ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2781/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/30.09.2024, reclamanta A. S.R.L. a contestat refuzul pârâtului Serviciul pentru Imigrări al Județului Timiș nr. x din 22.08.2024 privind eliberarea avizului de angajare solicitat pentru cetățenii străini: - B., cetățean al statului Pakistan; - C., cetățean al statului India; - D., cetățean al statului Pakistan; - E., cetățean al statului India; - F., cetățean al statului Bangladesh; - G., cetățean al statului Pakistan; - H., cetățean al statului Pakistan; solicitând instanței să dispună anularea actului emis de către pârât și obligarea acestuia să emită un nou act prin care să soluționeze favorabil cererea de acordare a avizului de angajare pentru cetățenii străini, raportat la înscrisurile în probațiune depuse la dosarul cauzei.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 861 din 3 decembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Serviciul pentru Imigrări al Județului Timiș, acțiune având ca obiect anularea refuzului pârâtului Serviciul pentru Imigrări al Județului Timiș nr. x din 22.08.2024 privind eliberarea avizului de angajare solicitat de către societate pentru cetățenii străini B., C., D., E., F., G. și H. și obligarea pârâtului la emiterea unui nou act privind soluționarea favorabilă a cererii de acordare a avizului de angajare.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 861 din 3 decembrie 2024 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurenta-reclamantă a susținut că, în ceea ce privește motivul de refuz invocat de către pârât, la fiecare refuz instituția invoca un alt motiv, fie că societatea nu desfășura activitate, fie că ar avea o presupusă condamnare pentru infracțiuni prevăzute de C. pen. sau de Codul muncii, niciodată necoincizând aceste motive nereale de refuz. Practic în unele refuzuri se constata că societatea ar avea o condamnare penală, în alte refuzuri nu se constata acest aspect, însă se rețineau alte motive de refuz. În opinia sa, sunt total neîntemeiate aceste motive cu atât mai mult cu cât în multe situații identice societatea a obținut de la aceeași formațiune teritorială sau de la alte formațiuni teritoriale din țară ale instituției pârâte avize de angajare în urma aprobării dosarului administrativ, în aceeași perioadă în care a primit și acest refuz. Din toate aceste situații rezultă că pârâtul cu rea-voință invoca tot felul de motive de refuz care nu au un corespondent în realitate, doar pentru a împiedica procesul de punere în legalitate al cetățenilor străini, iar această rea-credință se răsfrânge în mod direct asupra străinului care nu are nicio vină pentru toată aceasta situație creată de către instituția pârâtă. Cetățenii străini au părăsit țările de origine, au plătit sume de bani foarte mari la nivelul de trai din țările lor pentru a ajunge în România să lucreze în mod legal, iar în țara noastră le este restricționat dreptul la muncă pentru motive neîntemeiate tocmai de către instituția care se presupune că ar trebui să le confere sprijin în procesul de integrare pe piața muncii din România. Strict legat de motivul de refuz ce face obiectul prezentului dosar, recurenta a arătat că din conținutul certificatului constatator rezultă faptul că societatea este autorizată de Registrul Comerțului să desfășoare activități la terți conform declarației pe propria răspundere nr. 9500/07.02.2023 dată de administratorul societății la Registrul Comerțului. Ca atare, în baza unor contracte de prestări servicii, desfășoară activitate cu angajați proprii la terți cu care încheie aceste contracte de prestări servicii și pe care le depune în probațiune la instanță. A mai susținut că afirmația pârâtului conform căruia nu a fost prezentat cazierul judiciar valid pentru cetățenii străini, este nefondată. În realitate, a depus cazierul judiciar valabil pentru străini, însă acest document nu conținea codul numeric personal al cetățenilor în cauză. Cu toate acestea, cazierul era valabil, iar refuzul operatorului de la ghișeu de a-l considera astfel s-a datorat exclusiv absentei CNP-ului, fără a analiza documentul în