ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2797/2025

Ședința publică din data de 22 mai 2025

Asupra cauzei de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 10 ianuarie 2025, sub nr. x/2025, contestatorul Fondul de Garantare și A., în contradictoriu cu intimata Banca Națională a României, a solicitat anularea Hotărârii nr. 24 din 16 decembrie 2024 prin care s-a respins ca nefondata contestația formulată împotriva Hotărârii Consiliului de Administrație al BNR nr. 16/26.09.2024 privind radierea Fondului de Garantare A. S.A din Registrul general și Registrul special Instituții Financiare Nebancare și, implicit, interzicerea desfășurării activității de creditare.

În motivarea cererii, în esență, cu privire la pct. b, c și d din Hotărârea nr. 24/16.12.2024, contestatorul a susținut că ceea ce nu analizează BNR este tocmai că "modificarea sumelor garantate și prelungirea perioadei de garanție reprezintă stabilirea altor condiții contractuale" ce nu pot deriva decât din încheierea unor acte adiționale la contractele de garantare inițiale, modificarea sumelor garantate și prelungirea perioadei de garanție făcând obiectul contractului de garantare, scrisoare de garanție și, implicit, adiționalul scrisorii de garanție, fiind emise exclusiv în baza contractului de garantare și a adiționalului contractului de garantare.

Astfel, în prezenta cauză sunt două categorii de acte adiționale, respectiv:

A. actele adiționale ce modifică contractul de garantare inițial încheiat între beneficiar și ordonator, în sensul prelungirii valabilității și/sau majorării scrisorii de garanție inițial încheiate;

B. actele adiționale la scrisorile de garanție ce au fost emise ulterior manifestării de voință a beneficiarului și ordonatorului de a modifica contractul de garantare inițial încheiat prin încheierea actelor adiționale la contractul de garantare inițial.

Cu privire la încheierea actelor adiționale la contractele de garantare în baza cărora ulterior s-a procedat la încheierea de acte adiționale la scrisorile de garanție, contestatorul a arătat că manifestarea de voință din partea Fondului de Garantare și A. S.A de a-și asuma noi angajamente în sensul prelungirii valabilității scrisorii de garanție sau majorării valorii scrisorii de garanție a avut loc la momentul la care s-a aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administrație prelungirea valabilității/modificarea valorii scrisorii de garanție, iar manifestarea de voință a Ordonatorului a avut loc la momentul la care a solicitat prelungirea valabilității/modificarea valorii scrisorii de garanție.

Manifestările de voință ale ambelor părți, ordonator și emitent, s-au concretizat prin încheierea actului Adițional la Contractul de garantare inițial semnat, Act adițional ce atesta și confirma manifestarea de voință a părților, ordonator și beneficiar, de a majora valoarea scrisorii sau de a prelungi valabilitatea scrisorii de garanție (după caz).

Or, BNR nu asimilează activitatea de scrisori de garanție ca fiind activitate de creditare și nu recunoaște aplicabilitatea acelorași reguli din materia acordării creditelor în materia emiterii scrisorilor de garanție, încălcând astfel dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 93/2009 ce include activitatea de emitere scrisori garanție în activitatea de creditare.

Totodată, a susținut că BNR omite a oferi eficiență dispozițiilor art. 32 și art. 28 din Legea nr. 93/2009 care stabilesc că instituția financiar nebancară este cea care stabilește potrivit propriilor norme transmise către BNR modalitatea în care își desfășoară activitatea de creditare (implicit activitatea de emitere a scrisorii de garanție având în vedere că aceasta se circumscrie activității de creditare, astfel cum stabilește art. 14 lit. c) din Legea nr. 93/2009).

Contestatorul a mai susținut că, astfel cum rezultă din propriile norme comunicate la BNR odată cu includerea sa în Registrul special, Norma pentru scrisori de garanție are aceeași funcționalitate ca și un credit, astfel încât și prelungirea valabilități/modificarea valorii acesteia au loc la momentul încheierii Actului adițional la contractul de garantare. Or, această manifestare de voință s-a concretizat prin Adiționale la contractele de garantare încheiate anterior emiterii Ordinului Prim Viceguvernatorului BNR nr. 7/22.01.2024 și nu se circumscriu continuării activității dispozițiilor art. 73 din Legea nr. 93/2009.

