ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4345/2025

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2024, reclamanta A. a solicitat: - în principal suspendarea Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenței de exploatare nr. 435/1999 al cărei titular este societatea B. S.A. (în continuare B.) și a Actului adițional nr. x la licența de exploatare nr. 435/1999. ANRM nu are competența să aprobe prelungirea licenței de exploatare; - în subsidiar, în ipoteza în care nu există un ordin ANRM de aprobare a prelungirii licenței de exploatare nr. 435/1999, suspendarea Actului adițional nr. x de prelungire a contractului de concesiune a licenței de exploatare nr. 435/1999, dat fiind faptul că în lipsa Hotărârii de Guvern de aprobare a prelungirii licenței nr. x/1999, ANRM nu este autorizată să reprezinte interesele statului, iar actul adițional, astfel încheiat, este afectat de un viciu existențial. A solicitat și obligarea pârâtei de ordinul 1 la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest litigiu.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 321 din 17 septembrie 2024, Curtea de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal: - a respins excepția lipsei calității procesual active și lipsei de interes a reclamantei A., excepție invocată de pârâta B. S.A., prin întâmpinare, cu privire la cererea având ca obiect ordonanță președințială; - a admis excepția inadmisibilității cererii de suspendare a efectelor Actului adițional nr. x de prelungire a licenței de exploatare nr. 435/1999 pe calea ordonanței președințiale; - a admis excepția lipsei de obiect a cererii de suspendare a Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenței de exploatare nr. 435/1999, excepție invocată de pârâtele Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier și al Stocării Geologice a Dioxidului de Carbon (ANRMPSG) și B. S.A., prin întâmpinări; - a respins cererea de suspendare a Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenței de exploatare nr. 435/1999 ca fiind lipsită de obiect; - a respins excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei de interes a reclamantei A., excepții invocate de pârâtele Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier și al Stocării Geologice a Dioxidului de Carbon (ANRMPSG) și B. S.A., prin întâmpinări, cu privire la cererea de suspendare a efectelor Actului adițional nr. x de prelungire a contractului de concesiune a licenței de exploatare nr. 435/1999 formulată de reclamantă; - a admis excepția inadmisibilității cererii de suspendare a Actului adițional nr. x de prelungire a contractului de concesiune a licenței de exploatare nr. 435/1999, excepție invocată de pârâtele Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Minier, Petrolier și al Stocării Geologice a Dioxidului de Carbon (ANRMPSG) și B. S.A., prin întâmpinări; - a respins ca inadmisibilă cererea de suspendare a Actului adițional nr. x de prelungire a contractului de concesiune a licenței de exploatare nr. 435/1999; - a respins excepția inadmisibilității cererii de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) teza I din Legea 554/2004, excepție invocată de pârâta B. S.A.; - a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale a României formulată de reclamanta A.; - a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) teza I din Legea 554/2004 în raport cu prevederile art. 21 din Constituția României; art. 9 și art. 20 din Convenția de la Aarhus și art. 11 din Constituția României; art. 6 (3) din TEU, art. 19 (1) din TEU și art. 47 din Carta drepturilor fundamentale, respectiv art. 148 din Constituția României; art. 20 din Constituția României; art. 1 alin. (5) din Constituția României; - a obligat reclamanta A. la plata către pârâta B. S.A. a sumei de 20.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în fond.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentințe au declarat recurs principal reclamanta A. și recurs incident pârâta B. S.A., ambele recurente invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ. 3.1 Recursul principal În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta - reclamantă arată următoarele: Cu privire la încheierea din 12.09.2024, apreciază că este nelegală soluția primei instanțe de admitere a excepției tardivității cererii de modificare a cererii de chemare în judecată, aceasta fiind urmarea unei greșite aplicări a prevederilor art. 204 C. proc. civ. Prin Încheierea menționată, instanța de fond a apreciat că ne aflăm în fața unei modificări a cererii de chemare în judecată, iar solicitarea de suspendare a referatului de aprobare a cererii de prelungire nr. x/21.01.2020 reprezintă o cerere nouă formulată cu depășirea termenului prevăzut de dispozițiile art. 204 din C. proc. civ., cererea fiind tardiv formulată. Din perspectiva recurentei, spre deosebire de raționamentul instanței de fond, cererea reclamantei din 11.09.2024 care face referire la Referatul nr. x/21.01.2020, ca urmare a depunerii la dosarul cauzei, înaintea celui de¬al 4-lea termen de judecată, a documentelor transmise de către ANRMPSG (fosta ANRM), în executarea obligației prevăzute de art. 13 din Legea nr. 554/2001, așa cum a fost dispusă de către instanța de fond prin Rezoluția la primire a cererii de chemare în judecată, nu reprezintă o cerere de modificare a cererii de chemare în judecată Argumentul principal al recurentei este caracterul special al dispozițiilor art. 12 și 13 din Legea nr. 554/2004 în raport cu normele de drept comun din C. proc. civ. privind întocmirea cererii de chemare în judecată, regularizarea ei, modificarea cererii. Așadar, problema de drept pe care recurenta o aduce în fața instanței de recurs este aceea de a stabili raportul între normele ce guvernează cererea de chemare în