ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 230/2026

Ședința publică din data de 10 februarie 2026

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 aprilie 2024 pe rolul Tribunalului Vâlcea – secția I civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanțelor la repararea prejudiciului cauzat prin erori judiciare din dosarele nr. x/2023 și nr. y/2023

Prin sentința nr. 2477 din 25 septembrie 2024 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, a fost respinsă excepția nulității întâmpinării invocată de reclamant.

A fost respinsă, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de reclamantul A..

Prin decizia nr. 1655 din 14 aprilie 2025, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 2477 din 25 septembrie 2024 pronunțată de Tribunalul Vâlcea.

Împotriva deciziei nr. 1655 din 14 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, reclamantul A. a declarat recurs.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea e lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute și nu este motivată în condițiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menționate motivele înlăturării cererilor sale, nu au fost soluționate motivele de apel și cuprinde mențiuni contradictorii. De asemenea, hotărârea este vădit ilegală, fiind încălcate normele de drept material.

În ce privește încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, reiterând susținerile din cererea de apel, recurentul-reclamant a menționat că nu a fost comunicată cererea de chemare în judecată judecătorilor vizați de săvârșirea erorilor judiciare, așa cum prevede expres art. 269 din Legea nr. 303/2022, ca obligativitate și nu ca posibilitate, ceea ce constituie motiv de nulitate absolută.

Faptul că obligația incumba Ministerului Finanțelor și nu instanței, nu înlătură nulitatea, atât timp cât textul prevede obligativitatea, astfel că instanța era obligată să solicite Ministerului Finanțelor să-și îndeplinească obligația, sub sancțiunea nulității.

De asemenea, așa cum a invocat în apel, recurentul a arătat că întâmpinarea formulată de Ministerul Finanțelor este lovită de nulitate și se impunea constatarea nulității, întrucât acesta este reprezentat prin ministru și nu prin șeful de agenție al Administrației Județene a Finanțelor Publice Vâlcea, neexistând nicio delegare dată în acest sens. În plus, întâmpinarea este întocmită și semnată de consilierul juridic și șeful de serviciu juridic, fără să facă dovada exercitării legale, respectiv a faptului că sunt înscriși în tabloul cu drept de exercitare al Colegiului consilierilor juridici Vâlcea, ceea ce constituie o nulitate absolută, așa cum prevăd expres dispozițiile art. 54 și art. 87 din Statutul profesiei și Legea nr. 514/03. Chiar dacă întâmpinarea este semnată și de șeful administrației, fără să existe nicio delegare, este indubitabil că a fost întocmită și semnată de consilierul juridic, neputându-se înlătura nulitatea, întrucât nu e redactată de șeful administrației și nu trebuia semnată și redactată de consilierul juridic și șeful serviciului juridic, concluzionând că e vădit abuzivă respingerea ca inadmisibilă a sesizării Curții Constituționale cu neconstituționalitatea art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/03, în interpretarea dată prin Decizia RIL nr. 7/2024.

În ce privește fondul recursului, recurentul-reclamant a arătat că hotărârea recurată este nemotivată și lovită de nulitate. Se menționează că hotărârea instanței de fond este motivată în condițiile prevăzute de lege, însă aceasta nu cuprinde nicio motivare, fiind respinsă ca inadmisibilă cererea, cu motivarea că nu poate exista răspunderea statului pentru erori judiciare, neexistând o hotărâre judecătorească de condamnare penală sau de sancționare disciplinară a judecătorilor. Or, art. 96 din Legea nr. 303/2004 (modificat prin Legea nr. 242/2018), cât și art. 268, art. 269 din Legea nr. 303/2022 sunt suficient de clare în ce privește deferite erori judiciare.

În hotărârea instanței de apel s-a menționat că nu se poate reține săvârșirea unei erori judiciare, în condițiile în care anularea ca netimbrată a unor cereri de chemare în judecată nu poate produce vătămări procesuale grave în dauna apelantului, nefiind suficientă susținerea apelantului potrivit căreia acțiunea formulată în cele două dosare ar fi scutită de taxa de timbru.

