Decizia nr. 930/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva deciziei nr. 191/2022 a Curții de Apel Craiova

Obiectul cererii de chemare în judecată. La data de 15.06.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Tribunalul Vâlcea, solicitând obligarea acestora să-i repare prejudiciul cauzat prin eroarea judiciară din dosarul nr. x/2018, privind validarea popririi din dosarul de executare nr. 216/2017 al Biroului Executorului Judecătoresc B., precum și daune de întârziere de 10.000 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 258 din 26.04.2021 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Dolj a respins acțiunea formulată de reclamantul A..

Decizia pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 191 din 19 mai 2022 a Curții de Apel Craiova, secția I civilă, s-a respins apelul formulat de reclamant împotriva sentinței civile nr. 258/26.04.2021 pronunțate de Tribunalul Dolj în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul A., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în urma rejudecării, admiterea acțiunii și obligarea pârâților la repararea prejudiciului cauzat prin eroarea judiciară, respectiv plata daunelor solicitate. În motivarea recursului, recurentul reclamant a arătat că atât hotărârea instanței de fond cât și a celei din apel sunt lovite de nulitate absolută, fiind nemotivate, necuprinzând motivele pe care se sprijină și pentru care au fost înlăturate cererile sale. Nulitatea rezultă din faptul că, la tribunal, a invocat nulitatea întâmpinării formulate de Ministerul Finanțelor, întrucât acesta este reprezentat prin ministru și nu prin directorul general al direcției juridice și, de asemenea, persoana respectivă nu are calitatea de consilier juridic înscris în tabloul cu drept de exercitare. Pentru același motiv, inclusiv întâmpinarea formulată în apel este lovită de nulitate, însă instanța nu a motivat acest aspect. Recurentul reclamant a considerat că decizia este lovită de nulitate absolută și pentru că pretinsul consilier juridic despre care se face mențiune în decizie a fost prezent în ședintă din 19.05.2022 deși, pe de o parte, nu reprezintă Ministerul Finanțelor, care este reprezentat prin ministru, și nu este consilier juridic al Ministerului Finanțelor, ci al Administrației Județene a Finanțelor Publice Dolj, iar, pe de altă parte, nu a făcut dovada exercitării legale a profesiei, respectiv că este înscris în tabloul cu drept de exercitare. Recurentul reclamant a expus, în esență, chestiuni legate de nemulțumirile sale privind hotărârea pronunțată în procesul de validare a popririi, insistând asupra faptului că el era împuternicit a ridica toate sumele datorate mandantului său. Recurentul reclamant a considerat că, în acel proces, Tribunalul Vâlcea, prin încălcarea normelor de drept material și a normelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, după mai mult de 2,5 ani de la declanșarea exececutării silite, a dat o hotărâre inadmisibilă și lovită de nulitate absolută, care contrazice atât încheierea definitivă de încuviințare a executării silite, care are autoritate de lucru judecat, fiind absolut inadmisibilă desființarea executării silite după peste 2,5 - 3 ani de la demararea acesteia, prin încălcarea tuturor normelor de drept material și procesual, a stabilității raporturilor juridice, așa cum prevede Constituția, C. civ. și de procedură civilă. Recurentul reclamant a susținut că, independent de calitatea de creditor, deși exista o hotărâre definitivă cu autoritate de lucru judecat care menționa calitatea sa de creditor, Tribunalul Vâlcea trebuia să constate că, în orice situație, reprezentant sau creditor, era împuternicit să execute și să încaseze orice sume de bani, așadar nu putea fi respinsă cererea de validare a popririi care fusese formulată tocmai în baza încheierii de încuviințare a executării silite și demarării acesteia cu peste 2,5 ani anterior. În plus, hotărârea Tribunalului Vâlcea, pe lângă faptul că este inadmisibilă și lovită de nulitate absolută, pronunțată cu încălcarea autorității de lucru judecat, nu a constatat că el a fost împuternicit să execute și să încaseze orice sume de bani, dar a admis un apel lovit de nulitate absolută, total nemotivat, cuprinzând doar insulte la adresa sa și a mandatarului. În plus, apelul era inadmisibil, făcut de o persoană fără interes, atâta timp cât prin sentința Judecătoriei Drăgășani de validare a popririi terțul poprit a fost obligat la plata despăgubirilor și nu apelantul.