judecată în C. proc. civ. și cele ce guvernează cererea de chemare în judecată în Legea nr. 554/2004. Din punctul recurentei de vedere, precizarea cererii de chemare în judecată, în litigiile de contencios administrativ, în mod specific, în litigiile de mediu, ca urmare e îndeplinirii obligației pârâtului de a depune actul administrativ atacat și întreaga documentație care stat la baza sa, nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, în sensul prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ. Cu privire la sentința nr. 321/2024 - admiterea excepției inadmisibilității (lipsei de obiect) a acțiunii în suspendarea Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenței de exploatare, recurenta arată urmatoarele: Ca o consecință a respingerii ca tardivă a cererii de precizare a cererii de chemare în judecată, formulate în urma depunerii la dosarul cauzei a documentelor de către autoritatea publică pârâtă, prima instanță a analizat cererea de chemare în judecată cu referire strictă la mențiunea Ordin ANRM din 2020 de prelungire a licenței de exploatare, dispunând respingerea acestui capăt de cerere ca fiind inadmisibil (lipsit de obiect) întrucât actul administrativ este inexistent. Un asemenea raționament permite ca autoritățile publice, cu rea credință, să evite controlul instanțelor de judecată în cele mai grave ipoteze de încălcare a legii în procedura de emitere a actelor administrative. Or, ca o regulă generală de interpretare a actelor normative, legea trebuie interpretată astfel încât să producă efecte, în speță controlul judecătoresc asupra actelor administrației, în aplicarea regulilor statului de drept, nu în sensul neaplicării ei. Cu privire la sentința nr. 321/2024 - admiterea excepției inadmisibilității acțiunii în suspendarea executării Actului adițional nr. x/2020, recurenta arată că instanța a dispus admiterea excepției de inadmisibilitate a acțiunii în suspendarea Actului adițional nr. x prin greșita interpretare a noțiunii de acte administrative unilaterale. Astfel, spre deosebire de raționamentul instanței de fond, recurenta apreciază că art. 2 alin. (1) lit. c) și lit. c) (definiția actelor administrative) și art. 14 din Legea nr. 554/2004 (domeniul de aplicare a suspendării executării actelor administrative) trebuie interpretate în conformitate cu art. 9 par. 4 al Convenției de la Aarhus, prin aplicarea regulilor de interpretare teleologică (urmărind îndeplinirea obiectivului normei), astfel încât să asigure accesul reclamantului la măsuri provizorii, sub forma suspendării executării Actului adițional nr. x de prelungire a licenței de exploatare. Schimbarea temeiului de drept sau completarea acestuia, nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, atât timp cât pretenția rămâne aceeași. In plus, cu referire specifică la dreptul UE, din care face parte și Convenția de la Aarhus, în baza art. 148 Constituție, instanțele judecătorești au obligația aplicării cu prioritate a dreptului UE, atât în ceea ce privește interpretarea în conformitate, cât și aplicarea directă. Mai arată recurenta că, prin Decizia 2005/370, UE a aprobat Convenția de la Aarhus. Potrivit jurisprudentei constante a CJUE, Convenția face parte din dreptul UE. Ca parte a dreptului UE, Convenția de la Aarhus este drept obligatoriu și prioritar pentru sistemul român. Având în vedere natura juridică a Convenției de la Aarhus (tratat internațional, dar și parte a dreptului UE), instanța de fond, în mod greșit, a avut în vedere traducerea în limba română a art. 9 alin. (4) din Convenția de la Aarhus, anexă la Legea nr. 86/2000. Folosind o formă greșită a textului (greșeala de traducere aparținând traducătorilor români ai convenției, nu instanței de judecată), instanța de fond a respins aplicarea textului, atât în ceea ce privește interpretarea în conformitate (ceea ce nici nu a luat în considerare) și aplicarea directă. Cu privire la sentința nr. 321/2024 - cheltuielile de judecată, recurenta arată că soluția primei instanțe de a face referire la hotărârea CJUE în cauza C-252/22, hotărâre dispusă în procedura de trimitere preliminară, având ca obiect interpretarea art. 9 par. 4 din convenția de la Aarhus, în partea privind cerința caracterului rezonabil al cheltuielilor, este o decizie corectă. Cu toate acestea, deși apreciază că hotărârea CJUE este relevantă, prima instanță nu a avut în vedere criteriile în mod specific menționate de Curte în materia litigiilor de mediu. Acest lucru reprezintă o greșită aplicare a legii. Problema de drept pe care recurenta o aduce, așadar, în fața instanței de recurs, este interpretarea art. 451 alin. (1) și (2) C. proc. civ. în conformitate cu art. 9 alin. (4) din Convenția de la Aarhus, cu luarea în considerare a jurisprudenței CJUE, în mod specific pentru litigiile de mediu. Prima instanță a dispus reducerea cheltuielilor de judecată solicitate de S.C. B. S.A. arătând că acestea sunt disproporționate în raport cu complexitatea cauzei și actele de procedură efectuate în cauză. Acesta este o aplicare clasică a art. 451 alin. (1) și (2) C. proc. civ. fără a interpreta și aplica acest text în conformitate cu Art. 9 par. 4 din Convenția de la Aarhus. Astfel, prima instanță nu face nicio referire la natura specifică a litigiului, la faptul că reclamanta a acționat în interes public, la faptul că Convenția de la Aarhus solicită cetățenilor și organizațiilor nonguvernamentale să aibă rol activ în ceea ce privește protecția mediului, inclusiv prin formularea de acțiuni in justiție, criterii indicate de CJUE în cauza C-252/22. Or, prima instanță ar fi trebuit să interpreteze dreptul național în conformitate cu aceste criterii indicate de CJUE și să îl aplice în această interpretare. CJUE, în jurisprudența sa pe această procedură, inclusiv în ceea ce privește