ansamblu. Deși operatorul a considerat că nu poate verifica dacă acel cazier aparține persoanei respective, acest lucru ar fi putut fi ușor stabilit, având în vedere ca la dosar au fost atașate și alte documente relevante, inclusiv pașaportul și o fotografie a cetățeanului străin. Prin aceste documente, identitatea străinilor putea fi confirmată fără dificultate. În ceea ce privește susținerea pârâtului referitoare la neîndeplinirea obligației de a depune certificatul de atestare fiscală la dosar, a subliniat că societatea a acționat cu promptitudine și bună-credință în solicitarea și urmărirea eliberării acestui document, însă circumstanțele administrative nu au permis emiterea documentului în cadrul termenului impus, care, din perspectiva unei evaluări obiective, s-a dovedit a fi insuficient în raport cu timpii de procesare practici. Având în vedere că obținerea certificatului s-a realizat ulterior, a solicitat să fie luată în considerare diligența depusă în acest sens și să fie admisă completarea documentației aferente, în spiritul unei soluționări echitabile și juste a cauzei. În legătură cu afirmația pârâtului privitoare la faptul că cetățenii străini B., C., D., E. și F. se aflau în ședere ilegală, recurenta a considerat că este neîntemeiată, în contextul în care aceștia nu pot fi considerați vinovați de aceasta situație. Deși cetățenii străini se aflau la momentul soluționării refuzului într-o situație de ședere ilegală, trebuie să fie analizate circumstanțele care au dus la această situație. Concret, cetățenii în cauză au solicitat anterior avize de muncă în mod repetat, cu angajatori diferiți, imediat după încetarea contractului de muncă cu ultimul angajator legal. De fiecare dată, aceștia au urmărit să își regularizeze statutul în România, însă au fost întâmpinați cu refuzuri de la IGI, fără a beneficia de o soluție favorabilă. Motivul refuzurilor anterioare, în perioada în care străinii erau în ședere legală, era că societatea nu desfășoară activitate compatibilă cu funcția pentru care se cere aviz, deși s-a făcut dovada cu contracte de prestări servicii, deci nu este un motiv care ținea de persoana străinilor. Astfel, cetățenii străini au demonstrat, prin comportamentul lor, o intenție constantă de a se conforma prevederilor legale în materia șederii și muncii pe teritoriul României. Or, această conduită de bună-credință nu poate fi ignorată în analiza legalității refuzului emis de IGI. Situația de ședere ilegală în care se află la momentul actual nu poate fi imputată exclusiv străinilor, întrucât aceștia au fost împiedicați în mod repetat să obțină avizul de muncă necesar. Din cursul anului 2023 și până în prezent au fost emise de către instituția pârâtă către societate un număr de 42 avize în baza dosarului administrativ, fapt care poate fi confirmat cu ușurință de către instituția pârâtă printr-un extras din evidențelor lor, iar la emiterea acestor avize nu s-a pus problema că nu desfășura activitate sau că avea vreo condamnare penală, inexistentă de altfel. (din cele 42 avize obținute de la pârât, doar 12 străini au primit viza de intrare în România, astfel că pentru restul a solicitat pârâtului anularea, însă acestea au fost emise inițial). Mai mult decât atât, societatea a obținut locul 2 în Topul Firmelor din jud. Timiș pe anul 2022 în ce privește activitățile poștale și de curierat. A apreciat recurenta că din modul de redactare a refuzurilor de instituția pârâtă rezultă faptul că acestea sunt emise pe bandă rulantă fără fundament legal, ceea ce echivalează cu încălcarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) 2 din O.G. nr. 25/2014 privind respectarea principiul proporționalității, dar și cu încălcarea dreptului la muncă a cetățeanului străin. Așadar, în opinia sa, hotărârea primei instanțe este netemeinică, întrucât aceasta nu a ținut cont de toate aspectele invocate de către reclamantă în susținerea contestației, respectiv înscrisuri din care reiese faptul că desfășura activitate, că societatea nu este înființată în scopul de a facilita intrarea străinilor în țară, în condițiile în care societatea este înființată din anul 2020, are în derulare contracte de prestări servicii cu diverse societăți în ce privește activitatea de curierat.