Apărările formulate în cauză. Intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea, în principal ca nul iar, în subsidiar, ca nefondat, a recursului declarat de reclamant. În argumentarea excepției nulității, intimatul a susținut că recurentul reclamant nu a indicat în concret niciunul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., nu au fost formulate critici concrete cu privire la raționamentul curții de apel care a determinat soluția de respingere, ca nefondat, a apelului și nici nu au fost arătate care sunt dispozițiile legale încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel. Pe fondul recursului, intimatul a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată arătând că hotărârea instanței de apel cuprinde argumentele pe care se sprijină, respectând exigențele art. 425 din C. proc. civ. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu privire la excepția nulității recursului invocată de intimatul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Art. 489 din C. proc. civ. instituie sancțiunea pentru nemotivarea recursului, stabilind, la alin. (2), că recursul este nul dacă motivele invocate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute la art. 488. Astfel, în condițiile art. 488 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute de alin. (1) din acest articol. Argumentarea și dezvoltarea motivelor de recurs trebuie făcută astfel încât să fie posibilă încadrarea lor într-unul din motivele limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și să permită exercitarea de către instanța de recurs a controlului său cu privire la pretinsele motive de nelegalitate ale hotărârii recurate. Examinând susținerile expuse în cererea de recurs, Curtea constată, din criticile formulate, se pot decela aspecte care pot fi încadrate cel puțin în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.. În consecință, Curtea urmează a analiza criticile recurentului reclamant prin prisma acestui caz de casare, excepția nulității recursului declarat de reclamantul A. urmând a fi respinsă. Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se poate cere casarea hotărârii atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele ce i-au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății. Astfel, motivarea hotărârii reprezintă arătarea temeiurilor de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. De asemenea, obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil reglementat de art. 21 din Constituție și, respectiv, art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune însă existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze, totuși, în mod real problemele care i-au fost supuse dezbaterii (cauza Albina împotriva României). Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte, examinând considerentele hotărârii recurate, constată că instanța de apel a argumentat soluția de respingere a apelului, a examinat legalitatea și temeinicia hotărârii apelate de reclamant, prin raportare la faptele imputate pârâtului în conținutul cererii de chemare în judecată, analizând cererea de apel în raport de dispozițiile legale aplicabile speței și de materialul probatoriu administrat în cauză. Astfel, motivul de apel vizând nemotivarea sentinței apelate a fost analizat de curtea de apel, care a reținut că dispozițiile 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu impun ca judecătorul să răspundă separat diferitelor argumente ale părților, fiind suficient ca, din întregul hotărârii, să rezulte că a răspuns acestor argumente în mod implicit, condiție îndeplinită în speță. De asemenea, curtea de apel a expus considerentele care susțin concluzia silogismului judiciar, prezentând argumentele pentru care a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru antrenarea răspunderii patrimoniale a statului pentru săvârșirea pretinselor erori judiciare, în condițiile art. 96 din Legea nr. 303/2004. Împrejurarea că instanța de apel a apreciat motivat că reclamantul nu a făcut dovada respectivelor erori prin care să i se fi încălcat grav libertățile și interesele legitime, astfel încât să se justifice admiterea acțiunii, nu are semnificația unei nemotivări a hotărârii recurate, câtă vreme o atare apreciere a fost fundamentată în fapt și în drept, iar analiza legalității și temeiniciei sentinței civile apelate s-a raportat la limitele stabilite prin cererea introductivă. Astfel, instanța de apel a constatat că motivarea în fapt a cererii introductive cuprinde în exclusivitate nemulțumirile părții față de soluția pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul x/2018 Prin decizia civilă nr. 42/A/2020 pronunțată de Tribunalul Vâlcea în dosarul x/2018 a fost admis apelul formulat de către debitorul C. și terțul poprit D. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1001 din 30 octombrie 2018 pronunțate de Judecătoria Drăgășani în dosarul nr. x/2018, fiind schimbată în parte sentința în sensul respingerii în tot a cererii formulate de creditorul A., în contradictoriu cu debitorul C. și cu terțul poprit D. S.R.L. Instanța de apel a avut în vedere art. 52 din Constituția României precum și art. 96 din Legea nr. 303/2004 precum și dezlegările date de instanța de contencios constituțional privind noțiunea de eroare judiciară. Astfel, instanța de apel a constatat că revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată sarcina de a stabili dacă susținerile părții ce se consideră vătămată în drepturile sale pot fi sau nu subsumate noțiunii de eroare judiciară, în efectuarea acestei operațiuni fiind absolut necesar să se stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată. În speță, instanța de apel a considerat că nu se poate reține că decizia civilă nr. 42/2020 invocată de reclamant este, în mod