cauza C-252/22, a impus criterii de interpretare a art. 9 alin. (4), fără a se pronunța asupra vreunui cuantum concret. În schimb, în analiza interpretării și aplicării dreptului material în materia cheltuielilor de judecată în litigii de mediu, ar trebui avute în vedere cauzele soluționate de Comitetul de la Aarhus. Pe același sistem de analiză ca cel al CEDO, Comitetul de la Aarhus analizează cauze concrete, ca urmare a plângerilor formulate de cetățeni sau ONG-uri. Invocă recurenta cauze ale Comitetului, după cum urmează: A. Regatul Unit ACCC/C/2012/77; ECE/MP.PP/C. 1/2015/3; 2 iulie 2014, în care a stabilit: "72. Pentru a stabili dacă costul procedurilor judiciare este prohibitiv de costisitor, trebuie analizate în ansamblu costurile suportate de partea în cauză. In plus, o astfel de analiză ar trebui sâ implice atât elemente obiective, cât și subiective. în plus, Comitetul a observat anterior cu privire la costuri că "echitatea" din articolul 9 alin. (4) se referă la ceea ce este echitabil pentru reclamant, nu pentru pârât. (...}. 74. în lumina celor de mai sus. Comitetul consideră că suma de 8.000 de lire sterline pe care petentul a fost obligat să o plătească pârâtului face ca procedurile să fie prohibitiv de costisitoare, chiar dacă instanța, revizuind suma inițială (11.813 lire sterline), a luat în considerare faptul că petentul a acționat în interes public". B. Belgia ACCC/C/2014/111; ECE/MP.PP/C. 1/2017/20; 18 iunie 2017 "74. Atunci când analizează dacă costurile procedurilor prevăzute la articolul 9 din Convenție sunt prohibitive într-un caz specific, Comitetul analizează în primul rând dacă, luând în considerare situația financiară a solicitanților, valoarea totală a costurilor i-ar împiedica sâ conteste deciziile, actele și omisiunile care intră sub incidența Convenției (...). 75. In plus, astfel cum s-a menționat deja în paragraful 69 de mai sus, în cadrul procedurilor judiciare care intră sub incidența articolului 9 din Convenție, interesul public al cererilor de protecție a mediului ar trebui să fie luat suficient în considerare de către instanțe în ceea ce privește imputarea costurilor [a se vedea, de exemplu, constatările Comitetului privind comunicarea ACCC/C/2008/33 (Regatul Unit}]. 77. Aplicând principiile generale de mai sus la cazul petenților, Comitetul consideră că valoarea indemnizației pentru pregătirea cauzei pe care reclamanții au fost obligați sâ o plătească (3.700 EUR), împreună cu alte costuri ale cauzei, a reprezentat o povară financiară considerabilă pentru petenți (...)". C. Italia ACCC/C/2015/130; ECE/MP.PP/C.1/2021/22; 6 iulie 2021 "74. În constatările sale cu privire la comunicarea ACCC/C/2011/57 (Danemarca), Comitetul a reținut că o taxă de 3.000 de coroane daneze (aproximativ 400 EUR) pentru ONG-uri pentru a face apel la Consiliul Național de Apel pentru Mediu a încălcat cerința de la articolul 9 alin. (4), conform căreia procedurile de acces la justiție nu trebuie să aibă un cost prohibitiv. 75. Nimic nu sugerează că situația economică din Italia ar justifica o taxă de introducere a unei cereri mai mare pentru procedurile de acces la justiție decât în Danemarca. Astfel, o taxă de depunere la un nivel pe care Comitetul l-a considerat anterior ca fiind prohibitiv de costisitor pentru Danemarca ar fi cu siguranță prohibitiv de costisitoare dacă ar fi aplicată la acel ntvel in Italia. 76 Cu toate acestea, în cazul de fată, taxele de depunere în Statul-Parte în cauză, atât în primă, cât si în a doua instanță (650 EUR și, respectiv, 975 EUR), sunt semnificativ mai mar, decât taxa examinată de Comitet în concluziile sale privind comunicarea ACCC/C/2011/57 (Danemarca). 77. În consecință, Comitetul consideră că taxele de depunere la prima și ia a doua instanță pentru procedurile de revizuire care intră în domeniu! de aplicare al articolului 9 alin. (2) și (3) fac ca flecare dintre aceste proceduri să aibă un cost prohibitiv în sensul articolului 9 alin. (4) din Convenție. 78. Pe baza celor de mai sus, Comitetul constată că, prin perceperea unei taxe de depunere de 650 EUR în primă instanță și de 950 EUR în a doua instanță pentru procedurile de revizuire care intră în domeniul de aplicare al articolului 9 alin. (2) și (3), Statul-Parte în cauză nu a respectat cerința prevăzută la articolul 9 alin. (4) din Convenție, conform căreia fiecare dintre aceste proceduri nu trebuie să aibă un cost prohibitiv. 98. Pe baza celor de mai sus, Comitetul constată că, prin neasigurarea faptului că deciziile privind cheltuielile de judecată împotriva reclamanților ale căror cereri au fost respinse în procedurile de revizuire în temeiul articolului 9 alin. (2) și (3) din Convenție sunt echitabile și nu au un cost prohibitiv, Statul-Parte în cauză nu s-a conformat articolului 9 alin. (4) din Convenție". D. Danemarca ACCC/C/2011/57; ECE/MP.PP/C.1/2012/7; 30 martie 2012 "51. Comitetul a primit informații de la Statul-Parte în cauză cu privire la costul căilor de atac împotriva deciziilor administrative în fața altor organisme cvasi-judiciare similare din Statul-Parte în cauză, inclusiv cele care se ocupă de drepturile pacienților (sănătate), problemele consumatorilor, furnizare de energie și chestiuni fiscale. Comitetul constată că astfel de căi de atac sunt fie gratuite, fie au taxe considerabil mai mici de 3.000 DKK, în timp ce se percep taxe mai mari pentru căile de atac referitoare la chestiuni care vizează în principal interese comerciale, cum ar fi concurența, drepturile de brevet și de marcă. Comitetul constată că, de asemenea, căile de atac ale ONG-urilor în fața C. au mai degrabă natura unor căi de atac adresate primului grup de organisme decât a unor căi de atac care vizează in principal interese comerciale. 