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne - Inspectoratul General pentru Imigrări - a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, întrucât, în opinia sa, nu sunt dezvoltate critici de nelegalitate a sentinței și nu se indică normele de drept care au fost încălcate sau aplicate în mod eronat, fiind reluate aspectele relatate în fața instanței de fond. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute, nefiind susceptibilă de criticile formulate. În esență, a susținut că, în cauză nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute la art. 4 alin. (1) alin. (2) lit. a) 1 coroborat cu art. 6 alin. (1) 1 din O.G. nr. 25/2014, respectiv art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) lit. b) coroborat cu art. 6 alin. (2), art. 7 alin. (2) lit. c) coroborat cu art. 8 alin. (3) lit. c) din același act normativ. A apreciat că din datele concluzionate reiese împrejurarea potrivit căreia activitatea angajatorului se derulează în scopul facilitării intrării străinilor în Romania, ponderea numărului de străini care au intrat în România urmare a obținerii vizei de lungă ședere D/AM solicitată în baza avizului de angajare acordat societății fiind semnificativ mai mare decât numărul străinilor care au permise unice în calitate de angajați ai S.C. A. S.R.L. și contracte individuale de muncă active. Față de ansamblul operațiunilor administrative desfășurate de către emitentul actului litigios, se poate observa că măsura administrativă este dispusă cu respectarea exigențelor normative relevante în cauză, actul atacat fiind corespunzător motivat atât în fapt, cât și în drept. În concluzie, în opinia sa, în mod temeinic și legal, instituția a emis actul administrativ privind refuzul eliberării avizului de angajare solicitat de reclamantă în conformitate cu prevederile O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor în România.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția completului învestit cu soluționarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea dosarului de recurs la data de 22 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele instanței de recurs Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât, constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurenta-reclamantă privesc greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor legale pe care s-a întemeiat refuzul de eliberare de către autoritatea pârâtă a avizului solicitat de aceasta, încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2. Argumente de fapt și de drept relevante Prin Adresa nr. x/22.08.2024, Serviciul pentru Imigrări Timiș a refuzat eliberarea avizului de angajare solicitat de S.C. A. S.R.L. pentru cetățenii străini B., C., D., E., F., G. și H.. Pârâtul a motivat refuzul de acordare a avizului de angajare prin aceea că: în urma analizării documentelor și a verificărilor efectuate, au rezultat suspiciuni care conduc la premisa că activitatea angajatorului se derulează în scopul principal de a facilita intrarea străinilor pe teritoriul României, ponderea cetățenilor străini care au intrat în România urmare a obținerii vizei de lungă ședere D/AM, solicitată în baza avizului de angajare obținut anterior, fiind semnificativ mai mare decât numărul celor care au solicitat și obținut permise unice în calitate de angajați ai A. S.R.L.; nu au fost prezentate certificatele de atestare fiscală pentru cetățenii străini C., D., E., F., G., H.; nu au fost prezentate certificatele de cazier judiciar valide pentru cetățenii străini B., C., D., E., H.; se aflau în ședere ilegală următorii cetățeni străini B., C., D., E., F.. În drept, s-a reținut că nu sunt respectate prevederile prevăzute de art. 4 alin. (1), alin. (2) lit. a) 1 , art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (2) lit. a) 1 și b coroborat cu art. 6 alin. (2), art. 7 alin. (2) lit. c) coroborat cu art. 8 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 25/2014, privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, actualizată, cu modificările și completările ulterioare. În acest context factual, reclamanta A. S.R.L. s-a adresat instanței de contencios administrativ și fiscal, contestând refuzul pârâtului Serviciul pentru Imigrări al Județului Timiș nr. x din 22.08.2024 privind eliberarea avizului de angajare solicitat pentru cetățenii străini B., C., D., E., F., G., H., solicitând instanței să dispună anularea actului emis de către pârât și obligarea acestuia să emită un nou act prin care să soluționeze favorabil cererea sa de acordare a avizului de angajare pentru cetățenii străini, raportat la înscrisurile în probațiune depuse la dosarul cauzei. Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, reclamanta formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a cărui incidență nu poate fi reținută în cauză. Motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față aceste motive nu sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară. Astfel, instanța de control judiciar constată că, prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a invocat greșita interpretare și aplicare a legii, susținând în esență, următoarele: din conținutul certificatului constatator, rezultă că societatea este autorizată de Registrul Comerțului să desfășoare activități la terți conform declarației pe propria răspundere nr. 9500/07.02.2023 dată de administratorul societății la Registrul Comerțului, astfel că, în baza unor contracte de prestări servicii, desfășoară activitate cu angajați proprii la terți cu care încheie aceste contracte de prestări servicii și pe care le depune în probațiune la instanță; afirmația pârâtului conform căruia nu au fost prezentate cazierele judiciare valide pentru cetățenii străini, este nefondată, în realitate, fiind depus cazierul judiciar valabil pentru străini, însă acest document nu conținea codul numeric personal al cetățenilor în cauză, dar, în opinia sa, identitatea străinilor putea fi confirmată fără dificultate; în ceea ce privește susținerea pârâtului referitoare la neîndeplinirea obligației de a depune certificatul de atestare fiscală la dosar - societatea a acționat cu promptitudine și bună-credință în solicitarea și urmărirea eliberării acestui document, însă circumstanțele administrative nu au permis emiterea documentului în cadrul termenului impus, care, din perspectiva unei evaluări obiective, s-a dovedit a fi insuficient în raport cu timpii de procesare practici; în legătură cu afirmația pârâtului privitoare la faptul că cetățenii străini B., C., D., E. și F. se aflau în ședere ilegală - aceasta este neîntemeiată, în contextul în care aceștia nu pot fi considerați vinovați de această situație; din modul de redactare a refuzurilor de instituția pârâtă rezultă faptul că în cauză au fost încălcate și dispozițiile art. 28 alin. (2) 2 din O.G. nr. 25/2014 privind respectarea principiul proporționalității, dar și dreptul la muncă al cetățeanului străin. Înalta Curte reține că în mod corect a apreciat prima instanță că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, art. 3 alin. (1), art. 4 alin. (1), art. 4 alin. (2) lit. a), art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 25/2014, art. 7 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 25/2014, art. 8 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 25/2014 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor în România, aprobată prin Legea 14/2015, aplicabilă la data depunerii cererii în cauză. Astfel, se reține că potrivit dispozițiilor art. 11 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002, "(1) Străinii aflați temporar în mod legal în România pot rămâne pe teritoriul statului român numai până la data la care încetează dreptul de ședere stabilit prin viză sau, după caz, prin permisul de ședere". Conform art. 3 alin. (1) din O.G. nr. 25/2014, "(1) Străinii cu ședere legală pe teritoriul României pot fi încadrați în muncă în baza avizului de angajare obținut de angajatori în condițiile prezentei ordonanțe". O.G. nr. 25/2014 prevede următoarele: - art. 4 alin. (1): "(1) Avizul de angajare se eliberează de către Inspectoratul General pentru Imigrări la cererea angajatorului dacă sunt îndeplinite condițiile generale prevăzute la