pârâților la recalcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi prin raportare la VRS sus indicat, doar începând cu data de 06.04.2017, fără a fi vizată și perioada anterioară. În acest context, examinând memoriul de recurs, Înalta Curte reține că prin argumentele expuse în privința chestiunii în discuție, ceea ce invocă, în esență, recurenții - reclamanți este o pretinsă eronată aplicare, de către instanța de fond, a principiilor edictate de art. 6 lit. b) (principiul nediscriminării) și c) (principiul egalității) din Legea-cadru nr. 153/2017, mai precis egalizarea drepturilor salariale ale reclamanților cu cele de care beneficiază o altă parte din persoanele încadrate în aceeași familie ocupațională în temeiul unor hotărâri judecătorești, în litigii în care reclamanții, nu au fost, însă, părți. Contrar opiniei recurenților, prin care aceștia încearcă să acrediteze ideea că regimul juridic al prescripției, reținut prin art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, ar fi înlăturat de principiile nedisciminării și egalizării drepturilor salariale, Înalta Curte constată o corectă interpretare și aplicare, de către, prima instanță a sus indicatelor prevederi din Legea-cadru nr. 153/2017, coroborate cu cele ale art. 171 din Codul Muncii și art. 2517 din C. civ. În acest sens se reține că acțiunea prin care se solicită stabilirea salariului de bază pentru aceeași perioadă pentru care dreptul a fost recunoscut prin hotărâri judecătorești altor persoane trebuie să fie analizată prin prisma tuturor temeiurilor legale - atât necesitatea egalizării, cât și imperativul respectării legii, astfel încât temeiul juridic al demersului judiciar pendinte este unul mixt, iar invocarea exclusiv a principiilor nediscriminării și egalității este strict formală. Principiul legalității, reglementat de art. 6 lit. a) din același act normativ, presupune că "drepturile de natură salarială se stabilesc prin norme juridice de forța legii, cu excepția hotărârilor prevăzute la art. 11 alin. (1), conform principiilor enunțate de art. 120 din Constituția României, republicată, dar cu încadrare între limitele minime și maxime prevăzute prin prezenta lege". Conform dispozițiilor art. 2.500 alin. (1) din C. civ., prescripția extinctivă poate fi definită ca fiind acea sancțiune care constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Aceasta face ca titularul unui drept subiectiv civil sau creditorul care a rămas inactiv un anumit răstimp să își piardă ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Recurenții au făcut referiri cu privire la necesitatea realizării unui mod de salarizare unitar, având în vedere principiile de drept din materia salarizării și practica instanțelor de judecată. În opinia acestora, în raport de existența unor hotărâri judecătorești definitive, precum și de scopul emitentului actului administrativ de realizare a unui mod unitar de salarizare la nivelul familiei ocupaționale, ar fi nelegale prevederile art. 3 și art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de intimatul - pârât. Înalta Curte consideră, însă, că invocarea principiilor nediscriminării și egalității, drept cauză a cererii de chemare în judecată, în scopul stabilirii și plății cu caracter retroactiv a drepturilor salariale neacordate nu poate conduce la înlăturarea efectelor împlinirii termenului general al prescripției extinctive. Fundamentul dreptului reprezintă o chestiune de fond și nu poate fi cercetat decât în măsura în care însuși dreptul la acțiune a fost exercitat în limita temporală prevăzută de lege. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Totodată, instanța de contencios constituțional a arătat că instituția prescripției, în general, și termenele în raport cu care își produce efectele aceasta au ca finalitate facilitarea dreptului de acces liber la justiție, prin asigurarea unui climat de ordine indispensabil exercitării în condiții optime a acestui drept constituțional, prevenindu-se eventualele abuzuri și limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilității și securității raporturilor juridice civile (Decizia nr. 156/2023 a Curții Constituționale referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2.512 și 2.513 din C. civ., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 648 din 14 iulie 2023). Totodată, în jurisprudența sa întemeiată pe art. 6 paragraful 1 din Convenție, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că termenele legale de prescripție constituie una dintre limitele legitime ale dreptului de a avea acces la justiție și servesc mai multor scopuri importante: asigurarea securității juridice, protejarea potențialilor pârâți împotriva pretențiilor învechite care ar putea fi dificil de contracarat și prevenirea oricărei nedreptăți care ar putea apărea dacă instanțele ar fi obligate să se pronunțe asupra unor evenimente care au avut loc într-un trecut îndepărtat pe baza unor probe care ar fi