52 Pe baza celor trei considerente de mai sus, Comitetul constată că taxa de 3 000 DKK (s.n.: aproximativ 400 de euro) pentru ONG-uri de a face apel la C. încalcă cerința de la articolul 9 alin. (4), potrivit căreia procedurile de acces la justiție nu trebuie sâ aibă un cost prohibitiv. In această analiză, așa cum rezultă din cauzele prezentate mai jos, spre exemplu, cheltuieli de 650 de euro pentru judecata în primă instanță, respectiv 975 de euro pentru judecata în apel, au fost apreciate de Comitetul de la Aarhus ca nefiind rezonabile (pct. C)". Luând în considerare specificul cauzei de față, și anume faptul că este un litigiu de mediu, faptul că procedura are ca obiect suspendarea executării actelor administrative, faptul că reclamanta (ONG) a acționat în interes public, faptul că nivelul rezonabil al cheltuielilor trebuie analizat în raport cu reclamanta, nu cu pârâtul, recurenta solicită instanței de recurs micșorarea cuantumului cheltuielilor până sub nivelul de 650 euro (echivalent în RON), nivel indicat de Comitetul de la Aarhus ca nefîind rezonabil pentru o judecată în primă instanță. 3.2 Recursul incident formulat de pârâta B. S.A. este întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. și este îndreptat împotriva soluției din sentință de respingere a excepțiilor lipsei calității procesuale active a reclamantei și a lipsei de interes, precum și împotriva considerentelor primei instanței cu privire la aplicabilitatea în cauză a Convenției de la Aarhus, a legislației de mediu, precum și a jurisprudenței pronunțate de instanțele europene în aplicarea și interpretarea acestora. Privind soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale active a recurentei-reclamante, precum și a excepției lipsei de interes, recurenta-pârâtă arată urmatoarele: În primul rând, în încercarea de a-și justifica calitatea procesuală activă în prezenta cauză, recurenta-reclamanta a invocat prin cererea de chemare în judecată art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 și, cu titlu general, dispozițiile art. 9 din Convenția de la Aarhus, fără a arăta în concret și în mod argumentat care componentă a accesului la justiție dintre cele reglementate la alin. (1) (3) ale acestui articol o consideră aplicabilă în prezenta cauză. Așadar, recurenta-reclamantă nu a invocat niciun moment aplicabilitatea în cauză a art. 9 alin. (3) din Convenția de la Aarhus și/sau a jurisprudenței CJUE pronunțate în legătură cu interpretarea acestui text. Or, prima instanță a reținut, din oficiu, în motivarea respingerii excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei interesului: aplicabilitatea hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C-252/22 prin care s-a analizat modalitatea de interpretare a art. 9 alin. (3) din Convenție; art. 6 alin. (1) din Convenția de la Aarhus, articol care nici măcar nu reglementează accesul la justiție, ci participarea publicului Ia luarea deciziilor privind autorizația activităților specifice, decizii/activități prevăzute în mod expres de textul legal. În consecință, prin respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active și a lipsei de interes prin raportare la cu totul alte motive decât cele invocate de recurenta-reclamantă, prima instanță a încălcat principiul disponibilității și limitele cu care a fost învestită, cu nesocotirea astfel a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. În egală măsură, față de împrejurarea că instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților aplicabilitatea art. 9 alin. (3) din Convenția de la Aarhus, respectiv a art. 6 alin. (2), iar ulterior s-a pronunțat pe acest aspect fără a acorda recurentei-pârâte dreptul de a-1 combate în mod corespunzător, prima instanță a încălcat și principiul contradictorialității reglementat de art. 14 C. proc. civ. și dreptul la apărare al subscrisei. În al doilea rând, hotărârea pronunțată de CJUE în cauza C-252/22 nu este incidentă în cauză de vreme ce aceasta nu a avut drept premisă analiza calității procesuale active a organizațiilor de mediu în ipoteza unor contracte de concesiune cu privire la activități miniere, care nu sunt acte administrative de mediu. Astfel, în cauza referită, CJUE a analizat compatibilitatea cu dreptul european a reglementării naționale care impune justificarea unui interes legitim privat în ipoteza atacării unor acte administrative de mediu, respectiv a unui plan urbanistic zonal și a unei autorizații de construire adoptate de autoritățile române în vederea construirii unui depozit de deșeuri. Or, Actul Adițional nu reprezintă act administrativ de mediu în sensul celor avute în vedere de CJUE, motiv pentru care aspectele reținute în decizie nu au caracter obligatoriu în prezenta cauză. Inclusiv CJUE a reținut în decizia pronunțată în cauza C-252/22, la considerentele 59 - 60, că statele-membre au o putere largă de apreciere în stabilirea titularilor efectivi ai dreptului la o cale de atac: În al treilea rând, contrar celor reținute de prima instanță, deși are un scop și obiectiv limitate la apărarea dreptului la un mediu sănătos (care conturează de fapt și capacitatea de folosință a reclamantei), recurenta-reclamanta a solicitat în prezenta cauză suspendarea unor pretinse acte administrative care nu reprezintă acte de mediu. Nici art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, nici art. 9 din Convenția de la Aarhus nu sunt aplicabile în prezenta cauză, neputând astfel justifica calitatea procesuală activă a recurentei-reclamante și/sau interesul acesteia. Art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 reglementează dreptul la acțiune în justiție în beneficiul organizațiilor neguvernamentale care promovează protecția mediului, cărora Ii se recunoaște calitate procesuală activă în litigii care vizează probleme de mediu, respectiv care au ca obiect protecția