S-a mai reținut că nu s-a făcut dovada îndeplinirii condiției afectării grave a drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale apelantului, fiind vorba de o soluție pronunțată cu privire la o excepție procedurală și nu asupra fondului, astfel încât se impunea ca partea să precizeze și să dovedească, în concret, în ce consta vătămarea gravă ce i-a fost provocată prin anularea cererii ca netimbrată.

Recurentul-reclamant precizează că, așa cum a arătat pe larg în cererea de apel și în cererea de chemare în judecată, a fost încălcat accesul la justiție consacrat de art. 21 din Constituție și art. 6 din Convenția europeană. Definiția erorii judiciare dată la art. 268 din Legea nr. 303/2004 este extrem de clară și este indubitabil că respingerea ilegală a cererii de reexaminare a taxei de timbru, în condițiile în care acțiunea era scutită (potrivit art. 29 alin. (1) lit. f), i) din O.U.G. nr. 80/13) și respingerea ilegală a cererii de ajutor public, fără soluționarea pe fond, constituie indubitabile erori judiciare.

Instanțele de fond nu au făcut nicio referire cu privire la legalitatea acestor soluții criticate, care constituie erorile judiciare invocate, hotărârea fiind lovită de nulitate.

Acțiunea din dosarul nr. x/2023 era scutită de taxă de timbru, însă a fost respinsă ca tardivă cererea de ajutor public și cererea de reexaminare, fără a fi soluționate în fond, prin încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, având în vedere faptul că cererea de ajutor public a fost formulată imediat după comunicarea hotărârii din reexaminare taxei de timbru, neputându-se formula anterior, termenul de formulare a acesteia curgând de la comunicarea hotărârii. Așa cum se menționează și în minutele încheierilor reprezentanților Institutului Național al Magistraturii cu președinții secțiilor civile ale curților de apel și Înaltei Curți privind unificarea practicii, după soluționarea cererii de reexaminare a taxei de timbru, instanța este obligată să facă o nouă comunicare părții, în care să menționeze cuantumul taxei și termenul de depunere a acesteia, inclusiv de formulare a cererii de ajutor public, ceea ce în speță nu s-a făcut.

Termenul de formulare a cererii de ajutor public curge exclusiv după comunicarea hotărârii pronunțate asupra cererii de reexaminare a taxei de timbru. De altfel, formularea cererii de reexaminare a taxei de timbru suspenda atât termenul de 5 zile de formulare a cererii de ajutor public, cât și termenul de 10 zile de anulare a cererii, instanța contrazicându-se, întrucât ar fi trebuit altfel să anuleze cererea de chemare în judecată chiar înainte de soluționarea cererii de reexaminare a taxei de timbru, în condițiile în care nu poate fi formulată cerere de ajutor public înainte de comunicarea hotărârii din reexaminare, neputându-se cunoaște nici dacă e necesară formularea unei astfel de cereri, nici pentru ce cuantum.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea a depus întâmpinare, comunicată, prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La 9 februarie 2026 recurentul-reclamant a transmis prin e-mail concluzii scrise, invocând nulitatea întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, ridicând aspecte legate de reprezentarea părții de către persoanele semnatare ale actului procedural depus la dosar.

