ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2461/2025

Ședința publică din data de 9 mai 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bihor în data de 14.08.2024, declinată în favoarea Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal prin sentința nr. 612 din 19.09.2024, reclamanții au solicitat suspendarea Licenței de concesiune pentru exploatare nr. 27.532/2024 emise în favoarea societății A. S.R.L. pentru exploatarea resurselor de nisip și pietriș din perimetrul Tărian, județul Bihor și suspendarea Ordinului nr. 243/11.06.2024 privind aprobarea unei licențe de concesiune pentru exploatare, emis de Președintele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale și publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 575/20.06.2024.

Prin sentința civilă nr. 196 din 25.10.2024, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată cererea de suspendare formulată de reclamanții B. S.R.L. și C., în contradictoriu cu pârâții Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier și al Stocării Geologice A Dioxidului de Carbon și A. S.R.L..

Împotriva sentinței civile nr. 196 din 25.10.2024, au declarat recurs reclamanții B. S.R.L. și C., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în integralitate a hotărârii atacate și, rejudecând cauza după casare, admiterea cererii de suspendare.

În esență, în motivare, prima instanță a apreciat în mod nelegal că nu ar fi îndeplinite condiția cazului bine justificat și a pagubei iminente prevăzute de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea 554/2004, încălcând și aplicând în mod greșit normele de drept material.

Sentința este dată cu încălcarea și greșita aplicare a prevederilor art. 20 și a art. 6 din Legea 85/2003, precum și a altor dispoziții din actul normativ privind obținerea unei licențe de exploatare prin intermediul unei negocieri directe.

A precizat că în cuprinsul sentinței de la fond există considerente contradictorii, instanța de judecată reținând în mod nelegal aplicabilitatea în speță a unor dispoziții legale ce privesc licența de exploatare obținută ca efect al desfășurării unui concurs de oferte, deși titularul Licenței, A. S.R.L., a obținut Licența ca efect al unei negocieri directe.

Modalitățile de obținere a licenței sunt:

- la solicitarea titularului unei licente de explorare, prin negociere directă, conform art. 17 alin. (1), art. 18 alin. (2) lit. a) și a) art. 20 alin. (1) din Legea nr. 85/2003,

- în temeiul unui concurs public de ofertă, organizat de către autoritatea competentă, conform art. 18 alin. (2) lit. b) din aceeași lege.

Distincția dintre cele două modalități de obținere a unei licențe de exploatare este neechivocă, atât din perspectiva procedurii de urmat, cât și din perspectiva documentelor necesar a fi depuse în vederea obținerii acesteia.

Astfel, licența de exploatare obținută ca efect al unui concurs de oferte publice, reglementată distinct de licența obținută ca efect al unei negocieri directe, are ca documentație necesară a fi depusă de către ofertant, cea stabilită de prevederilor art. 15 alin. (6) din Legea nr. 85/2003.

Doar în ipoteza licenței obținute ca efect al unui concurs de oferte publice, autoritatea competentă are posibilitatea de a solicita ofertantului, anterior desfășurării concursului, ca pe lângă celelalte documente prevăzute expres de lege să depună și alte înscrisuri, precum dovada deținerii dreptului de proprietate sau al altui drept real care să confere dreptul de folosință asupra perimetrului pe care urmează a se desfășura activitatea de exploatare.

În ipoteza în care solicitantul tinde a obține licența de exploatare ca efect al unei negocieri directe, întrucât deține o licență de explorare, sunt incidente dispozițiile art. 16 și 20 din Legea 85/2003, autoritatea este ținută să verifice anterior emiterii licenței, în ce măsură solicitantul deținere un drept de proprietate sau folosință asupra perimetrului afectat de licența de explorare și pentru care solicită și exploatarea.

A precizat că A. S.R.L. a obținut licența de exploatare ca efect al unei negocieri directe cu autoritatea competentă, în temeiul art. 18 alin. (2) lit. a), întrucât deținea la momentul emiterii licenței de exploatare o licență de explorare, emisă în temeiul art. 15 din Legea nr. 85/2003, aspect invocat de ambele pârâte și reținut de instanța de fond în considerente.