evident, contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, și a constatat că reclamantul nici măcar nu a invocat vreun text legal încălcat de magistrații care au pronunțat-o și nici nu a indicat mijloacele de probă a căror coroborare determină o altă situație de fapt, prin modul de formulare a pretențiilor deduse judecății, reclamantul încearcând să provoace reaprecierea efectelor pe care înscrisurile administrate în cauză le produc. Se impune a fi reamintit, în acest context, că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar în raport de cele reținute sub acest aspect de către instanța de apel, susținerile recurentului-reclamant, potrivit cărora hotărârea recurată nu a fost motivată și argumentată în ceea ce privește soluția asupra cererii sale de apel, sunt nefondate. Prin urmare, se constată că în cauză nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., criticile formulate de recurent în acest sens fiind nefondate. Motivele de recurs vizând nulitatea hotărârii și a întâmpinării precum și susținerile vizând lipsurile în privința dreptului de reprezentare a pârâtului, încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., nu pot fi reținute. Prin memoriul de recurs, recurentul a invocat nulitatea întâmpinării formulate de Ministerul Finanțelor, susținând că, pe de o parte, acest pârât nu poate fi reprezentat de directorul general sau de către directorul general adjunct al Direcției juridice, ci de către ministru, precum și împrejurarea că, la termenul din 19.05.2022 consilierul juridic care a fost prezent în ședința nu reprezintă Ministerul Finanțelor și nici nu a făcut dovada exercitării legale a profesiei, nefiind înscris în tabloul consilierilor juridici. Pe de o parte, întâmpinarea depusă în termen se comunică reclamantului în forma depusă de către pârât, iar lipsa unor elemente ale acesteia poate atrage sancțiunea nulității în condițiile art. 175 alin. (1) din C. proc. civ.. Pe de altă parte, neregularitățile procedurale în privința întâmpinării pot atrage decăderea pârâtului de a mai putea propune probe și de a invoca excepții în afara celor de ordine publică. În cauză însă, din considerentele expuse de instanța de apel, rezultă că raționamentul juridic în urma căruia s-a concluzionat în sensul respingerii apelului nu a avut în vedere vreo probă sau excepție care să fi fost invocată prin întâmpinare. În această situație, câtă vreme soluția instanței de apel nu a avut în vedere un aspect care să fi fost invocat prin întâmpinare, ci a analizat exclusiv susținerile reclamantului raportat la dispozițiile legale aplicabile speței, susținerile recurentului reclamant referitoare la întâmpinare și la reprezentarea pârâtului în proces nu pot reprezenta un motiv de nelegalitate a deciziei, soluția pronunțată nefiind rezultatul analizei unei excepții, probe sau apărări formulate de pârât. În ultima parte a memoriului de recurs reclamantul a formulat critici cu privire la modul de soluționare al litigiului ce a avut ca obiect validare poprire, considerând că a fost săvârșită o eroare judiciară. În acest sens, Înalta Curte reține că astfel cum rezultă din cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurentul a criticat soluția pronunțată în apel în procesul având ca obiect validare poprire, susținând că a fost săvârșită o eroare judiciară gravă în sensul art. 96 din Legea nr. 303/2004. Conform art. 96 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, există eroare judiciară atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispozițiilor legale de drept material și procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă în mod evident contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertățile și interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară. Astfel cum corect a considerat instanța de apel, revine instanței de judecată învestite cu soluționarea cererii de chemare în judecată sarcina de a stabili dacă susținerile părții ce se consideră vătămată în drepturile sale pot fi sau nu subsumate noțiunii de eroare judiciară, în efectuarea acestei operațiuni fiind absolut necesar să se stabilească justul raport care trebuie să existe între o eroare judiciară și o greșeală de judecată, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la situația în care orice greșeală ar putea fi calificată drept eroare judiciară. In cauză, instanța de apel a arătat considerentele pentru care în speță, nu se poate reține că hotărârea judecătorească invocată de reclamant este contrară legii sau situației de fapt care rezultă din probele administrate în cauză, reținând în mod corect că, prin modul de formulare a pretențiilor deduse judecății, reclamantul a încercat să provoace o rejudecare a litigiului anterior soluționat în mod definitiv. Prin urmare, în condițiile particulare ale speței, curtea de apel nu avea a face propria analiză a modalității în care a fost soluționat dosarul anterior, astfel cum s-a invocat în cererea de chemare în judecată, simpla invocare de către parte a unei pretinse erori judiciare nefiind suficientă pentru a obține rejudecarea unui proces finalizat în mod definitiv. În speță, recurentul, fără să arate de ce este nelegală dezlegarea dată de instanță în faza procesuală a apelului, repune în discuție aceleași aspecte, reiterând cele invocate prin cererea de apel și prin cererea de chemare în judecată, fără a arăta în mod clar care sunt erorile săvârșite de către instanța de apel atunci când respins apelul, iar, pe de altă parte, acesta tinde să critice modul în care au fost apreciate probele administrate în cauză, conduită nepermisă în faza procesuală a recursului care, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., urmărește să supună instanței de control judiciar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.