În opinia contestatorului, în mod eronat s-a tratat și reținut de către organele de control faptul că a desfășurat activitatea de creditare ulterior aplicării sancțiunii de suspendare a activității, prin aceea că a procedat la respectarea obligațiilor contractuale pe care și le asumase față de clienți în baza contractelor de garantare încheiate anterior emiterii ordinului de suspendare.

Practic, se susține de către BNR că îndeplinirea obligațiilor contractuale asumate de către contestator anterior emiterii Ordinului de suspendare, obligații care prin efectul legislației BNR (regulamente, norme, acte normative) și prin dispozițiile legale impuse de dreptul comun și Legea contenciosului administrativ nu sunt exceptate de la îndeplinire în situația suspendării activității, reprezintă o nouă activitate de creditare. Această interpretare contravine legislației în vigoare aplicabile în materia prevederilor contractuale, precum și legislației privitoare la efectele actelor administrative care nu dispun contrar legislației contractuale chiar și în situația aplicării sancțiunii administrative a suspendării.

A mai susținut că ordinul de suspendare al activității de creditare nu modifică și nu suspendă obligațiile contractuale ale instituției financiare nebancare asumate anterior momentului emiterii acestuia.

Totodată, efectul ordinului de suspendare nu limitează obligațiile contractuale ale contestatorului, în sensul că de la momentul emiterii acestuia nu mai este ținut în a-și mai respecta obligațiile asumate prin contract față de solicitanți și beneficiar. Astfel, pe toată durata contractului de garantare, instituția financiară nebancară este obligată în mod determinat să procedeze conform instrucțiunilor clientului în a emite una sau mai multe scrisori de garanție care însumate nu trebuie să depășească valoarea totală a garanției înscrise în contractul de garantare, iar valabilitatea acestora să nu depășească scadența finală a contractului de garantare, contractul de garantare fiind un contract sinalagmatic oneros cu executare succesivă.

În continuare, după redarea dispozițiilor art. 1555-1557 din C. civ., contestatorul a menționat că acestea operează distincția între felurile de neexecutare a obligaților, ce atrag la rândul lor consecințe juridice diferite: a) neexecutarea fără justificare și b) neexecutarea din cauze justificate a obligațiilor.

Or, prin însăși natura sa de act administrativ, Ordinul de suspendare a activității nu poate fi inclus în categoria cauzelor de neexecutare justificată a obligațiilor contractuale ale contestatorului, orice refuz de executare cu privire la obligațiile contractuale asumate până la momentul emiterii acestuia urmând a fi catalogate ca fiind atât neexecutare fără justificare, cât și rea-credință, cu atât mai mult cu cât asumarea angajamentului prin încheierea Actului adițional la contractul de garanatre a avut loc anterior emiterii Ordinului de suspendare.

Astfel, situația particulară a clienților evidențiați în Raportul de supraveghere și în Hotărârea de radiere nr. 16 din 26.09.2024 nu reprezintă obligații noi asumate de către contestator după emiterea Ordinului de suspendare, ci reprezintă obligații asumate anterior emiterii Ordinului ce nu pot fi exceptate de la aducerea la îndeplinire decât prin nerespectarea normelor legale în vigoare și a normelor interne ale societății.

A mai precizat că interpretarea contractului de garantare și, implicit, a Actelor adiționale invocate de către organele de control trebuie să fie efectuată în acord cu spiritul și litera legii, în sensul de a produce efecte juridice potrivit art. 1266-1269 C. civ., respectiv art. 1.266 - Interpretarea după voința concordantă a pârților. Or, interpretarea atribuită de către organele de control a actelor adiționale la contractul de garantare, respectiv aceea că reprezintă contracte de garantare de sine stătătoare în baza cărora s-a procedat le continuarea activității de creditare în mod nelegal, este lipsită de fundament juridic.