mediului. Astfel, pentru ca o organizație neguvernamentală, cum este și recurenta-reclamanta, să aibă calitate procesuală activă în temeiul art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, este necesară întrunirea cumulativă a două condiții: (i) aceasta să promoveze protecția mediului și (ii) acțiunea să fie exercitată în probleme de mediu, respectiv într-un litigiu având ca obiect protecția mediului. Prima condiție privește scopul și obiectivele organizației neguvernamentale, care trebuie să vizeze activități în legătură cu protecția mediului. A doua condiție privește chiar obiectul litigiului/acțiunii în justiție inițiate de organizația neguvernamentală care promovează protecția mediului, litigiul trebuind să vizeze în mod necesar probleme de mediu, respectiv să aibă ca obiect protecția mediului. Astfel, pentru a determina dacă recurenta-reclamantă justifică interes și are calitate procesuală activă în prezenta cauză, față de temeiul legal invocat de aceasta, instanța trebuia să analizeze dacă aceste două condiții sunt îndeplinite cumulativ. Or, chiar dacă s-ar considera că recurenta-reclamantă promovează protecția mediului în sensul primei condiții rezultând din art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005, cea de-a doua condiție, respectiv ca litigiul să vizeze probleme de mediu, respectiv să aibă ca obiect protecția mediului, nu este îndeplinită. Astfel, litigiul de față nu privește probleme de mediu, nefiind un litigiu de mediu. Chiar dacă instanța ar fi apreciat că litigiul de față reprezintă un litigiu de mediu, oricum recurenta-reclamantă nu își putea întemeia calitatea procesuală activă pe dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005, deoarece din interpretarea coroborată a alin. (1) și alin. (5) din art. 20 din O.U.G. nr. 195/2005, rezultă că accesul la justiție al publicului în probleme de mediu nu este permis în mod necondiționat, ci trebuie să se realizeze în conformitate cu: • prevederile Convenției de la Aarhus - art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2005; • reglementările legale în vigoare, respectiv prevederile Legii nr. 554/2004, care constituie dreptul comun în materia contenciosului administrativ - art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2005. Astfel, art. 20 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2005 conferă doar în mod generic calitate procesuală activă asociațiilor care promovează protecția mediului, iar pentru a determina în concret dacă o anumită asociație de mediu are calitate procesuală activă într-un anumit litigiu este necesar să se analizeze îndeplinirea și a celorlalte condiții prevăzute de Legea 554/2004 și Convenția de la Aarhus. Prin urmare, prin raportare la prevederile Legii nr. 554/2004, asociațiile de mediu au calitate procesuală activă dacă au calitatea de persoană vătămată în sensul legii contenciosului administrativ sau dacă îndeplinesc condițiile pentru a fi asimilate persoanei vătămate. Faptul că asociațiile de mediu trebuie să îndeplinească și condițiile prevăzute de legea contenciosului administrativeste confirmat și de prevederile art. 9 pct. 2 din Convenția de la Aarhus, potrivit cărora în cazul în care legislația națională în domeniul contenciosului administrativ impune condiția interesului suficient și afectării unui drept, aceste condiții trebuie îndeplinite pentru ca o anumită persoană să poată contesta un act cu impact asupra mediului. Or, recurenta-reclamantă nu este nici persoana vătămată prin actul administrativ atacat și nici nu poate fi asimilată persoanei vătămate, motiv pentru care se impune concluzia că aceasta nu are interes și calitate procesuală activă în prezentul litigiu. În al patrulea rând, recurenta arată că a invocat excepția lipsei calității procesuale active și din altă perspectivă care nu a fost deloc analizată de prima instanță. Astfel, din interpretarea coroborată a art. 3 pct. 7 și 5 din Legea minelor nr. 61/1998 reiese că licența este un contract de concesiune încheiat între concedent și concesionar prin care concesionarului i se acordă dreptului de a efectua activități miniere. Așadar, contractul de concesiune se încheie între concedent și concesionar, orice altă entitate fiind terță de acest raport contractual, motiv pentru care, în lipsa unor dispoziții legale contrare, doar creditorul obligației pretins neexecutate, respectiv ANRM, are calitatea procesuală activă de a formula o asemenea cerere. Creditorul este singurul îndreptățit să aprecieze asupra gravității eventualei neexecutări și să decidă soarta contractului în care este implicat, respectiv să aleagă dintre toate remediile posibile pe cel care corespunde cel mai bine intereselor sale. Astfel, doar creditorul, și nu un terț de contract, cum este recurenta-reclamantâ, poate să decidă dacă dorește obligarea debitorului la executarea în natură sau aplicarea celorlalte remedii prevăzute de lege în cazul unei eventuale neexecutări a contractului. Această concluzie se impune cu și mai mare evidență în prezenta cauză, care are ca obiect un contract privind resursele minerale. Or, sub acest aspect, ANRM, în calitatea sa de autoritate competentă care reprezintă interesele statului în domeniul resurselor minerale, este singura în măsură să decidă care sunt remediile ce se impun a fi luate în cazul unei eventuale neexecutări a contractului. În consecință, recurenta-reclamantâ nu justifică interes și nu are calitate procesuală activă în prezenta cauză, calitatea acesteia de asociație în domeniul protecției mediului nefiind de natură să îi confere calitate procesuală activă în prezentul litigiu și să justifice interesul în formularea prezentului demers judiciar, care nu este un litigiu de mediu. În susținerea recursului incident împotriva considerentelor sentinței cu privire la