putut deveni nesigure și incomplete din cauza trecerii timpului (a se vedea, de exemplu, Stubbings și alții c. Regatul Unit, 22 octombrie 1996, §§ 51-52; Stagno v. Belgium, nr. 1062/07, § 26, 7 iulie 2009; Howald Moor și alții v. Switzerland,m. 52067/10 și41072/ll, §§ 71-72,11 martie 2014, Sanofi Pasteur c. Franța, cererea nr. x/16, hotărârea din 13 februarie 2020). Relația dintre invocarea unor principii generale de recunoaștere a anumitor majorări cu aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale, recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive și principiile nediscriminării și egalității a fost analizată în cuprinsul Deciziei nr. 80/2023, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a prevederilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele sa aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale." Mai departe, raționamentul expus în Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are în vedere și cele dezlegate anterior prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: "85. Se cuvine subliniat că, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 201 din 26 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) și alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, că punerea în executare a hotărârilor judecătorești prin care s-au acordat unor angajați anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalți angajați. În considerentele deciziei evocate s-a reținut că «(...) nimeni nu poate invoca principiul nediscriminării pentru a obține un anumit tratament, cu încălcarea legii. Dimpotrivă, în fiecare litigiu, reclamantul va trebui să probeze legalitatea și temeinicia cererii sale, ce nu se poate baza pe invocarea discriminării sau a egalității de tratament în raport cu soluția pronunțată de o altă instanță, ci pe argumente de interpretare și aplicare corectă a legii, chiar și în situația în care invocă o astfel de hotărâre. Pe cale de consecință, interpretarea și aplicarea corectă a legii reprezintă un scop legitim, în raport cu care nu se poate reține existența unui tratament discriminatoriu în cazul în care tratamentul mai favorabil al unor angajați este rezultatul punerii în executare a unor hotărâri judecătorești prin care s-au acordat acestora anumite drepturi salariale». Acest ultim paragraf subliniază din nou, cu și mai multă claritate, faptul că principiul legalității trebuie să fie avut în vedere în egală măsură cu principiile egalității și nediscriminării la momentul solicitării egalizării salariilor cu cele stabilite prin hotărâri judecătorești, astfel încât fiecare dintre ele condiționează admiterea cererii. Or, instituția prescripției extinctive reprezintă o parte a principiului legalității, regimul juridic al acesteia neputând fi înlăturat prin aplicarea principiului egalității reglementat de art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, cum nu poate fi înlăturat nici prin aplicarea principiului nediscriminării, reglementat de art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017. În aceste coordonate nu se poate considera că prima instanță a încălcat prevederile normative indicate supra atunci când, examinând legalitatea actelor administrative atacate, a constatat că emiterea acestora s-a realizat în limitele și cu respectarea prevederilor art. 171 din Codul Muncii și art. 2517 din C. civ., ce reglementează termenul general de prescripție de 3 ani, câtă vreme, după cum s-a arătat mai sus, recurenții - reclamanți nu au acționat, pentru perioada 01.08.2016 - 05.04.2017, în termenul general de prescripție spre a obține stabilirea drepturilor salariale în funcție de VRS 605,225 RON. H. nr. 2295/07.12.2021 nu echivalează cu o recunoaștere a dreptului reclamanților pentru perioada anterior referită, în sensul art. 2506 alin. (4) din C. civ., date fiind prevederile art. 3 și art. 4 învederate în precedent, astfel încât nu poate fi reținută incidența prevederilor art. 2541 alin. (2) din C. civ. În contextul celor arătate anterior, Înalta Curte constată că raționamentul primei instanțe, expus în soluționarea petitului ce vizează legalitatea prevederilor art. 3 și art. 4 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021, este apărat de orice critică subsumabilă cazului de casare evocat de recurenții - reclamanți. Pe de altă parte, instanța de control judicar consideră fondate criticile aduse de recurenți modului în care instanța de fond a analizat legalitatea art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din perspectiva aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Prin art. 2 din sus indicatul Ordin au fost dispuse următoarele: "Art. 2 - Începând cu data de 1 ianuarie 2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din prezentul ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare." Cu privire la plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, acest text de lege stabilește că: "În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022". Înalta