Astfel, chiar dacă instanța a reținut în considerente că pârâta titulară a licenței a cărei suspendare s-a cerut a deținut anterior o licență de explorare, totuși a făcut verificarea cazului bine justificat prin raportare la acordarea licenței prin procedură de selecție, iar nu prin negociere directă, întrucât solicitantul deținea deja o licență de explorare.

A precizat că prima instanță a făcut o aplicare greșită a prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, instanța de fond limitându-se la a interpreta în mod izolat, fără a lua în considerare prevederile art. 17 și art. 6 din Legea nr. 85/2003 care, coroborat, impun dovedirea dreptului de proprietate sau folosință al solicitantului licenței de exploatare asupra perimetrului acesteia, anterior momentului obținerii ei.

Licența de exploatare obținută în temeiul unei negocieri directe, respectiv în temeiul art. 18 alin. (2) lit. a) este subsecventă existentei anterioare a unei licențe de explorare, conform prevederilor art. 17 alin. (1) din Legea nr. 85/2003.

Prevederile art. 6 din Legea 85/2003, a căror încălcare s-a făcut, vizează atât licența de explorare cât și licența de exploatare.

Au mai arătat că autoritatea competentă, ANRMPSG, are obligația ca, odată cu emiterea licenței de explorare (care este anterioară emiterii licenței de exploatare) să verifice, în raport de dispozițiile art. 6 din Legea nr. 85/2003, existenta dreptului de proprietate sau al altui drept real care conferă titularului licenței de explorare dreptul de folosință asupra terenurilor pe care urmează a se efectua activitatea de explorare a resursei minerale.

Au precizat că A. S.R.L. nu deține niciun drept de folosință cu privire la terenurile proprietatea recurenților și care să intre în perimetrul licenței.

Astfel, prima instanță a aplicat în mod nelegal prevederile art. 20 și ale art. 6 din Legea nr. 85/2003, fără să ia în considerare faptul că licența de exploatare a fost obținută de către A. S.R.L. subsecvent existenței unei licențe de explorare emise în favoarea acesteia de către ANRMPSG, ocazie cu autoritatea competentă a avut obligația de a analiza existența dreptului de proprietate asupra tuturor terenurilor incluse în perimetrul licenței.

Mai mult, prima instanță în mod nelegal și printr-o interpretare greșită a reținut faptul că dovada dreptului de proprietate/folosință asupra terenurilor cuprinse în perimetrul licenței nu trebuie efectuată anterior obținerii acesteia prin raportare la cap. I din Anexa la Ordinul ANRM nr. 47/2008.

Ordinul ANRM nr. 47/2008 prin care au fost aprobate Instrucțiunile tehnice din 2008 privind elaborarea și avizarea programelor anuale de exploatare este un act normativ cu forță inferioară Legii nr. 85/2003, motiv pentru care nu conduce la schimbarea conținutului actului normativ cu forță superioară sau la aplicarea prioritară a acestuia.

Necesitatea de a se face dovada anual al dreptului de proprietate/folosință asupra terenurilor pe care urmează să se desfășoare activitatea de exploatare, în conformitate cu programul anual, este justificată de posibilitatea intervenirii unor modificări cu privire la existența dreptului verificat anterior (spre exemplu, se împlinește termenul extinctiv al unui contract de locațiune care conferea dreptul de folosință asupra unui teren inclus în perimetrul licenței).

Textul legal impune rigoarea ca dreptul de proprietate asupra terenurilor afectate exploatării să fie verificat anual (pe perioada de valabilitate a licenței), motiv pentru care interpelarea instanței potrivit căreia dovada existenței dreptului de proprietate/folosință asupra terenurilor nu se efectuează anterior emiterii licenței de exploatare apare ca fiind nelegală.

Dreptul de acces este distinct de dreptul de folosință, fiind reglementat de prevederile art. 7 alin. (1) din Legea 85/2003 și este conferit asupra unor terenuri are NU sunt incluse în perimetrul licenței de exploatare, ci asupra unor terenuri pe care nu urmează a se desfășura activități miniere, dar care sunt necesare în vederea accesului la perimetrul licenței.