Totodată, a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin Decizia nr. 7/2024 pronunțată în recurs în interesul legii, solicitând sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (22 aprilie 2024), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471

1

a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 10 februarie 2026, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale și asupra cererii de recurs, urmând a se pronunța cu prioritate asupra excepției nulității întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, invocată de recurentul-reclamant A., respectiv asupra excepției nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., invocată prin întâmpinare.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Dat fiind că în cauză au fost invocate mai multe excepții, instanța urmează a se pronunța asupra acestora în ordinea efectelor pe care le-ar putea produce asupra fondului recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 248 C. proc. civ., astfel:

În susținerea excepției invocate, recurentul-reclamant a ridicat aspecte vizând calitatea de reprezentant al persoanei semnatare a întâmpinării, arătând că Ministerul Finanțelor este reprezentat de ministru și nu de șeful de agenție al Administrației Județene a Finanțelor Publice Vâlcea, neexistând nicio delegare dată în acest sens. De asemenea, întâmpinarea este întocmită și semnată de consilierul juridic și șeful de serviciu juridic, fără a se face dovada exercitării legale, respectiv a faptului că acesta este înscris în tabloul cu drept de exercitare al Colegiului consilierilor juridici Vâlcea, ceea ce constituie o nulitate absolută.

Înalta Curte constată că toate aceste aspecte au fost reiterate atât în fața primei instanțe, cât și în fața instanței de apel, constituind, în același timp, una dintre criticile prezentate prin cererea de recurs.

Așa cum au reținut și instanțele fondului, Agenția Națională de Administrare Fiscală este un organ de specialitate al administrației publice centrale care reprezintă Ministerul Finanțelor, ca subiect de drepturi și obligații, în raporturile juridice litigioase sau în legătură cu acestea, raporturi în care Ministerul Finanțelor participă nemijlocit în nume propriu sau ca reprezentant al statului, în baza mandatului acordat (art. 7 lit. a) pct. 33 din H.G. nr. 520/2013).

Referitor la calitatea de reprezentat al șefului de agenție al Administrației Județene a Finanțelor Publice Vâlcea, se reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 7 alin. (12) din Titlul I, Cap. I, Secțiunea I din Anexa la OPANAF nr. 485/2023, directorii generali ai Direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice reprezintă Direcțiile regionale în raport cu celelalte autorități și instituții publice, iar potrivit art. 24 alin. (11) Cap. IV, Secțiunea I, șefii de administrație ai Administrațiilor județene reprezintă Administrațiile județene în raport cu celelalte autorități și instituții publice.

În cauză, întâmpinarea depusă la dosar de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea a fost întocmită de compartimentul juridic din cadrul Administrației Județene a Finanțelor Publice Vâlcea și poartă semnătura reprezentantului legal - șef administrație B..

În ceea ce privește susținerile recurentului-reclamant referitoare la dovada înscrierii în tabloul consilierilor juridici a persoanei care a semnat întâmpinarea în calitate de consilier juridic, în consens cu instanțele fondului, se reține că prin Decizia nr. 7/2024, Înalta Curte a admis recursul în interesul legii și a stabilit că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, "prestarea activității specifice, de reprezentare juridică se poate realiza de către consilieri juridici, în calitatea lor de funcționari publici sau de angajați cu contract individual de muncă, independent de înscrierea acestora în Tabloul profesional al consilierilor juridici ținut de Colegiile Consilierilor Juridici din România."

Având în vedere cele constatate, rezultă că actul de procedură a fost depus la instanță cu respectarea prevederilor legale anterior menționate referitoare la dreptul de reprezentare, întâmpinarea nefiind afectată de viciul nulității, astfel cum nefondat susține recurentul-reclamant.

Conform dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia.

Corelativ, alin. (5) din același articol dispune că dacă excepția este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanța respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Ca atare, instanța este abilitată, în raport de prevederile alin. (1) și (5) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, să aprecieze ea însăși asupra relevanței ori irelevanței textului incriminat ca fiind contrar legii fundamentale în soluționarea cauzei în care s-a ridicat excepția de neconstituționalitate.

Verificarea condițiilor formale de admisibilitate de către instanță nu presupune o analiză a conformității cu Constituția a dispozițiilor considerate a fi neconstituționale, ci doar o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția, ca incident procedural, poate fi invocată.