În cuprinsul Normei de Garantare comunicată către BNR, la fila x și fila x se definește atât cazul de garantare, contractul de garantare și scrisoarea de garanție, respectiv suma garantată, rezultând expres că scrisoarea de garanție este expresia contractului de garantare fiind intim legată de acesta, iar dispozițiile art. 2321 din C. civ. stabilesc caracterul autonom al scrisorii de garanție față de raportul juridic obligațional preexistent între ordonator și beneficiar nu între raportul juridic dintre ordonator și emitent.

Potrivit normelor interne, Fondul de Garantare și A. S.A. acordă garanții în temeiul contractelor de garantare semnate cu clienți eligibili. Asumarea obligației de plată pentru clienți, în favoarea unui beneficiar, se efectuează prin emiterea, ulterior semnării contractului de garantare și în baza acestuia, a uneia sau mai multor scrisori de garanție care însumate nu trebuie să depășească valoarea totală a garanției înscrise în contractul de garantare, iar valabilitatea acestora să nu depășească scadența finală a contractului de garantare. Așadar, asumarea obligației are loc la momentul încheierii contractului de garantare sau la momentul modificării contractului de garantare prin încheierea unui act adițional.

În final, contestatorul a prezentat cazurile concrete expuse în proiectul de raport, menționând că actele adiționale de majorare sau/și prelungire a unor scrisori de garanție au fost precedate de prelungiri sau/și majorări ale garanțiilor aferente, prin acte adiționale la contractele de garantare încheiate anterior datei de 25.01.2024 respectând obligațiile asumate contractual.

Intimata Banca Națională a României a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației ca neîntemeiată.

În esență, după prezentarea contextului în care au fost emise actele atacate și legalitatea acestora, a considerat că sunt interpretate în mod eronat de către contestator considerentele reținute la lit. b) din Hotărârea nr. 24/16.12.2024, acesta încercând inclusiv să atribuie BNR aspecte pe care banca centrală nu le-a avut în vedere sau nu le-a afirmat. BNR a avut în vedere actele adiționale (emise ulterior datei de 25.01.2024) la scrisorile de garanție, și nu actele adiționate la contractele de garantare.

În prezenta cauză există două categorii de acte adiționale, respectiv:

- acte adiționale aferente contractelor de garantare încheiate între societatea Fondul de Garantare și A. și ordonatori, anterior emiterii ordinului de suspendare;

- acte adiționale încheiate ulterior datei de 25.01.2024 (data confirmării comunicării ordinului de suspendare), aferente scrisorilor de garanție emise anterior acestei date.

De asemenea, în opinia intimatei, contestatorul susține în mod eronat că "BNR nu asimilează activitatea de emitere de scrisori de garanție ca fiind activitate de creditare (...) încălcând astfel dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea 93/2009 ce include activitatea de emitere de scrisori de garanție în activitatea de creditare". Cele afirmate de contestator nu au niciun fundament, având în vedere că, astfel cum reiese din Hotărârea de radiere, în contextul faptei imputate contestatorului (încheierea de acte adiționale la scrisorile de garanție, ulterior datei de 25.01.2024, pentru "majorarea valorii/prelungirea valabilității unor scrisori de garanție din portofoliu"), BNR a reținut că "aspectele în cauză constituie asumarea de noi angajamente și continuarea desfășurării activității de creditare în perioada când aceasta era suspendată, fiind astfel încălcate prevederile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009". De altfel, chiar art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 are în vedere activități de creditare în înțelesul prevederilor art. 14.

Astfel, contrar celor afirmate de către contestator, din Hotărârea de radiere reiese fără echivoc că BNR, în conformitate cu prevederile legale incidente, consideră că activitatea de emitere de scrisori de garanție este o activitate de creditare. Or, potrivit dispozițiilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, contestatoarea avea dreptul doar de a continua derularea până la scadență și nicidecum de a extinde activității de creditare.