alin. (2) și condițiile speciale prevăzute de prezenta ordonanță în funcție de tipul de lucrător". - art. 4 alin. (2) lit. a), lit. a) 1 și lit. b) 4, astfel cum au fost modificate, respectiv introdus (alin. a 1 ) prin Legea nr. 28/2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 176 din 5 martie 2024: (2) Condițiile generale pentru eliberarea avizului de angajare sunt următoarele: a) angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală desfășoară efectiv pe teritoriul României activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului; a 1 ) activitatea angajatorului nu a fost înființată sau nu se derulează în scopul principal de a facilita intrarea străinilor pe teritoriul României; (…) b) angajatorul are achitate obligațiile către bugetul de stat." - art. 6 alin. (2): "(2) Dovada îndeplinirii condiției generale prevăzute la art. 4 alin. (2) lit. b) se face prin prezentarea de către angajator a certificatului de atestare fiscală valabil, emis de administrația finanțelor publice în a cărei rază teritorială își are sediul social sau profesional ori, după caz, domiciliul angajatorul, privind achitarea obligațiilor către bugetul de stat." - art. 7 alin. (2) lit. c), astfel cum a fost introdus prin O.U.G. nr. 25/2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 250 din 22 martie 2024: (2) Condițiile speciale pentru eliberarea avizului de angajare pentru lucrători permanenți sunt următoarele: c) străinul pe care angajatorul intenționează să îl încadreze pe locul de muncă vacant îndeplinește condițiile de autorizare prevăzute de legislația în vigoare pentru ocuparea acelui loc de muncă și nu are antecedente penale incompatibile cu activitatea pe care urmează să o desfășoare pe teritoriul României." - art. 8 alin. (3) lit. c): "(3) Dovada îndeplinirii condiției speciale prevăzute la art. 7 alin. (2) lit. c) se face prin prezentarea de către angajator a următoarelor documente: (…) c) cazierul judiciar al străinului sau alt document cu aceeași valoare juridică, eliberat de autoritățile din țara de origine ori reședință, tradus și legalizat în condițiile legii." Prin memoriul de recurs, una dintre criticile formulate privește interpretarea greșită a dispozițiilor art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, recurenta susținând că din conținutul certificatului constatator, rezultă că societatea este autorizată de Registrul Comerțului să desfășoare activități la terți conform declarației pe propria răspundere nr. 9500/07.02.2023 dată de administratorul societății la Registrul Comerțului, astfel că, în baza unor contracte de prestări servicii, desfășoară activitate cu angajați proprii la terți cu care încheie aceste contracte de prestări servicii. În ceea ce privește condițiile generale pentru eliberarea avizului de angajare, Înalta Curte constată că, din înscrisurile depuse la dosarul cauzei, rezultă că societatea reclamantă nu desfășoară pe teritoriul României o activitate compatibilă cu funcția pentru care se solicită încadrarea în muncă a străinilor. Astfel, referitor la contractele încheiate de reclamantă cu terții, în mod corect a observat prima instanță că reclamanta este autorizată să desfășoare activitate la terțe societăți, însă în speță nu s-a dovedit încheierea și executarea unui astfel de contract de către reclamantă, respectiv nu s-a probat plasarea forței de muncă a reclamantei la alte societăți, ci numai prestarea de către reclamantă a unor servicii de curierat. În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că reclamanta pretinde că îndeplinește toate condițiile legale cerute de O.G. nr. 25/2014, recunoscând că lucrătorii pentru care face diligențe în vederea obținerii avizului de angajare nu urmează să lucreze în cadrul societății, ci își vor desfășura activitatea la alte societăți beneficiare sub forma de prestări servicii la terți. Or, dispozițiile art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014 sunt clare în sensul că una dintre condițiile generale pentru eliberarea avizului de angajare este aceea ca angajatorul persoană juridică, persoană fizică autorizată sau întreprindere individuală desfășoară efectiv pe teritoriul