aplicabilitatea în cauză a Convenției de la Aarhus, a legislației de mediu, precum și a jurisprudenței pronunțate de instanțele europene în aplicarea și interpretarea acestor, recurenta arată următoarele: Prima instanță a reținut în mod vădit nelegal și nefondat atât în motivarea soluției cu privire la excepții, cât și cu privire la cheltuielile de judecată, aplicabilitatea Convenției de la Aarhus, a legislației de mediu, precum și a jurisprudenței pronunțate de instanțele europene în aplicarea și interpretarea acestora. Considerentele primei instanțe încalcă regulile de procedură incidente și sunt o consecință a aplicării greșite a art. 6 alin. (2) și art. 9 alin. (3) din Convenția de la Aarhus, respectiv a art. 2 pct. 2 și 12 din O.U.G. nr. 195/2005 - motive de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În primul rând, recurenta-reclamantâ nu a invocat dispozițiile Convenției de la Aarhus, aceasta referindu-se Ia art. 9 din Convenția de la Aarhus exclusiv pentru a-și justifica calitatea procesuală activă în prezenta cauză. Așadar, recurenta-reclamantâ nu a invocat în niciun moment aplicabilitatea în cauză a art. 9 alin. (3) din Convenția de la Aarhus și/sau a jurisprudenței CJUE pronunțate în legătură cu interpretarea acestui text. Or, prima instanță a reținut, din oficiu, aplicabilitatea hotărârii pronunțate de CJUE în cauza C 252/22 prin care s-a analizat modalitatea de interpretare a art. 9 alin. (3) din Convenția de la Aarhus, precum și aplicabilitatea dispozițiilor Convenției de la Aarrhus. Așadar, prima instanță a încălcat principiul disponibilității și limitele cu care a fost învestită, cu nesocotirea astfel a art. 22 alin. (6) C. proc. civ. În egală măsură, față de împrejurarea că instanța nu a pus în discuția contradictorie a părților aplicabilitatea Convenției de la Aarhus, iar ulterior s-a pronunțat pe acest aspect fără a acorda pârâtei dreptul de a-l combate în mod corespunzător, prima instanță a încălcat șî principiul contradictorialității reglementat de art. 14 C. proc. civ. și dreptul la apărare. În al doilea rând, litigiul de față nu privește probleme de mediu, Actul Adițional nu este un act administrativ de mediu, astfel încât legislația incidentă în această materia nu este aplicabilă în cauză. Actul Adițional a cărui suspendare s-a solicitat de către recurenta-reclamantă nu reprezintă un act administrativ de mediu, respectiv act de reglementare în domeniul protecției mediului și, pe cale de consecință, prezenta cauza nu reprezintă un litigiu de mediu care să atragă aplicabilitatea tuturor acestor dispoziții. Sub un prim aspect, actele de reglementare în domeniul protecției mediului sunt cele prevăzute la art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 195/2005, respectiv: decizia etapei de încadrare, avizul de mediu, acordul de mediu, autorizația de mediu, autorizația integrată de mediu, autorizația privind emisiile de gaze cu efect de seră și autorizația privind activități cu organisme modificate genetic. Or, este evident că Actul Adițional nu se regăsește printre cele reglementate la art. 2 pct. 2 din O.U.G. nr. 195/2005 și nici nu ar putea să se regăsească având în vedere inclusiv emitentul, temeiul legal și obiectul său. Sub un al doilea aspect, potrivit art. 2 pct. 12 din același act normativ, autoritățile competente pentru protecția mediului sunt: autoritatea publică centrală pentru protecția mediului, Agenția Națională pentru Protecția Mediului, agențiile județene pentru protecția mediului, Administrația Rezervației Biosferei "Delta Dunării", precum și Garda Națională de Mediu și structurile subordonate acesteia. Or, Actul Adițional este încheiat de ANRM, autoritatea cu atribuții legale potrivit legislației în domeniul minier, acesta nefiind emis de vreuna dintre autoritățile competente pentru protecția mediului. Sub un al treilea aspect, încheierea Actului Adițional nu este reglementată de legislația de mediu (respectiv O.U.G. nr. 195/2005 ori altă legislația specifică de mediu), ci de legislația în domeniul minier. Față de cele de mai sus, rezultă că Actul Adițional nu este și nici nu ar putea să fie în vreo situație calificat drept act administrativ de mediu/act de reglementare în domeniul protecției mediului. Totodată, concluzia că nu ne aflăm în ipoteza unui litigiu ce are ca obiect protecția mediului este evidentă și prin raportare la motivele pe care recurenta-reclamantă le-a invocat pentru a-și fundamenta cererea de suspendare. Astfel, atât prin petitul acțiunii, cât și în cuprinsul acesteia, recurenta-reclamantă a invocat pretinsa nelegalitate a Actului Adițional din două motive: • pretinsa lipsă de competență a ANRM în aprobarea prelungirii licenței de exploatare, respectiv pentru semnarea Actului Adițional și • pretinsa încălcare a art. 39 alin. (1) lit. c) din Legea Minelor nr. 85/2003 pentru depășirea termenului de începere a lucrărilor. Așadar, recurenta-reclamantă a invocat motive de nelegalitate străine de legislația de mediu/protecția mediului, nefiind invocate ori demonstrate considerentele pentru care mediul ar fi afectat față de motivele de nelegalitate invocate și nici nu a invocat sau demonstrat încălcări, inclusiv ale legislației de mediu, care ar putea să afecteze protecția mediului. Împrejurarea că recurenta-reclamantă face referire la diverse aspecte generice privind protecția mediului nu transformă problema de drept supusă judecății într-o problemă de mediu, motivele de nelegalitate pretinse vizând exclusiv pretinse nerespectări ale legislației în domeniul minier.