Dreptul de acces se naște din lege fiind în prezența unei servituți legale. În acest caz, titularul licenței nu este ținut a face dovada anterior obținerii licenței a existenței unui drept de acces (convențional), întrucât dreptul său/servitutea se naște în temeiul legii.

Or, dreptul de folosință are în vedere terenurile cuprinse în perimetrul de exploatare, fiind astfel absolut necesară a se face dovada existenței dreptului de proprietate sau al altul drept real/de creanță care să permită efectuarea activității miniere pe respectivele terenuri, în conformitate cu art. 6 din Legea 85/2003.

Prevederile legale care reglementează obținerea licenței prin negociere directă impun a se face dovada și verificarea existenței dreptului de proprietate sau al altui drept real anterior momentului emiterii Licenței de exploatare asupra tuturor terenurilor ce urmează a fi cuprinse în perimetrul acesteia.

Sentința este dată cu încălcarea și greșita aplicare a dispozițiilor legale care ocrotesc dreptul de proprietate privată, precum art. 44 din Constituția României, art. 555 alin. (1) C. civ., art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prima instanță a aplicat în mod eronat prevederile art. 13 din Legea 85/2003, reținând că nu ar exista o încălcare a dreptului de proprietate privată întrucât textul legal face referire la activitatea minieră, iar nu la terenuri, omițând faptul că activitatea minieră urmează a se desfășura asupra unui teren proprietate privată) pe care se află zăcământul (proprietate publică). Or, faptul că zăcământul este proprietate publică NU poate conduce la dispunerea efectuării activității de exploatare a minereului cu încălcarea dreptului de proprietate privată al titularului terenului pe care se află zăcământul.

În ipoteza în care existenta dreptului de proprietate/folosință asupra terenului pe care se află zăcământul și asupra căruia urmează a se desfășura activitatea de exploatare ar fi fost irelevantă, atunci prevederea art. 6 privind obținerea acestui drept și-ar pierde orice utilitate.

În conformitate cu dispozițiile art. 13 din Legea nr. 85/2003, autoritatea competentă, ANRMPG, poate da în concesiune/administrare exclusiv activitatea minieră întrucât statul deține în proprietate doar resursele minerale, iar NU și terenurile pe care acestea se află.

Acest aspect nu este în măsură a confirma faptul că activitatea minieră poate fi concesionata cu încălcarea dreptului de proprietate privată, ci, dimpotrivă, atestă că autoritatea NU poate dispune de terenurile pe care se află resursele minerale întrucât nu este titular al dreptului de proprietate asupra acestora, fiind necesar a se obține dreptul de către persoana care tinde a obține concesiunea (anterior dobândirii acesteia).

Prevederile art. 12 din Legea 85/2003 stabilesc faptul că titularul dreptului de proprietate al terenului nu are un drept de preemțiune asupra concesionării/dării în administrare a activității miniere.

Prima instanță în mod nelegal a reținut că în conformitate cu prevederile legale antementionate dreptul de proprietate al recurenților nu este afectat ca efect al licenței. Dispozițiile art. 12 din Legea nr. 85/2003 stabilesc exclusiv faptul că titularul dreptului de proprietate nu va fi preferat la obținerea dreptului de concesiune/administrare a activității miniere, iar NU că acest drept ar putea fi conferit unei alte persoane cu încălcarea dreptului de proprietate privată.

Dreptul de proprietate privată este protejat și la nivel unional, reglementări ce au prioritate față de dreptul național iar în cauză acesta este afectat de cuprinderea în perimetrul Licenței de exploatare și a imobilelor proprietatea noastră, ducând la încălcarea tuturor atributelor pe care acest drept le conferă.

Prima instanță a încălcat inclusiv prevederile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 255/2010 care stabilesc condițiile în care poate opera exproprierea. Deși nu s-a emis un act prin care să se dispună exproprierea recurenților, efectele actelor administrative a căror suspendare o solicităm, Licența și Ordinul, sunt cele ale unei exproprieri de facto, fiind privați de toate atributele dreptului de proprietate privată.

