ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2929/2024

Ședința publică din data de 29 mai 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova sub nr. x/2022, la data de 20.10.2022, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Vâlcea, reprezentat de președinte B. și Curtea de Apel Pitești, reprezentată de președinte C., solicitând instanței ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la sancționarea - concedierea - persoanei reclamate, personal al arhivei secției contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Vâlcea și obligarea acestora la plata despăgubirilor materiale de 10.000 RON și despăgubiri din dosarul nr. x/2020 și 100,000 RON daune morale.

Prin sentința nr. 41 din 13 februarie 2023, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Vâlcea, reprezentat de președinte B. și Curtea de Apel Pitești, reprezentată de președinte C., ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 41/13.02.2023, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, a formulat recurs reclamantul A., neîncadrat în drept, solicitând casarea hotărârii, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la sancționarea personalului vinovat, precum și la plata daunelor materiale și morale solicitate.

În motivarea recursului, recurentul-reclamant susține că hotărârea este lovită de nulitate absolută, fiind pronunțată cu încălcarea normelor de procedură civilă. Astfel, instanța nu a motivat soluția, nu a indicat temeiurile juridice care au stat la baza respingerii cererii și nu a analizat capetele de cerere privind despăgubirile materiale și morale. De asemenea, în dispozitiv nu se precizează dacă acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, nedovedită sau pe alt temei, ceea ce contravine cerințelor de claritate și legalitate ale unei hotărâri judecătorești.

Recurentul-reclamant mai arată că instanța a soluționat cauza fără administrarea niciunei probe, deși pârâții nu au depus întâmpinare și nici înscrisurile obligatorii conform art. 13 din Legea nr. 554/2004. În opinia sa, instanța avea obligația să amâne cauza pentru depunerea acestor acte și să aplice sancțiunea amenzii pe zi de întârziere. Or, lipsa administrării probelor face inadmisibilă respingerea acțiunii, întrucât judecătorul nu poate pronunța o hotărâre fără a verifica fondul cauzei prin mijloacele probatorii.

Pe fond, recurentul-reclamant consideră că instanța a interpretat greșit regimul juridic al răspunderii disciplinare, limitându-se la dispozițiile Legii nr. 567/2004 și ignorând incidența Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Refuzul conducerii instanței de a declanșa cercetarea disciplinară este calificat ca refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri, sancționabil potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004. Susține că a suferit un prejudiciu evident prin anularea apelului din dosarul nr. x/2020, cauzată de neînregistrarea în termen a taxei judiciare de timbru, deși aceasta fusese transmisă cu peste opt zile înainte, cu mențiunea clară a dosarului de destinație.

În concluzie, recurentul-reclamant invocă atât vicii de procedură, cât și erori de aplicare a normelor de drept material, solicitând admiterea recursului și pronunțarea unei hotărâri favorabile pe fondul cauzei.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Tribunalul Vâlcea, prin reprezentantul său legal, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că instanța de fond a aplicat corect dispozițiile Legii nr. 567/2004. A subliniat că dreptul de a aplica sancțiuni disciplinare aparține exclusiv conducătorului instanței în cadrul căreia își desfășoară activitatea persoana vizată, iar instanța de contencios nu are competența de a impune o astfel de măsură. De asemenea, a arătat că, în cazul în care se emite o decizie de sancționare, aceasta poate fi contestată la tribunalul de muncă și asigurări sociale, instanța de contencios având doar rolul de a verifica legalitatea actului, nu de a substitui autoritatea emitentă.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor prin întâmpinare și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Preliminar analizei, se impune precizarea că, deși recurentul-reclamant nu a indicat în mod expres temeiurile de drept ale criticilor formulate, acestea pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., urmând a fi analizate prin prisma acestor ipoteze.

Sub un prim aspect, recurentul-reclamant susține că hotărârea este nemotivată, întrucât nu ar cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate cererile sale și nici temeiurile juridice ale soluției, critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Contrar susținerilor recurentului - reclamant, instanța de control judiciar constată că instanța de fond a indicat situația de fapt reținută în limitele învestirii, precum și motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, iar raționamentul juridiciar care a fundamentat soluția adoptată este prezentat în mod coerent și convingător, fiind respectate cerințele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat cererea de chemare în judecată prin raportare la dispozițiile Legii nr. 567/2004 privind răspunderea disciplinară a personalului auxiliar de specialitate, reținând că solicitarea reclamantului este lipsită de temei legal, întrucât instanța de contencios administrativ nu are competența de a obliga conducerea instanței la aplicarea unei sancțiuni disciplinare. Această motivare este susținută de dispozițiile art. 86-89 din Legea nr. 567/2004, care reglementează exclusiv competența conducătorului instanței în materia sancțiunilor disciplinare.