Apărările intimatelor 4.1 AUTORITATEA NAȚIONALA DE REGLEMENTARE ÎN DOMENIUL MINIER, PETROLIER Șl AL STOCĂRII GEOLOGICE A DIOXIDULUI DE CARBON (ANRMPSG) a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția tardivității acestuia, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Arată intimata - pârâtă că, în prezenta cauză, termenul de recurs este de 5 zile de la comunicare și atât hotărârea supusă recursului, cât și încheierea atacată, au fost comunicate la data de 01.10.2024, termenul de recurs împlinindu-se la data de 07.10.2024. În schimb, conform vizei de înregistrare la instanță reiese că recursul a fost depus în data de 08.10.2024, deci cu depășirea termenului imperativ prevăzut de lege. În ce privește recursul formulat împotriva încheierii de ședință din data de 12.09.2024, prin care s-a respins ca tardivă cererea de modificare a cererii de chemare în judecată, arată că instanța de fond a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., constatând tardivitatea cererii modificatoare formulată de reclamanta A.. În ce privește sentința nr. 321/2024, excepția lipsei de obiect este întemeiată și a fost corect admisă de instanța de fond, constatând că în cauză nu există un Ordin din 2020 de prelungire a licenței de exploatare nr. 435/1999. Tot astfel, soluția instanței de fond de admitere a excepției lipsei de obiect este legală. Referitor la excepția inadmisibilitătii cererii de suspendare a Actului adițional nr. x de prelungire a licenței de exploatare nr. 435/1999, aceasta este întemeiată și a fost corect admisă de instanța de fond. 4.2 Intimata-pârâtă B. S.A a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a invocat excepția nulității motivului de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată și a solicitat totodată respingerea ca nefondat a recursului formulat de A., cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, În susținerea nulității motivului de recurs referitor la cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, intimata arată că motivele invocate de A. în cuprinsul recursului cu privire la caracterul pretins nerezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată nu reprezintă critici de nelegalitate cu privire la sentința recurată, ci aspecte de fapt care nu pot face obiectul recursului și nu pot fi încadrate în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de lege (fiind simple critici de temeinicie), legiuitorul reglementând distinct sancțiunea nulității în aceste situații. În acest sens, prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducerea! Curții de Apel Brașov și, în consecință, a stabilit că, "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critica modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..' În aceste condiții, recursul formulat de A. nu respectă exigențele prevăzute de lege, iar față de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. raportat la alin. (3), precum și față de prevederile art. 489 alin. (1) raportat la alin. (2) C. proc. civ., se impune constatarea nulității recursului formulat. Pe fond, intimata susține legalitatea încheierii din data de 12.09.2024, precizând că recurenta-reclamantă susține, în principal, că cererea sa din 11.09.2024 nu ar reprezenta o cerere modificatoare și, în subsidiar, că art. 204 C. proc. civ. nu ar fi aplicabil litigiilor de contencios administrativ. Or, dispozițiile art. 204 C. proc. civ. nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere - de altfel, nici recurenta-reclamantă nu a invocat și/sau dovedit acest aspect, motiv pentru care reiese că aceste dispoziții sunt pe deplin aplicabile oricăror litigii, fără circumstanțierile lipsite de orice suport juridic ale recurentei-reclamante. Totodată, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, dispozițiile art. 12 și 13 din Legea nr. 554/2004 nu reprezintă dispoziții speciale față de normele de drept comun privind întocmirea cererii de chemare în judecată, regularizarea și modificarea sa și nu derogă în niciun fel de la acestea. În consecință, criticile recurentei-recclamante care privesc încheierea din data de 12.09.2024 sunt neîntemeiate. Privind recursul împotriva sentinței civile nr. 321/17.09.2024, intimata argumentează caracterul nefondat al susținerilor privitoare la admiterea excepției lipsei de obiect a cererii de suspendare a Ordinului ANRM din 2020 de prelungire a licenței, arătând că, în susținerea recursului formulat, A. face trimitere la aceleași argumente formulate în legătură cu soluția de admitere de către prima instanță a tardivității cererii formulate în data de 11.09.2024. Tot astfel, intimata susține caracterul nefondat al susținerilor privitoare la admiterea excepției inadmisibilității cererii de suspendare a Actului Adițional, instanța de fond reținând correct că nu se poate solicita suspendarea unui contract administrativ în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004. Condițiile de admisibilitate în ce privește o cerere de suspendare sunt reglementate prin Legea nr. 554/2004, acestea nefiind însă îndeplinite, așa cum în mod corect a reținut și prima instanță. Intimata argumentează și caracterul nefondat al susținerilor privitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată. Ab initio, criticile recurentei-reclamante cu privire la pretinsa încălcare a caracterului rezonabil al cheltuielilor de judecată nu se subsumează niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., aspect de natură a atrage nulitatea recursului. În subsidiar, arătă că susținerile recurentei-reclamante cu privire la acest aspect sunt nefondate. Astfel, în primul rând, cauza dedusă judecății nu reprezintă un litigiu de mediu, astfel încât legislația de mediu și, implicit, Convenția de la Aarhus, interpretarea CJUE a dispozițiilor din convenție și jurisprudența Comitetului de la Aarhus nu sunt incidente în cauză. În al doilea rând, cheltuielile acordate de instanța de fond sunt rezonabile prin raportare la complexitatea cauzei și munca depusă de avocați. Prezenta cauză are o complexitate ridicată, astfel