Sentința este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Astfel, instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile Legii nr. 11/1991, analizând speța cu privire la acest aspect, exclusiv, din prisma art. 7 alin. (2) din Ordinul ANRM nr. 94/2009, fără a analiza și faptul că titularul Licenței, A. S.R.L., nu deține un drept de proprietate asupra tuturor terenurilor cuprinse în perimetrul Licenței.

Cu toate că existența unui permis de exploatare NU conferă automat dreptul de a obține o licență de exploatare sau un nou permis, acest aspect nu este în măsură să combată încălcarea normelor privind concurenta neloială, având în vedere că orice posibilitate a recurentei B., de a mai obține un permis a fost desființată, deși în perimetrul Licenței au fost cuprinse terenuri, proprietatea ambilor recurenți asupra cărora intimata A. S.R.L. nu deține și nu va deține niciun drept.

Cuprinderea în perimetrul Licenței a Imobilelor subscrisei, B. duce la imposibilitatea obținerii pe mai departe a permiselor de exploatare a nisipului și pietrișului pe propriile proprietăți, ceea ce înseamnă o blocare a activității noastre și acordarea implicat a unui monopol în exploatare societătii A.. Or, emiterea Licenței validează practicarea de către A. S.R.L. a unei concurente neloiale, ceea ce face ca Licența să fie nelegală.

Sentința este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 1 din Legea nr. 85/2003 deoarece judecătorul fondului nu a făcut o analiză aprofundată a existenței unei pagube iminente, stabilind că nu ar fi îndeplinită această condiție.

Dispozițiile art. 1 din Legea 85/2003 prevăd expres că doar resursele minerale fac parte din proprietate publică, iar NU și terenurile pe acestea se află.

Din acest motiv, este irelevant că autoritatea publică poate dispune de resursele minerale, întrucât dispunerea de acestea nu poate fi efectuată cu încălcarea dreptului de proprietate al titularilor terenurilor pe care acestea sunt amplasate.

Imposibilitatea recurentei B., de a-și mai desfășura activitatea, prin aceea că, raportat la dispozițiile art. 25 din Legea 85/2003, nu va putea obține un permis de exploatare a zăcămintele de nisip și pietriș aflate pe terenurile pe care le detine în proprietate, sau pe cele pe care reclamantul C. le deține dar și al golirii de conținut a dreptului de proprietate asupra Imobilelor, așa cum am dezvoltat deja mai sus.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea cererii de recurs formulate în cauză.

Intimata - pârâtă Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier și al Stocării Geologice A Dioxidului de Carbon a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate în cauza de față aceasta fiind dată cu aplicarea dispozițiilor legale incidente speței.

Intimata - pârâtă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac a recursului, cu precizarea că sentința civilă atacată este expresia interpretării și aplicării corecte a cadrului normativ incident speței.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanții S.C. B. S.R.L și C. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Instanța de contencios administrativ a fost învestită de reclamanții S.C. B. S.R.L și C. cu o cerere de suspendare a efectelor Licenței de concesiune pentru exploatarea resurselor de nisip și pietriș din perimetrul Tărian nr. 27532/2024 emise în favoarea societății A. S.R.L., și a Ordinului nr. 243/11.06.2024 privind aprobarea unei licențe de concesiune pentru exploatare, emis de Președintele Agenției Naționale pentru Resurse Minerale.

Prima instanță, apreciind că nu sunt îndeplinite cele două condiții cumulative pentru a se dispune suspendarea actelor administrative criticate, a respins cererea de chemare în judecată cu motivarea că nu se relevă elemente de fapt sau de drept de natură a crea o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor a cărora suspendare se solicită, aspect care se impune și în cazul celorlalte aspecte invocate de reclamanți în susținerea aparenței de nelegalitate (nesocotirea principiului concurenței loiale, afectarea activității economice a B. S.R.L., deduse din interpretarea art. 25 din Legea nr. 85/2003), clarificarea acestora impunând, ca și cazul celorlalte critici de nelegalitate invocate, o analiză complexă a împrejurărilor de fapt și stabilirea modului corect de interpretare și aplicarea al normelor de drept material incidente, care poate fi realizată doar în cadrul acțiunii în anularea actelor administrative apreciate ca fiind vătămătoare.

