ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 858/2025

Ședința publică din data de 19 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal la data de 28.02.2022, sub nr. x/2022, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., în calitate de procurori și personal de specialitate juridică, asimilat judecătorilor și procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, prin reprezentant ales A., în temeiul art. 1 din Legea nr. 554/2004, precum și în temeiul art. 7 alin. (2) din Anexa V, Cap VIII, Secțiunea I din Legea 153/2017, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, au formulat plângere împotriva Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, deși s-a recunoscut dreptul procurorilor de a fi salarizați avându-se în vedere valoarea de referință sectorială de 605,22 RON începând cu data de 01.08.2016, în același timp s-a limitat în mod nelegal plata diferențelor salariale ce decurg din recunoașterea acestui drept doar pentru o perioadă de 3 ani calculată de la data emiterii actului administrativ sus-menționat.

Plângerea are ca obiect revocarea, în parte, a actului administrativ menționat, respectiv art. 4 și art. 6, prevederi prin care în mod nelegal se limitează plata drepturilor recunoscute.

Prin sentința civilă nr. 2454 din data de 30 decembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 28.02.2019 invocate prin întâmpinare de pârâți, ca neîntemeiate.

A admis acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați și a anulat, în parte, Ordinul nr. 2295/07.12.2021 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în sensul înlăturării sintagmei "cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport de data emiterii prezentului ordin" astfel cum este cuprinsă la art. 4 din ordin și înlăturării sintagmei "cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de lege" astfel cum este cuprinsă la art. 6 din ordin.

A dispus calcularea și plata drepturilor salariale pentru reclamanți reprezentând diferențele rezultate din aplicarea VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016.

Împotriva sentinței civile nr. 2454 din data de 30 decembrie 2022 a Curții de Apel București au exercitat recurs pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați, solicitând admiterea acestuia, casarea sentinței de fond și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

În dezvoltarea cererii au susținut că prima instanță a respins în mod greșit excepția prescripției extinctive, prin interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor art. 171 alin. (1) și art. 268 alin. (1) lit. c) din Codul muncii și art. 2506 alin. (4), (25)17 și 2523 C. civ., în speță operând prescripția dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 28.02.2019, întrucât cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 28.02.2022.

De asemenea, în contextul emiterii Ordinului nr. 551 din 12.04.2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, invocă excepția rămânerii fără obiect a acțiunii.

Arată recurenții-pârâți că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nu a renunțat la prescripția dreptului material la acțiune, art. 1 din Ordinul nr. 2295/2021 având doar semnificația constatării existenței în familia ocupațională "Justiție" a VRS recunoscute celorlalți ordonatori de credite, iar art. 4 a exprimat voința emitentului actului de a recalcula și plăti drepturile salariale ale destinatarilor, cu observarea și respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Prin urmare, din interpretarea coroborată a art. 1, 3 și 4 din Ordinul nr. 2295/2021 rezultă că în cauză a intervenit o recunoaștere condiționată a drepturilor destinatarilor ordinului, în limitele și cu observarea termenului general de prescripție extinctivă, conform art. 2517 C. civ., acesta fiind indicat expres în preambulul ordinului.

În consecință, acordarea VRS de 605,225 RON prin Ordinul nr. 2295/2021 respectă principiul nediscriminării, neexistând tratamente diferite pentru destinatarii actului administrativ care dețin titluri executorii și cei care nu dețin.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

Intimații-reclamanți nu au depus întâmpinare.

II. Soluția Înaltei Curți și considerentele asupra recursului

Analizând sentința recurată în raport de criticile recurenților și prevederile legale incidente în materie, Înalta Curte constată că recursul pârâților este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, intimații-reclamanți, în calitate de procurori și personal de specialitate juridică asimilat judecătorilor și procurorilor în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați, au solicitat revocarea în parte a Ordinului nr. 2295/07.12.2021 emis de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție respectiv a art. 4 și 6 din ordin, în sensul recalculării și acordării drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 1 august 2016 și nu cu 3 ani înaintea emiterii actului, cu aplicarea prescripției.

Soluționând cauza, Curtea de Apel București a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților și excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 28.02.2019, admițând cererea de chemare în judecată.

Pârâții au contestat sentința primei instanțe, formulând critici în ceea ce privește soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și fondului pretențiilor deduse judecății; totodată, au invocat excepția rămânerii fără obiect a acțiunii în raport de emiterea ordinului nr. 551 din 12.04.2023 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Preliminar analizării argumentelor recurenților-pârâți, în ceea ce privește excepția lipsei de obiect în raport cu emiterea Ordinului nr. 551/12.04.2023, Înalta Curte apreciază că aceasta nu reprezintă o veritabilă excepție vizând recursul, ci reprezintă o apărare de fond și o precizare a situației faptice existente la momentul soluționării recursului, urmând a fi avută în vedere ca atare.

Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept.

Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

Raportat la cele arătate, Înalta Curte constată că în cauza de față aceste motive sunt incidente, soluția primei instanțe nefiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate.