Contestatorul susține, în mod eronat, că BNR încearcă să inoculeze ideea că Scrisoarea de garanție este autonomă de contractul de garantare, redând trunchiat dispozițiile art. 2321 C. civ.. Astfel, potrivit contestatorului dispozițiile art. 2321 din C. civ. "stabilesc caracterul autonom al scrisorii de garanție față de raportul juridic obligațional preexistent între ordonator și beneficiar nu între raportul juridic dintre ordonator și emitent".

Conform doctrinei de specialitate, existența unei garanții autonome presupune existența a cel puțin trei părți, între care se stabilesc următoarele raporturi juridice: (i) raportul obligațional de bază (primar) dintre creditor și debitorul a cărui obligație este garantată (ordonatorul); (ii) raportul juridic preexistent dintre debitor (ordonatorul) și garant (emitentul scrisorii de garanție); (iii) raportul dintre emitent și beneficiar având ca obiect angajamentul unilateral al emitentului de a onora garanția, la cererea beneficiarului. Astfel, contrar afirmațiilor contestatorului, se observă că, inclusiv potrivit doctrinei în materie, "raportul juridic preexistent" are în vedere raportul juridic dintre ordonator și emitent, și nu cel dintre ordonator și beneficiar. Astfel, potrivit art. 2321 alin. (1) din C. civ., angajamentul asumat (de emitent față de beneficiar) prin scrisoarea de garanție este independent față de raportul juridic preexistent dintre ordonator și emitent.

Contrar afirmațiilor contestatoarei, prelungirea valabilității/modificarea valorii scrisorilor de garanție a avut loc la data emiterii actelor adiționale la scrisorile de garanție, dată care este ulterioară emiterii și comunicării ordinului de suspendare a activității de creditare. Astfel, actele adiționale la scrisorile de garanție (acte emise în formă materială) au reprezentat înscrisurile constitutive care au formalizat prelungirea valabilității/modificarea valorii scrisorilor de garanție, cu încălcarea evidentă a dispozițiilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, care nu îi permiteau asemenea modificări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți

Examinând contestația formulată de Fondul de Garantare și A. S.A. prin raportare la obiectul cererii, la motivele invocate de acesta, la apărările formulate de intimată și la dispozițiile legale incidente, apreciază că este neîntemeiată pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante

În fapt, se reține că prin Ordinul nr. 7 din 22.01.2024, a fost sancționată societatea Fondul de Garantare și A. S.A. cu suspendarea activității de creditare până la data încadrării indicatorului de solvabilitate în limita reglementată la art. 66 alin. (3) și a celui de lichiditate imediată, în limita reglementată la art. 111 din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 20/2009 privind instituțiile financiar nebancare, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere neîncadrarea pentru datele de 30.09.2023 și 31.10.2023, a indicatorilor în cauză în limitele reglementate la art. 66 alin. (3), respectiv art. 111 din respectivul regulament.

În urma acțiunii de supraveghere desfășurate în perioada 08.05.2024-17.05.2024, s-a reținut că societatea nu a respectat sancțiunea aplicată prin Ordinul nr. 7/22.01.2024, fiind întocmit Raportul de supraveghere nr. x/25.07.2024 .

Prin acest raport s-a constatat încheierea de către Fondul de Garantare și A. a unor acte adiționale pentru majorarea valorii unor scrisori de garanție, precum și pentru prelungirea valabilității unor scrisori de garanție aflate în portofoliu, ulterior datei de 25.01.2024, dată la care instituția a confirmat primirea Ordinului nr. 7/22.01.2024 și de la care a devenit efectivă sancțiunea constând în suspendarea activității de creditare a entității. Totodată, s-a reținut că aspectele în cauză constituie, în fapt, extinderea activității de creditare, respectiv asumarea de noi angajamente și continuarea desfășurării activității de creditare în perioada în care era suspendată, contrar prevederilor art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009.

Prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României nr. 16 din 26 septembrie 2024 s-a dispus radierea societății Fondul de Garantare și A. S.A. din Registrul general și Registrul special Instituții Financiare Nebancare și, implicit, interzicerea desfășurării activității de creditare.