Astfel fiind, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței, de a putea admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate, este limitată de textul art. 29 din Legea nr. 47/1992 strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care cea constând în realizarea unei motivări propriu-zise a excepției invocate și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

În cauză, recurentul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și 20 din Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic, în interpretarea dată prin Decizia nr. 7/2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

În ceea ce privește cerința existenței unei motivări efective a excepției invocate, se constată că în cuprinsul cererii de sesizare a Curții Constituționale recurentul-reclamant A. a evidențiat, în esență, faptul că, prin dezlegările date prin Decizia nr. 7/2024, potrivit cărora consilierii juridici nu sunt obligați să se înscrie în formele de asociere și în tabloul cu drept de exercitare, Înalta Curte și-a arogat puteri neconstituționale, făcând absolut inaplicabilă Legea nr. 514/2003, ceea ce echivalează cu abrogarea, prin anihilarea tuturor efectelor legii, fiind astfel încălcate prevederile art. 61, art. 124, art. 126 alin. (1) – (3), art. 53, art. 16 alin. (1) și alin. (2), art. 15 alin. (1), art. 1 alin. (5), art. 4 alin. (2) din Constituție.

Prin modul defectuos de formulare a cererii de sesizare, recurentul-reclamant nu a arătat, în concret, maniera în care ar fi fost nesocotite normele de referință din legea fundamentală și nu a punctat în ce măsură sunt cumulativ îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, având în vedere că scopul invocării excepției de neconstituționalitate nu este acela de a supune formal jurisdicției constituționale orice dispoziție legală, ci acela de a împiedica pronunțarea unei soluții întemeiate pe o dispoziție neconstituțională de care depinde judecata înfăptuită în respectiva pricină.

Simpla nemulțumire generică a recurentului, vehement exprimată, în legătură cu decizia pronunțată de instanța supremă în mecanismul unificării practicii judiciare prevăzut de art. 514 - art. 518 C. proc. civ., nu determină îndeplinirea condițiilor legale de admisibilitate a cererii de sesizare, atât timp cât partea nu a dezvoltat o motivare corespunzătoare, care să permită exercitarea unui eventual control de constituționalitate.

În acest sens, printr-o jurisprudență constantă (Decizia nr. 1116 din 8 septembrie 2011, Decizia nr. 1313 din 4 octombrie 2011 și Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011), instanța de contencios constituțional a statuat că o excepție de neconstituționalitate, care nu este motivată printr-o temeinică argumentare a relației de contrarietate existente între textul normativ contestat din punct de vedere al constituționalității și textul constituțional de referință pretins încălcat, este inadmisibilă în raport cu prevederile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "sesizările trebuie făcute în formă scrisă și motivate".

În cauză, astfel cum se poate constata din lecturarea cererii de sesizare, recurentul-reclamant nu a evocat argumente juridice privitoare la relația de contrarietate dintre dispozițiile art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 și dispozițiile constituționale pretins a fi încălcate, invocând neconstituționalitatea textelor de lege menționate în raport cu respectivele dispoziții constituționale fără a argumenta, într-o manieră efectivă, în ce constă pretinsa contrarietate dintre acestea.

Trecând peste aceste aspecte, astfel cum anterior s-a evidențiat, posibilitatea pe care legiuitorul a lăsat-o la îndemâna instanței - de a putea respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate - este limitată de dispozițiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, strict la constatarea condițiilor de admisibilitate, printre care și cea referitoare la existența unei legături între textul legal a cărui neconstituționalitate a fost invocată și cauza dedusă judecății.

Cu privire la această condiție de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, Curtea Constituțională a reținut că presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie întrunite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun aceste dispoziții în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014).

De asemenea, conform jurisprudenței instanței de contencios constituțional, condiția relevanței excepției de neconstituționalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu trebuie analizată în abstract, ci trebuie verificat în primul rând interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității textului de lege criticat. Cu alte cuvinte, excepția de neconstituționalitate trebuie să fie realmente utilă părților care au invocat-o pentru soluționarea litigiului în cadrul căruia a fost ridicată (Decizia nr. 360 din 08 iunie 2022, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1017 din 19 octombrie 2022).