Împotriva acestei soluții, au formulat cerere de recurs reclamanții S.C. B. S.R.L. și C., invocând temeiul de drept de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu solicitarea de desființare a sentinței civile de la fondul cauzei.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ. prevede:

"Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate:... 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.", iar potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curtea reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate.

Înalta Curte apreciază că, în speță, soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară, nefiind incidente motivele de casare invocate de recurente, circumscrise prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond, iar conform art. 15 din același act normativ, aceeași cerere se poate adresa instanței competente și prin cererea de anulare a actului administrativ.

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă se va pronunța asupra legalității actului administrativ).

De asemenea, din perspectiva prevederilor Recomandării nr. (89) 8/1983 a Consiliului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, astfel de măsuri de protecție provizorie pot fi acordate atunci când executarea actului administrativ este de natură a cauza pagube și când există un argument aparent valabil de nelegalitate a acestuia.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu, sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Din dispozițiile generale ale Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, adoptat pe baza și în limitele legii, fiind executoriu din oficiu.

Deci, cu alte cuvinte, executarea unui act administrativ va putea fi suspendată numai în situația în care instanța va constata în mod temeinic îndeplinirea cumulativă a celor două condiții: (1) cazul bine justificat, prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, ce constă în anumite împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ; (2) paguba iminentă, prevăzută în art. 2 alin. (1) lit. ș) din aceeași lege, definită ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Criticile recurenților - reclamanți aduse hotărârii, grefate în principal pe existența unui caz bine justificat, motivat de susținerea că actul administrativ atacat a fost emis cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare, nu sunt de natură a impune o altă concluzie în prezenta cauză, în care nu poate fi prejudecat fondul litigiului.

Înalta Curte apreciază că prima instanță a realizat o corectă interpretare a probatoriilor administrate în cadrul acestei proceduri sumare reținând că nu orice dubiu în privința legalității unui act administrativ demonstrează îndeplinirea "cazului bine justificat", ci au această aptitudine doar îndoielile serioase, evidente, care pot fi decelate cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării actului administrativ nu este permisă prejudecarea fondului.

Astfel, identificând cadrul normativ incident speței, prima instanță în mod legal și temeinic, a stabilit că părțile procesuale au exprimat puncte de vedere contrare din perspectiva modului de interpretare și aplicare a art. 6 din Legea nr. 85/2003 care prevede că " Dreptul de folosință a terenurilor necesare efectuării activităților miniere din perimetrul de explorare/exploatare se dobândește, în condițiile legii, prin: a) vânzarea-cumpărarea terenurilor și, după caz, a construcțiilor situate pe acestea, la prețul convenit între părți; b) schimbul de terenuri, însoțit de strămutarea proprietarului afectat și de reconstrucția clădirilor pe terenul nou-acordat, pe cheltuiala titularului care beneficiază de terenul eliberat, conform convenției încheiate între părți; c) închirierea terenului pe durată determinată, pe bază de contracte încheiate între părți; d) exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii; e) concesionarea terenurilor; f) asocierea dintre proprietarul terenului și titularul de licență; g) alte proceduri prevăzute de lege".

Astfel, disputa părților a avut în vedere dacă dovada dreptului de proprietate sau de folosință asupra terenurilor necesare efectuării activității miniere trebuie făcută anterior sau ulterior obținerii licenței de concesiune, însă această împrejurare nu este de natură a crea o îndoială evidentă cu privire la legalitatea licenței.