Prin Hotărârea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României nr. 24 din 16 decembrie 2024 s-a respins ca nefondată contestația administrativă formulată de Fondul de Garantare și A. împotriva Hotărârii nr. 16/26.09.2024, reținându-se legalitatea sancțiunii aplicate prin raportare la fapta săvârșită, respectiv derularea activității de creditare, fără drept, în perioada în care aceasta fusese suspendată.

Înalta Curte a fost învestită cu analiza legalității Hotărârii Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României nr. 24 din 16 decembrie 2024 și va analiza punctual criticilor invocate de contestator care vizează doar punctele b), c) și d) ale acestei hotărâri.

Astfel, se constată că la pct. b) din Hotărârea nr. 24/16.12.2024 s-a reținut că Fondul de Garantare și A. a majorat valoarea, respectiv a prelungit termenele de valabilitate ale unor scrisori de garanție din portofoliu, ulterior suspendării activității de creditare prin Ordinul Prim-viceguvernatorului BNR nr. 7/22.01.2024 privind aplicarea unei sancțiuni societății, prin încheierea unor acte adiționale la scrisori de garanție în baza unor contracte de garantare perfectate anterior emiterii ordinului de suspendare.

Contestatorul susține că modificările operate prin actele adiționale respective nu reprezintă obligații noi, asumate după suspendarea activității de creditare, ci reprezintă obligații preexistente, asumate înainte de suspendarea activității, pe care era ținut să le execute.

Potrivit art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 93/2009, "Instituțiile financiare nebancare pot desfășura următoarele activități de creditare: c) emitere de garanții, asumare de angajamente de garantare, asumare de angajamente de finanțare".

În speță, la stabilirea sancțiunii dispuse prin hotărârea contestată, au fost avute în vedere actele adiționale la scrisorile de garanție, emise ulterior datei de 25.01.2024, dată la care instituția a confirmat primirea Ordinului nr. 7/22.01.2024 și de la care a devenit efectivă sancțiunea constând în suspendarea activității de creditare a entității, și nu actele adiționate la contractele de garantare la care se raportează în mod eronat contestatorul.

Înalta Curte reține că modificarea sumelor garantate și prelungirea perioadei de garantare prin încheierea de acte adiționale la scrisorile de garanție reprezintă, fără îndoială, o activitate de creditare în sensul dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 93/2009.

Art. 2321 alin. (1) din C. civ. definește scrisoarea de garanție ca fiind "angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat".

Așadar, din dispozițiile legale redate anterior, reiese că scrisoarea de garanție are un caracter autonom/independent față de raportul obligațional preexistent încheiat între emitent și ordonator, și nu față de raportul obligațional încheiat între ordonator și beneficiar, cum eronat susține contestatorul.

Pentru a fi valabile, actele adiționale trebuie să respecte forma și condițiile prevăzute de lege pentru încheierea unui contract, inclusiv capacitatea de a contracta, conform art. 1179 alin. (1) pct. l C. civ., astfel că, fără îndoială, având în vedere caracterul autonom al scrisorii de garanție, contestatorul trebuia să dețină capacitatea legală de a desfășura activitatea de creditare la data nașterii obligațiilor sale din fiecare dintre cele două raporturi juridice (contract de garantare modificat și scrisoare de garantare modificată).

Totodată, potrivit art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009, "Instituțiile financiare nebancare cărora nu le mai este permisă desfășurarea uneia sau mai multor activități de creditare în înțelesul prevederilor art. 14 pot continua derularea până la scadență a contractelor aferente acestor activități, fără a le modifica altfel decât în sensul prelungirii termenului de rambursare".

Or, după aplicarea, prin Ordinul BNR nr. 7 din 22.01.2024, a sancțiunii de suspendare a activității de creditare, contestatorul putea continua derularea până la scadență a contractelor aferente acestor activități, fiind permisă modificarea raportului contractual doar în sensul prelungirii termenului de rambursare.