Practic, decizia Curții Constituționale trebuie să fie de natură a produce un efect concret asupra desfășurării procesului, cerința relevanței fiind expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului dintre părți (Decizia nr. 39 din 17 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 345 din 06 mai 2019).

Așadar, condiția privind existența unei legături între norma a cărei constituționalitate se dorește a fi verificată și soluționarea cauzei, presupune, în mod necesar, ca sesizarea să aibă aptitudinea de a fi utilă, în sensul că, eventuala constatare a neconstituționalității să fie de natură a produce un efect concret în situația juridică a părții, în cauza în care a fost invocată, deoarece, ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În aceste coordonate, se observă că, în speță, această condiție nu este îndeplinită, având în vedere că aspectele de neconstituționalitate invocate, odată dezlegate de Curtea Constituțională, nu sunt în măsură să influențeze soluția pronunțată în cauză.

Dispozițiile legale invocate de recurent vizează, pe de o parte, norme privitoare la formele în care consilierii juridici se pot asocia/constitui în vederea exercitării profesiei (art. 5 din Legea nr. 514/2003), iar pe de altă parte, norme referitoare la organizarea și protecția profesiei de consilier juridic (art. 20 din același act normativ).

Or, între aceste prevederi legale vizate de neconstituționalitate și cauza dedusă judecății nu există conexiunea stipulată la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 - o eventuală sesizare a Curții Constituționale ar fi nejustificată, de vreme ce aceste norme nu pot conduce la soluționarea litigiului în care cererea de sesizare a fost formulată, care, prin raportare la obiectul său (repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare), presupune aplicarea altor norme de drept, iar nu a celor pretins afectate de neconstituționalitate.

Condiția relevanței excepției, care impune ca normele criticate să aibă incidență în soluționarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci dedusă din orice fel de tangență a prevederilor legale în discuție cu litigiul aflat pe rolul instanței.

Astfel, se impune a fi luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, prin prisma soluției și a dispozițiilor legale în temeiul cărora aceasta a fost pronunțată.

Cu privire la relevanța pe care soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată o are în prezenta cauză, din analiza textelor legale a căror neconstituționalitate a fost invocată și obiectul cauzei, se constată că nu există legătură între soluția ce ar fi putut fi pronunțată în cadrul cererii de recurs și soluția ce ar fi putut fi pronunțată de Curtea Constituțională.

Cu alte cuvinte, și dacă s-ar admite neconstituționalitatea respectivelor dispoziții, acest aspect nu ar avea influență în soluționarea cererii de recurs, iar prefigurarea unei soluții vizând neconstituționalitatea textelor de lege menționate nu creează premisele aplicării directe a acelor norme în vederea soluționării cauzei.

Faptul că recurentul a invocat, pe cale de apărare, excepția nulității întâmpinării formulate de intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor, prin consilier juridic (în legătură cu care a formulat și excepția de neconstituționalitate), este lipsit de relevanță juridică, din perspectiva efectului concret asupra desfășurării procesului.

De altfel, pentru considerentele expuse la punctul 1 din cadrul prezentei decizii, s-a respins excepția nulității, reținându-se că întâmpinarea a fost depusă la instanță cu respectarea prevederilor legale referitoare la dreptul de reprezentare, actul procedural nefiind afectat de viciul nulității.

Reise, așadar, că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor legale invocate de recurent nu are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere stadiul concret în care se află litigiul, precum și cadrul procesual obiectiv (astfel cum a fost determinat chiar de către recurentul-reclamant).