României activități compatibile cu funcția pentru care solicită încadrarea în muncă a străinului. Prin urmare, în raport de aceste prevederi legale și de situația anterior reținută rezultă că în cauză nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 alin. (2) lit. a) din O.G. nr. 25/2014, contrar susținerilor recurentei-reclamante, motiv pentru care în mod corect s-a dispus refuzul acordării avizului de muncă de către pârât, cu atât mai mult că s-a constatat și neîndeplinirea și celorlalte condiții prevăzute de dispozițiile anterior enunțate din O.G. nr. 25/2014. Înalta Curte constată că nu pot fi primite nici susținerile recurentei referitoare la faptul că sunt îndeplinite condițiile privind depunerea certificatelor de cazier judiciar ale străinilor în sensul că a fost depus cazierul judiciar valabil pentru străini, însă acest document nu conținea codul numeric personal al cetățenilor în cauză, dar, în opinia sa, identitatea străinilor putea fi confirmată fără dificultate. Cu privire la acest aspect, în mod corect judecătorul fondului a constatat că reclamanta a depus la autoritatea pârâtă certificatele de cazier judiciar eliberate de autoritatea competentă, dar acestea nu aveau completată rubrica codul numeric personal al cetățenilor în cauză, iar pârâtul a pus în vedere reclamantei, la data de 05.08.2024, să depună la dosar certificatele de cazier judiciar "cu CNP" până la data de 20.08.2024. Raportat la această situație nu se poate reține că reclamanta nu a depus la autoritatea pârâtă certificatele de cazier judiciar, astfel cum prevede art. 8 alin. (3) lit. c) din O.G. nr. 25/2014 și nu se poate reține că reclamanta este răspunzătoare de conținutul certificatelor de cazier judiciar emise de autoritatea competentă. Însă Înalta Curte reține că nu există vreo reglementare din care să rezulte posibilitatea identificării cetățenilor străini în lipsa menționării codului numeric personal, fiind justificată solicitarea adresată de pârât reclamantei de a depune certificatele de cazier judiciar completate la rubrica privind codul numeric personal, autoritatea pârâtă nefiind obligată să accepte certificatele necompletate la rubrica privind codul numeric personal, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă. Astfel, se constată că pârâtul a pus în vedere reclamantei această neregularitate și a acordat un termen de 15 zile pentru depunerea certificatelor de cazier judiciar completate corespunzător la rubrica privind codul numeric personal, iar reclamanta nu a probat caracterul nerezonabil al termenului acordat în acest sens și nici demersurile efectuate în vederea remedierii acestei neregularități, situație față de care în mod corect s-a reținut temeinicia acestui motiv de refuz de emitere a avizelor de angajare favorabile pentru cetățenii străini care nu aveau certificate de cazier judiciar completate corespunzător la rubrica privind codul numeric personal. Sunt nefondate și susținerile recurentei privind motivul de refuz referitor la neprezentarea de către reclamantă a certificatelor de atestare fiscală pentru cetățenii străini C., D., E., F., G., H., neregularitate recunoscută de recurenta-reclamantă atât în dosarul de fond, cât și prin memoriul de recurs, însă o justifică prin faptul că a acționat cu promptitudine și bună-credință în solicitarea și urmărirea eliberării acestui document, dar circumstanțele administrative nu au permis emiterea documentului în cadrul termenului impus care, din perspectiva unei evaluări obiective, s-a dovedit a fi insuficient în raport cu timpii de procesare practici. Având în vedere că obținerea certificatului s-a realizat ulterior, reclamanta a solicitat să fie luată în considerare diligența depusă în acest sens și să fie admisă completarea documentației aferente, în spiritul unei soluționări echitabile și juste a cauzei. Înalta Curte reține că în cazul certificatelor de atestare fiscală recurenta-reclamantă cunoștea obligația de depunere a acestora, fiind prevăzută de art. 6 alin. (2) din O.G. nr. 25/2014, condiții în care lipsa acestora era evidentă și putea fi constatată de reclamantă la o verificare a înscrisurilor pe care O.G. nr. 