Mai mult decât atât, susținerea recurenților potrivit căreia licența este nelegală deoarece încalcă dreptul lor de proprietate privată, Înalta Curte reține că aceste aspecte nu pot fi de natură a evidenția o vădită neregularitate a actelor administrative atacate în raport și de dispozițiile art. 13 din Legea nr. 85/2003, care se referă la concesionarea de "activități miniere", dar și de dispozițiile art. 12 din același act normativ care arată că dreptul de proprietate asupra terenului nu acordă proprietarului acestuia un drept de preempțiune asupra concesionării/dării în administrare a activităților miniere.

De altfel, analizând situația concretă dedusă judecății, instanța de control judiciar mai constată și că, deși recurenta - reclamantă a obținut permise de exploatare în zona Tărian, această împrejurare nu este de natură a crea o îndoială serioasă cu privite la legalitatea actelor criticate, în raport de dispozițiile art. 7 alin. (2) din Ordinul ANRM nr. 94/2009, care prevede că "Exploatarea pe bază de permis nu conferă titularului dreptul la obținerea directă a licenței de concesiune pentru explorare/exploatare ori la acordarea obligatorie a unui nou permis".

Din toate cele anterior arătate, rezultă că nu se relevă o puternică îndoială asupra prezumției de legalitate a actului administrativ, care să constituie un argument în sensul existenței cazului bine justificat, conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, de natură să atragă admiterea recursului.

În aceste condiții, se constată că susținerile recurenților - reclamanți nu își regăsesc un fundament în cele relevate de înscrisurile depuse la dosar, motiv pentru care nu sunt apte să determine instanța de control judiciar a aprecia că, în speță, ar fi îndeplinită condiția cazului bine justificat, fiind identificate împrejurări vădite de fapt și/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Este adevărat că tot în practica instanței supreme s-a statuat că aparența de nelegalitate nu se limitează la verificarea regularității procedurii administrative sau a dimensiunii formale a actului administrativ, ci poate fi circumscrisă unor motive care țin de fondul raportului de drept administrativ, de legalitatea substanțială a actului supus evaluării.

Dar îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să fie evidentă, să poată fi decelată cu ușurință printr-o cercetare sumară a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

Concluzionând cu privire la prima condiție pentru a se dispune suspendarea unui act administrativ, Înalta Curte reține că recurenții - reclamanți nu au reușit să probeze în cauza de față condiția cazului bine justificat, care să creeze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actelor administrative atacate, marea majoritate a criticilor expuse fiind caracteristice acțiunii în anularea actului administrativ.

Înalta Curte are în vedere și că cele două condiții legale, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă, nu pot fi analizate decât împreună, deoarece nu se poate vorbi despre un caz bine justificat dacă nu se învederează, în același timp, iminența producerii unei pagube semnificative și reciproc, prefigurarea unei pagube iminente reprezintă un element esențial pentru a motiva existența cazului bine justificat de admitere a suspendării executării actului administrativ.

În cauză, condiția necesității prevenirii unei pagube iminente nu se mai impune a fi analizată, având în vedere neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, ce conduce la neîntrunirea cumulativă a prevederilor legale impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 în materia suspendării executării actului administrativ.

În consecință, Înalta Curte reține că niciuna dintre criticile dezvoltate de către recurenții - reclamanți nu este aptă a conduce la reformarea hotărârii de la fondul cauzei, aceasta fiind expresia interpretării și aplicării corecte a legii.

Înalta Curte, în ceea ce privește cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata S.C. A. S.R.L., reținând incidența în cauză a disp. art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta fiind partea procesuală care a căzut în pretenții atât la fondul pricinii cât și în recurs, față de soluția pronunțată, urmează a o admite și a obliga recurenta la plata către intimată a sumei de 7140lei, reprezentând onorariu de avocat achitat în recurs și cheltuieli de deplasare în vederea asigurării apărării părții intimate în calea de atac.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanții S.C. B. S.R.L și C., ca nefondat.

Va obliga recurenta - reclamantă la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți S.C. B. S.R.L și C. împotriva sentinței nr. 196/CA/2024-P.I. din 25 octombrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu de avocat din recurs, în cuantum de 7140lei, către intimata - pârâtă S.C. A. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 9 mai 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.