Pentru a fi admisibilă și a genera în sarcina instanței obligația de înaintare a cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se solicită a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret asupra soluției ce urmează a se pronunța, aspect ce nu se verifică în cauză - constituționalitatea sau neconstituționalitatea articolelor de lege a căror neconstituționalitate se invocă nu prezintă niciun impact în analiza motivelor de recurs formulate de recurentul-reclamant.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu este îndeplinită cerința prevăzută de dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, aceea ca dispoziția legală criticată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, astfel încât, respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia nr. 7/2024 pronunțată în recurs în interesul legii, formulată de recurentul-reclamant A..

Printr-o primă critică, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel este lovită de nulitate absolută, fiind dată cu încălcarea normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, reiterând susținerile din cererea de apel, respectiv faptul că nu a fost comunicată cererea de chemare în judecată judecătorilor vizați de săvârșirea erorilor judiciare, așa cum prevede expres art. 269 din Legea nr. 303/2022, ca obligativitate și nu ca posibilitate.

Această critică este formal invocată de recurent, atât timp cât nu sunt indicate, în mod real, dispozițiile de drept procesual încălcate de instanța de apel (iar nu de prima instanță) și nici nu este însoțită de argumente concrete. Recurentul-reclamant își exprimă, în realitate, nemulțumirea față de soluția pronunțată și față de măsurile procedurale dispuse de prima instanță, apreciind ca fiind neprocedural faptul necomunicării cererii de chemare în judecată judecătorilor vizați de săvârșirea erorilor judiciare.

Referitor la acele critici, care privesc hotărârea primei instanțe, se impune a fi subliniat faptul că acestea nu pot fi supuse analizei instanței de recurs, având în vedere dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd, în mod clar, că obiectul recursului îl constituie hotărârea dată în apel.

De altfel, răspunzând criticii din motivele de apel vizând tocmai acest aspect, instanța de apel a arătat, în mod explicit, care au fost considerentele legale pentru care cererea de chemare în judecată nu a fost comunicată magistraților vizați de săvârșirea erorilor judiciare, având în vedere cadrul procesual pasiv trasat chiar de către reclamant prin cererea introductivă, prin care a înțeles să cheme în judecată în calitate de pârât doar pe Statul Român, instanța reținând că "referirea la anumiți magistrați a fost făcută în dezvoltarea motivelor cererii în scopul expunerii situației de fapt, reclamantul neindicând prin cererea introductivă sau printr-o cerere adițional că aceștia ar face parte din cadrul procesual pasiv și, prin urmare, că ar trebui citați ca pârâți."

De asemenea, instanța a arătat că: "cererea de chemare în judecată se comunică pârâtului, neexistând vreun temei pentru comunicarea cererii de către instanță altor persoane care nu au calitate procesuală în cauză, așa cum solicită apelantul. Comunicarea cererii către magistrat în procedura specială de la art. 269 alin. (1) din Legea 303/2022 se face de către Ministerul Finanțelor, iar magistratul poate formula cerere de intervenție dacă apreciază necesar. Prin urmare, în baza acestor prevederi speciale, nu instanței îi incumbă obligația comunicării cererii introductive către magistrații menționați de reclamant în motivarea în fapt a acțiunii."

Critica formulată de recurent nu cuprinde o contestare concretă a argumentelor expuse în decizia recurată. Or, atunci când instanța învestită cu o cerere de apel motivată a dat un răspuns argumentat fiecărei critici deduse judecății în calea de atac devolutivă a apelului, motivarea concretă a recursului trebuie să se refere la decizia instanței de apel, criticând eficient dezlegările acesteia și arătând viciile de legalitate pe care le prezintă hotărârea atacată.

În consecință, cum recurentul-reclamant nu a combătut în nicio formă considerentele regăsite în hotărârea atacată și raționamentul instanței de apel în pronunțarea soluției, simplele susțineri formulate prin memoriul de recurs – ce constituie practic o reiterare a unuia dintre motivele apelului declarat împotriva sentinței primei instanțe - nu pot fi deduse spre examinare instanței de recurs, ca fiind critici de nelegalitate.