Aspectele deduse judecății și asupra cărora instanța de fond a fost chemată să acorde o dezlegare vizează interpretarea voinței exprimate de emitentul actului contestat cu privire la momentul de la care acesta recunoaște în patrimoniul reclamanților dreptul la calcularea și plata drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, precum și cu privire la efectele acestei recunoașteri asupra cursului prescripției. Așadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că aceasta s-a realizat prin actul administrativ contestat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Din probele administrate în cauză reiese că, în vedererea stabilirii unui sistem de salarizare unitar, emitentul actului a dispus salarizarea personalului în raport de care are calitatea de angajator, prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, iar la data emiterii actului și a recunoașterii dreptului termenul de prescripție este împlinit.

Prevederile articolului 4 și cele ale articolului 1 din ordin se referă doar la situația recunoașterii valorii de referință sectorială pe cale administrativă, adică a personalului care nu deține hotărâri judecătorești.

Prin urmare, relativ la solicitarea părților reclamante privitoare la stabilirea și calcularea drepturilor salariale la nivelul maxim, prin acordarea valorii de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, și la conținutul actului supus analizei instanței, este necesar a se evidenția două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin acte administrative, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă instituit de lege, iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești pentru care executarea se va face potrivit dispozitivului acestora.

Astfel, din cuprinsul actului contestat în cauză rezultă că prin art. 1 recurentul-pârât Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a recunoscut, în scopul aplicării cadrului normativ incident în materie și al respectării jurisprudenței Curții Constituționale și Înaltei Curți de Casație și Justiție în domeniul salarizării, vocația intimaților-reclamanți la o salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu data de 01.08.2016, ca efect al egalizării salariale cu alte persoane plătite din fonduri publice care își desfășoară activitatea în cadrul instituției sau autorității publice, în aceleași condiții și cărora le-au fost recunoscute drepturile salariale în discuție.

Însă, această recunoaștere a dreptului din punct de vedere temporal nu poate conduce la concluzia că în cazul personalului vizat de prevederile de la articolul respectiv, căruia dreptul i-a fost recunoscut pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea actului în litigiu se vor face cu neaplicarea termenului de prescripție de 3 ani, calculat în raport cu data emiterii actului, astfel cum pretind intimații-reclamanți.

Aceștia se pot folosi de mecanismul egalizării salariale la nivelul maxim doar cu condiția ca drepturile pretinse pentru egalizare să fie solicitate sau să fie recunoscute în termenul de prescripție, nefiind permisă o egalizare realizată prin act administrativ cu încălcarea termenului de prescripție extinctivă sau cu indicarea unui alt moment de la care este recunoscut dreptul, peste limitele stabilite de o hotărâre judecătorească în care reclamanții au fost părți.

Întrucât din probatoriul administrat în cauză nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că recurenții-pârâți ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci reflectă voința reală a acestora de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Ordinului nr. 2295/07.12.2021, limitarea prevăzută la art. 4 și art. 6 din ordin nu este nelegală.

Dimpotrivă, Înalta Curte reține că din stipularea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii ordinului atacat, se deduce intenția recurenților-pârâți debitori de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive.

În concluzie, nu se poate susține că, prin nerecunoașterea dreptului intimaților-reclamanți la o salarizare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON și obligația corelativă de plată a acestora, începând cu data de 01.08.2016, ci cu data de 07.12.2018, în scopul respectării termenului general de prescripție de 3 ani față de data emiterii ordinului, recurentul-pârât ar fi încălcat jurisprudența Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în materia salarizării, în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare.

Deși este de necontestat faptul că, prin intermediul ordinului contestat, emitentul acestuia a recunoscut că salarizarea reclamanților trebuia realizată prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, ci reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actului de recunoaștere.

Cu alte cuvinte, recurenții-pârâți au făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora și drepturile recunoscute în mod voluntar prin act administrativ emis în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție, potrivit articolului 4 din actul contestat.

În egală măsură, instanța de recurs reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Pentru aceleași argumente ce vizează modalitatea legală de aplicare a cadrului legislativ incident în materia salarizării, în lumina considerentelor reținute de Curtea Constituțională a României prin Decizia nr. 794/2016, Înalta Curte constată că sunt întemeiate susținerile recurenților privind inexistența unei discriminări între destinatarii actului litigios care dețin titluri executorii și cei care nu dețin.

Din această perspectivă, raționamentul instanței de fond ce a condus la pronunțarea soluției de admitere a acțiunii reclamanților este în dezacord cu opinia instanței de contencios constituțional și cea a instanței supreme exprimate în deciziile relevante pronunțate pe aspectul dedus judecății.

În schimb, Înalta Curte va reține justețea aprecierilor instanței de primă jurisdicție asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, împărtășind raționamentul judecătorului fondului judecătorului care a condus la respingerea excepției respective, criticile recurenților nefiind întemeiate.

Prin urmare, soluția instanței de fond nu reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, aspectele învederate de recurenții-pârâți fiind justificate în această privință, determinând reformarea sentinței atacate.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, fiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același act normativ, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de pârâți, va casa în parte sentința recurată și, rejudecând, va respinge cererea de chemare în judecată. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței recurate care nu au fost criticate prin cererea de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de recurenții-pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați împotriva sentinței civile nr. 2454 din data de 30 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Menține sentința în ce privește soluția dată asupra excepțiilor.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.