25/2014 le impune pentru obținerea avizelor de angajare în muncă. Reclamanta a înregistrat cererile pe site-ul autorității pârâte în datele de 2 și 7.07.2024, fiind programată pentru depunerea actelor la sediul pârâtelor la datele de 2, 5 și 8.08.2024, având suficient timp pentru a verifica și pregăti documentația necesară pentru emiterea avizelor de angajare, inclusiv pentru a observa lipsa certificatelor de cazier fiscal. De asemenea, se reține că pârâtul a pus în vedere reclamantei la data de 5.08.2024, să depună la dosar certificatul de cazier fiscal până la data de 20.08.2024, iar reclamanta nu a probat caracterul nerezonabil al termenului acordat în acest sens și nici demersurile efectuate în vederea remedierii acestei neregularități. În aceste condiții, în mod corect prima instanță, admițând că reclamanta a depus ulterior certificatele de cazier fiscal, a reținut că reclamanta nu a făcut această dovadă și nu a indicat dispozițiile legale în baza cărora ar trebui ignorată nerespectarea termenului acordat de autoritatea pârâtă în acest scop, situație față de care s-a reținut temeinicia și a acestui motiv de refuz de emitere a avizelor de angajare favorabile pentru cetățenii străini pentru care reclamanta nu a completat documentația cu un certificat de cazier fiscal. În ceea ce privește susținerile recurentei referitoare la motivul de refuz întemeiat pe faptul că se aflau în ședere ilegală următorii cetățeni străini B., C., D., E., F., se observă că recurenta-reclamantă a admis că acești cetățeni străini se aflau în ședere nelegală, însă susține că aceștia nu pot fi considerați vinovați de această situație deoarece, deși cetățenii străini se aflau la momentul soluționării refuzului într-o situație de ședere ilegală, trebuie să fie analizate circumstanțele care au dus la această situație. Astfel, recurenta-reclamantă a învederat că acești străini au solicitat anterior avize de muncă în mod repetat, cu angajatori diferiți, imediat după încetarea contractului de muncă cu ultimul angajator legal, cererile fiind respinse aceste solicitări de către Inspectoratul General pentru Imigrări. Inalta Curte constată că din actele dosarului nu rezultă că reclamanta a dovedit demersurile efectuate de cetățenii străini în vederea obținerii altor avize de muncă, cu privire la acest aspect în mod corect observând prima instanță că astfel de demersuri nu pot fi efectuate în mod direct de cetățeanul străin, ci de un angajator, cetățeanul străin având, eventual, obligația de a identifica un angajator dispus să efectueze aceste demersuri, și, chiar admițând efectuarea unor astfel de demersuri ale cetățenilor străini, Inspectoratul General pentru Imigrări nu avea obligația de a admite cererile de emitere a avizelor de angajare, iar reclamanta nu a dovedit caracterul nelegal al refuzurilor exprimate de formațiunile teritoriale ale Inspectoratului General pentru Imigrări la aceste cereri. Sunt lipsite de suport și susținerile recurentei-reclamante cu privire la buna-credință a cetățenilor străini, care nu creează acestora un drept de ședere în România până la identificarea unui angajator dispus să obțină avizul de angajare pentru respectivul cetățean străin. Astfel, chiar dacă poate fi admisă dificultatea identificării unui loc de muncă de către cetățenii străini, aceste dificultăți nu constituie un temei pentru recunoașterea unui drept de ședere pe teritoriul României. De asemenea, Înalta Curte reține că nu se poate susține în mod valid încălcarea dispozițiilor art. 28 alin. (2) 2 din O.G. nr. 25/2014 privind respectarea principiul proporționalității, dar și dreptul la muncă al cetățeanului străin, având în vedere că din actele existente la dosar rezultă că cererea societății reclamante a fost analizată pentru verificarea îndeplinirii condițiilor legale generale și speciale, în vederea eliberării avizelor de angajare în muncă pentru scopul depus, pentru cetățenii străini, constatându-se neîndeplinirea acestor condiții, astfel cum s-a reținut. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor factuale reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât și va respinge recursul ca nefondat.