Faptul că instanța nu a analizat distinct capetele de cerere privind despăgubirile nu atrage nelegalitatea hotărârii, întrucât acestea sunt accesorii cererii principale, iar respingerea cererii principale atrage, în mod logic, respingerea tuturor capetelor de cerere subsecvente.

Recurentul-reclamantul mai susține că în dispozitiv nu se precizează dacă acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată, nedovedită sau pe alt temei, ceea ce ar contraveni cerințelor de claritate și legalitate ale unei hotărâri judecătorești.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă "dispozitivul, cu arătarea soluției date fiecărei cereri". În speță, considerentele hotărârii indică în mod clar că acțiunea a fost respinsă ca neîntemeiată în drept, iar lipsa unei formule standardizate în dispozitiv nu echivalează cu o omisiune esențială sau cu o cauză de nulitate. Jurisprudența constantă a instanței supreme confirmă că dispozitivul trebuie să reflecte soluția pronunțată, fără a fi necesară reluarea calificărilor juridice detaliate din considerente.

Prin urmare, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond nu a administrat probe și nu a sancționat pârâții pentru lipsa întâmpinării și a înscrisurilor prevăzute de art. 13 din Legea nr. 554/2004. Aceste critici pot fi încadrate în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Sub imperiul acestui motiv de casare, se includ cele mai variate neregularități de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de procedură de ordine publică și a celor stabilite în interesul exclusiv al părților, cât și încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., însă în speță nu pot fi identificate astfel de încălcări prin prisma modului în care instanța de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părților și a construit raționamentul judiciar.

Înalta Curte constată că, în speță, nu a fost atacat un act administrativ propriu-zis, ci s-a solicitat obligarea autorităților pârâte la declanșarea unei proceduri disciplinare. Prin urmare, dispozițiile art. 13 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente, întrucât nu există un act administrativ a cărui legalitate să fie verificată.

În ceea ce privește lipsa întâmpinării, deși aceasta este obligatorie potrivit art. 205 C. proc. civ., recurentul nu a suferit o vătămare procesuală care să-i confere interes în invocarea acestei neregularități. Eventuala omisiune nu a afectat dreptul său la apărare și nu a împiedicat susținerea cauzei.

Mai mult, cauza a fost judecată în temeiul art. 411 C. proc. civ., la solicitarea expresă a reclamantului, fără cereri de administrare de probe. În aceste condiții, instanța nu avea obligația de a administra din oficiu probe suplimentare, iar soluționarea cauzei pe baza înscrisurilor existente la dosar este conformă cu dispozițiile legale.

Prin urmare, motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

Cât privește criticile vizând interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept materiale, care se circumscriu motivului reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt, de asemenea, nefondate.

Recurentul -reclaamnt susține că instanța de fond a interpretat greșit regimul juridic al răspunderii disciplinare, ignorând incidența Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ. Invocă refuzul conducerii instanței de a declanșa cercetarea disciplinară ca fiind un refuz nejustificat de rezolvare a unei cereri.

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 86-89 din Legea nr. 567/2004 stabilesc în mod clar că aplicarea sancțiunilor disciplinare este de competența conducătorului instanței sau, după caz, a președintelui curții de apel. Cercetarea disciplinară se declanșează doar în cazul în care există indicii privind săvârșirea unei abateri, iar procedura este una internă, reglementată distinct de procedura contenciosului administrativ.

Instanța de contencios nu poate obliga autoritatea la emiterea unui act cu conținut prestabilit, cum ar fi aplicarea unei sancțiuni disciplinare, ci doar să verifice legalitatea unui act deja emis. În lipsa unui act administrativ sau a unui refuz expres de emitere, instanța nu poate substitui autoritatea competentă.

Cu privire la prejudiciul invocat de recurent, cauzat de anularea apelului din dosarul nr. x/2020, Înalta Curte constată că această chestiune excede obiectului prezentei acțiuni, care vizează exclusiv declanșarea procedurii disciplinare. Eventualele prejudicii pot fi valorificate printr-o acțiune separată în răspundere civilă delictuală, cu respectarea condițiilor de admisibilitate și probatorii.

În concluzie, nu se poate reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii recurată, în temeiul art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 41 din 13 februarie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 29 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.