Prin urmare, contrar afirmațiilor contestatorului, majorarea valorii unor scrisori de garanție, precum și prelungirea valabilității unor scrisori de garanție aflate în portofoliu a avut loc la data emiterii actelor adiționale la scrisorile de garanție, dată care este ulterioară emiterii și comunicării ordinului de suspendare a activității de creditare, când era permisă doar prelungirea termenului de rambursare, fiind încălcate dispozițiile art. 71 alin. (1) din Legea nr. 93/2009 privind instituțiile financiare nebancare.

Referitor la pct. c) din Hotărârea nr. 24/16.12.2024, prevalându-se de dispozițiile art. 1516 și art. 1555-1557 din C. civ., contestatorul a considerat că are obligația de a emite scrisori de garanție, conform instrucțiunilor ordonatorului, iar ordinul de sancționare al BNR nu justifică neexecutarea acestor obligații, subliniind, totodată, și caracterul sinalagmatic și cu executare succesivă al contractului de garantare, care impune respectarea obligațiilor pe toată durata acestuia.

Înalta Curte constată că în mod corect s-a reținut că nu poate fi omisă lipsa capacității legale a contestatorului de a desfășura activitatea de creditare pentru a da eficiență obligațiilor contractuale, câtă vreme Ordinul BNR de suspendare a activității de creditare este un act administrativ individual obligatoriu emis în scopul de a produce efecte juridice. În concret, prin emiterea acestui ordin s-a urmărit asigurarea stabilității financiare, astfel că neexecutarea obligațiilor din contractele de garanție este justificată tocmai de aplicarea sancțiunii de suspendare a activității de creditare, dispusă prin Ordinului nr. 7/22.01.2024. În această situație, interesul public prevalează interesului privat, iar interpretarea contestatorului ar lipsi de efecte actul sancționator, lucru care nu este permis.

Nu pot fi primite nici argumentele contestatorului privind aspectele reținute la lit. d) din Hotărârea nr. 24/16.12.2024 prin care susține că interpretarea contractului de garantare și, implicit, a actelor adiționale, trebuie să fie efectuată în acord cu spiritul și cu litera legii, în sensul de a produce efecte juridice, potrivit art. 1266-1269 C. civ.

În mod just s-a reținut prin actul contestat că dispozițiile invocate nu vizează interpretarea legii, ci interpretarea contractului în sensul de a stabili exact conținutul acestuia și voința reală a părților.

Fără a mai relua considerentele anterioare prezentate deja în cadrul deciziei, momentul manifestării de voință al prelungirii valabilității sau majorării scrisorii de garanție a avut loc la data emiterii actelor adiționale la scrisoarea de garanție (ulterior datei de 25.01.2024) și nu la data emiterii actului adițional la contractul de garantare.

Așadar, în mod greșit se raportează contestatorul la momentul solicitării modificării contractului de garantare ce a avut ca efect modificarea valorii/duratei scrisorii de garanție, respectiv la momentul încheierii actelor adiționale la contractul de garantare și a aprobării de către Consiliul de administrație a modificării valorii/duratei scrisorilor de garanție.

Concluzionând, în considerarea aspectelor evocate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivele de nelegalitate ale Hotărârii nr. 24 din 16 decembrie 2024 prin care s-a respins ca nefondată contestația formulată împotriva Hotărârii Consiliului de Administrație al BNR nr. 16/26.09.2024 privind radierea Fondului de Garantare A. S.A din Registrul general și Registrul special Instituții Financiare Nebancare și, implicit, interzicerea desfășurării activității de creditare, actul administrativ atacat fiind emis cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 275 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006, Înalta Curte va respinge contestația formulată de contestatorul Fondul de Garantare și A. S.A. împotriva Hotărârii nr. 24 din 16 decembrie 2024 a Băncii Naționale a României, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația formulată de Fondul de Garantare și A. S.A. împotriva Hotărârii nr. 24 din 16 decembrie 2024 a Băncii Naționale a României, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.