Prin cea de-a doua critică, subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că decizia instanței de apel nu este motivată în condițiile art. 425 C. proc. civ., întrucât nu au fost menționate motivele înlăturării cererilor sale, nu au fost soluționate motivele de apel și cuprinde mențiuni contradictorii.

În ceea ce privește această susținere, Înalta Curte constată că, deși recurentul-reclamant a făcut trimitere la o pretinsă nemotivare a apelului, acesta nu a dezvoltat critici care să indice în mod concret chestiunile relevante lăsate neanalizate și nemotivate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Astfel, motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune însă existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României).

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel a argumentat soluția de respingere a apelului, a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate de reclamant, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conținutul cererii de chemare în judecată, analizând cererea de apel în raport de dispozițiile legale aplicabile speței.

Astfel, motivul de apel vizând nemotivarea sentinței apelate a fost analizat de curtea de apel, care a reținut că motivarea hotărârii respectă exigențele dispozițiilor 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. - în cadrul sentinței pronunțate, prima instanță a prezentat modul în care înțelege să aplice dispozițiile legale incidente la situația de fapt dedusă judecății, arătând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a fi stabilită răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, raportat la probele administrate și la dispozițiile art. 268 din Legea nr. 303/2022.

Prevederile anterior menționate referitoare la motivarea hotărârii nu impun ca judecătorul să răspundă separat diferitelor argumente ale părților, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit, condiție îndeplinită în speță.

De asemenea, curtea de apel a expus considerentele care susțin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru admisibilitatea acțiunii întemeiate pe dispozițiile art. 268 alin. (1) din Legea nr. 303/2022, arătând, în mod explicit, că pentru admisibilitatea acțiunii este necesară exercitarea căilor de atac ordinare sau extraordinare în litigiul în care se invocă eroarea judiciară, întrucât răspunderea statului intervine numai în situația în care vătămarea produsă prin eroarea judiciară nu a putut fi remediată prin căile de atac ordinare sau extraordinare.

Instanța de apel a răspuns suficient de lămuritor, arătând că: "Apelantul nu a făcut dovada faptului că împotriva încheierilor prin care au fost soluționate cele două dosare a exercitat căile de atac prevăzute de lege, astfel că acțiunea promovată de acesta în temeiul art. art. 268 alin. (1) din Legea nr. 303/2022 este inadmisibilă întrucât numai după epuizarea tuturor căilor de atac se poate analiza existența erorii judiciare și a vătămării.

Mai mult, în acord cu tribunalul, Curtea reține că nici în fața primei instanțe, și nici prin apel, nu s-a arătat în ce constă eroarea judiciară, care au fost actele de procedură efectuate cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale, care sunt acele dispoziții legale și care este vătămarea produsă."

Împrejurarea că instanța de apel a apreciat motivat că reclamantul nu a făcut dovada respectivelor erori prin care să i se fi încălcat grav libertățile și interesele legitime, astfel încât să se justifice admisibilitatea acțiunii, nu are semnificația unei nemotivări a hotărârii recurate, câtă vreme o atare apreciere a fost fundamentată în fapt și în drept, iar analiza legalității și temeiniciei sentinței civile apelate s-a raportat la limitele stabilite prin cererea introductivă.

Se impune a fi reamintit, în acest context, că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar în raport de cele reținute sub acest aspect de către instanța de apel, susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată și argumentată în ceea ce privește soluția asupra cererii sale de apel, sunt nefondate.

De altfel, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs se deduc judecății aceleași critici formulate în fața instanței devolutive, asupra cărora instanța de apel a dat dezlegare, susținerile recurentului vizând, în fapt, soluția pronunțată.

Raționamentul expus de instanța de apel nu cuprinde concluzii contradictorii și nici nu se poate asocia acestuia vreun viciu, astfel cum susținere recurentul. Instanța de apel a expus coerent și neechivoc motivele pentru care a apreciat nefondat apelul promovat de reclamant, evidențiind considerentele pentru care a reținut că sunt neîntemeiate criticile apelantului.