Curte reține că problema aplicării plafonului legal instituit de dispoziția cuprinsă la art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 a fost analizată, pe calea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/2024 a Completului pentru soluționarea recursului în interesul legii. Prin această Decizie s-a arătat că indemnizațiile de încadrare ale magistraților se determină în raport cu valoarea de referință sectorială și de coeficienții de multiplicare, iar "valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție" (...)" și "nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată" spre deosebire de coeficienții de multiplicare, care "sunt distincți și reprezintă reperul care asigură dezideratul diferențierii veniturilor, în considerarea nivelului instanței sau al parchetului și a funcției ocupate, având o aplicabilitate restrânsă la sfera anumitor beneficiari" (par. 69). Aceleași principii au fost prezentate de Înalta Curte de Casație și Justiție și prin Decizia nr. 80/2023 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Esențială în prezenta cauză este concluzia din paragraful 71, unde se arată că "distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale". Această concluzie este reluată și în par. 85, Înalta Curte de Casație și Justiție arătând că "invocarea Deciziei nr. 23 din 29 iunie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pronunțată în Dosarul nr. x/2015 și publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 797 din 27 octombrie 2015, nu este în măsură să conducă la soluția inaplicabilității art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, atunci când plafonul legal este depășit prin utilizarea coeficienților de multiplicare, deoarece decizia obligatorie menționată a făcut referire la componenta salarială cu aplicabilitate generală, respectiv la valoarea de referință sectorială, cu privire la care s-a reținut, în considerentele prezentei decizii, că nu poate fi vizată de aplicarea plafonului legal." Din aceste considerente obligatorii rezultă că dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu pot fi aplicate pentru plafonarea indemnizațiilor magistraților, dacă majorarea salarială derivă din majorarea valorii de referință sectorială, ca element cu aplicabilitate generală în cadrul familiei ocupaționale, unic, constant și invariabil. În mod suplimentar, Înalta Curtea reține și faptul că ordonatorul de credite a recunoscut, prin Ordinul nr. 551 din 12.04.2023 că modul de calcul al indemnizației de încadrare, prin aplicarea VRS 605,225 RON nu poate fi afectat de plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Deși această recunoaștere a fost aplicată, în plan administrativ, doar începând cu data de 7 decembrie 2018, ea trebuie să producă efecte și pentru perioada anterioară acestei date - în măsura în care părțile vizate de măsură dețin titluri executorii care le atestă dreptul la VRS 605,225 RON de la o dată anterioară - respectiv încă de la momentul indicat în respectivele titluri. Astfel, Înalta Curtea consideră că nu există nicio rațiune juridică față de care s-ar putea aprecia că plafonul prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu se aplică începând cu data de 7 decembrie 2018, dar trebuie aplicat pentru perioada anterioară. O astfel de interpretare ar lipsi de coerență juridică sistemul de salarizare în discuție, drepturile salariale trebuind interpretate și aplicate uniform, pentru perioadele menționate. În raport de cele menționate anterior, Înalta Curte reține că prima instanță a interpretat și aplicat eronat prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, raportat la art. 6 lit. b) și c) din același act normativ, fiind, astfel fondate criticile aduse de recurenți soluției date petitului cererii de chemare în judecată ce vizează controlul de legalitate al prevederilor art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, motiv pentru care se impune casarea în parte a sentinței civile nr. 1480 din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în limitele descrise mai sus, iar, în rejudecare, se impune admiterea, în parte, a acțiunii, cu consecința modificării art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul înlăturării aplicării art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Sintetizând aspectele indicate în precedent, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în limitele arătate mai sus, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., precum și ale art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenții-pârâți B., F., D., C., G., A. și E., va casa în parte sentința civilă nr. 1480 din 20 septembrie 2022 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și, rejudecând, va admite, în parte, acțiunea și va modifica art. 2 din Ordinul nr. 2295/07.12.2021 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că va înlătura aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.