Înalta Curte subliniază că, în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., considerentele contradictorii sunt cele din perspectiva cărora nu se poate stabili care sunt argumentele ce au fundamentat soluția instanței, determinând astfel imposibilitatea exercitării controlului de legalitate.

Or, recurentul nu a învederat niciun aspect de contradictorialitate în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nemulțumirea sa vizând, astfel cum anterior s-a arătat, soluția pronunțată.

În finalul memoriului de recurs, recurentul-reclamant a arătat că instanțele de fond nu au făcut nicio referire cu privire la legalitatea soluțiilor criticate în dosarele în care au fost săvârșite pretinsele erori judiciare, ceea ce, în aprecierea recurentului, conduce la nulitatea hotărârii recurate.

Înalta Curte reamintește că, în condițiile particulare ale speței, curtea de apel nu avea a face propria analiză a modalității în care a fost soluționate dosarele anterioare, astfel cum s-a invocat, în mod repetat, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, prin motivele de apel și prin criticile din recurs, simpla menționare de către parte a unei pretinse erori judiciare nefiind suficientă pentru a obține rejudecarea unui proces finalizat în mod definitiv.

Referitor la acest ultim aspect, instanța de apel a argumentat că, în această procedură specială, nu pot fi analizate orice nemulțumiri ale părții în legătură cu modul de soluționare a unei cauze, controlul judiciar realizându-se exclusiv prin intermediul căilor de atac prevăzute de lege.

Curtea a reținut că reclamantul aduce în discuție aspecte ce au fost tranșate definitiv în cadrul dosarelor nr. x/2023 și nr. y/2023, fără să formuleze o argumentare juridică a nelegalităților invocate, prin indicarea dispozițiilor legale pretins încălcate ori greșit aplicate de instanță, iar nu doar prin expunerea situației de fapt din dosarele indicate și fără să probeze, fie efectuarea unor acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual prin care i s-ar fi încălcat grav drepturi, libertăți sau interese legitime, producându-i-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară, fie pronunțarea unei hotărâri definitive care să fie, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, prin care să-i fi fost afectate grav drepturi, libertăți sau interesele legitime, producându-i-se, astfel, o vătămare ce nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Prin urmare, având în vedere toate aceste considerente, se constată că în cauză nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile formulate de recurentul-reclamant fiind nefondate.

Referitor la susținerea generică potrivit căreia decizia este dată cu încălcarea normelor de drept material, aceasta nu poate fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din moment ce, în cuprinsul memoriului de recurs, nu se indică normele juridice și nu se argumentează în ce modalitate ar fi fost acestea încălcate ori greșit interpretate de către instanța de apel.

Înalta Curte reține că, pentru a se putea proceda la o analiză a legalității deciziei recurate din perspectiva normelor de drept aplicabile speței, recurentul-reclamant trebuia să indice, în mod concret, atât norma de drept material pretins a fi nesocotită, aplicată sau interpretată greșit, cât și eroarea săvârșită de către instanța de apel sub acest aspect.

Însă, așa cum s-a arătat anterior, recurentul-reclamant nu a procedat în această manieră, ci doar a formulat susțineri generale cu privire la hotărârile instanțelor de fond, afirmații care nu pot fi apreciate a reprezenta critici de nelegalitate la adresa deciziei atacate și, prin urmare, nu pot fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității întâmpinării formulate de intimata-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, invocată de recurentul-reclamant A..

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 5 și art. 20 din Legea nr. 514/2003 în interpretarea dată de Înalta Curte prin decizia nr. 7/2024 pronunțată în recurs în interesul legii, formulată de recurentul-reclamant A..

Cu drept de recurs în termen de 48 de ore de la pronunțare.

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimatul–pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1655 din 14 aprilie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 februarie 2026.