încât munca ce a trebuit să fie prestată de reprezentantul convențional al societății pârâte în această cauză este una considerabilă, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ. Complexitatea acestei cauze și caracterul rezonabil al cheltuielilor de judecată rezultă în mod obiectiv din numărul extrem de mare de ore ce a trebuit alocat pentru pregătirea, asistența juridică și reprezentarea în acest dosar. În litigiul de fată, activitatea desfășurată de avocat a contribuit în mod categoric la soluționarea favorabilă a cauzei, aceasta constând în activități multiple și diverse, precum: studiul prealabil al volumului mare de înscrisuri depuse la dosarul cauzei, precum și a actelor din dosarul cauzei, studiul legislației aplicabile în cauză, atât din domeniul minier, cât și din alte domenii incidente, cercetarea în doctrină și în jurisprudența națională și europeană cu privire la interpretarea prevederilor legale incidente în cauză, redactarea întâmpinării la cererea introductivă, a întâmpinării Ia cererea modificatoare, a notelor de ședință cu privire la probatoriu și diverse incidente procedurale, pregătirea pentru dezbateri, reprezentarea la termene și susținerea concluziilor asupra cererii. În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, cuantumul cheltuielilor acordate de instanța de fond apare ca fiind unul rezonabil și, pe cale de consecință, respingerea recursului se impune și sub acest aspect. 4.3. Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a arătat următoarele: Având în vedere faptul că prima instanță s-a pronunțat deja asupra acțiunii principale. inclusiv asupra excepției lipsei calității procesuale active și excepției lipsei de interes, în sensul respingerii acestora, sunt incidente dispozițiile art. 430, art. 431 alin. (2) și art. 432 C. proc. civ. și constatarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 66/6.02.2025 asupra soluționării acestor excepțiilor procesuale. Prin respingerea excepției lipsei calității procesuale active și excepției lipsei de interes a reclamantei A., Curtea de Apel Cluj, ca primă instanță în acțiunea principală, a decis faptul că reclamanta are calitate procesuală activă și are interes. În acest sens, instanța a plecat de la premisa că litigiul este un litigiu de mediu, pentru că aceasta a fost principala apărare invocată de pârâta B. atât în întâmpinare, cât și în concluziile scrise. În egală măsură, este rezonabil a concluziona că, respingând aceste excepții. Curtea de Apel Cluj s-a pronunțat și asupra aplicării Convenției de la Aarhus. Aceleași argumente sunt valabile și în privința susținerilor recurentei-pârâte privind calificarea litigiului ca fiind unul de mediu. Conchide intimata-reclamantă că atât timp cât litigiul de față este un litigiu de mediu, sunt incidente în cauză atât Convenția de la Aarhustm, cât și jurisprudența CJUE în materie, inclusiv Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 252/22.

Aspecte procesuale 5.1 La data de 18.02.2025, recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunțare la susținerea motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., cu referire la încheierea din 12.09.2024 și sentința nr. 321/2024, în ceea ce privește soluția primei instanțe de respingere a cererii de suspendare a executării actului administrativ. Conform susținerilor recurentei-reclamante, această renunțare este determinată de faptul că, după formularea recursului, în dosar nr. x/2024 aflat pe rolul Curții de Apel Cluj, prima instanță a procedat la judecarea acțiunii în anularea actului administrativ a cărui suspendare se solicită în litigiul de față, și a pronunțat hotărârea de respingere a acesteia în data de 6.02.2024. In egală măsură, Guvernul a analizat, în ședința din 28.01.2025, un proiect de hotărâre de guvern privind încheierea unui alt act adițional la licența de concesiune nr. x a activității de exploatare în perimetrul Certej, județul Hunedoara, ca urmare a expirării duratei actului adițional nr. x la licența de exploatare nr. 435/1999, act administrativ a cărui suspendare a fost cerută în prezenta cauză. Precizează recurenta că păstrează invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. cu referire la soluția primei instanței în materia cheltuielilor de judecată, așa cum aceasta se regăsește în sentința nr. 321/2024. 5.2 Excepția tardivității recursului principal, invocată de intimata-pârâtă ANRMPSG prin întâmpinare a fost respinsă de Înalta Curte la termenul din 21 mai 2025, iar excepția nulității aceluiasi recurs, invocată de intimata-pârâtă B. S.A a fost respinsă de Înalta Curte la termenul din 17 septembrie 2025. II. Soluția Înaltei Curți II.1 Privind cererea recurentei-reclamante de sesizare a CURȚII DE JUSTIȚIE A UNIUNII EUROPENE, Înalta Curte constată că aceasta vizează pronunțarea unei hotărâri preliminare prin care să se răspundă la o întrebare privind interpretarea art. 3 alin. (8) și art. 9 alin. (3) și (4) din Convenția privind accesul la informații, participarea publicului la luarea deciziilor și accesul la justiție în probleme de mediu, adoptată la Aarhus la 25.06.1998, și aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2005/370/CE a Consiliului din 17 februarie 2005 (Jurnalul Oficial seria x nr. x, p. 1) (în continuare Convenția de la Aarhus), respectiv: "Având în vedere obiectivele art. 9 alin. (3) și (4) din Convenția de la Aarhus, precum și obiectivul protecției jurisdicționale efective a drepturilor conferite de dreptul Uniunii, art. 3 alin. (8) și art. 9 alin. (4) din Convenția de la Aarhus. trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale care prevede că partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă dovada existenței și întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei (Articolul 452 C. proc. civ. român) întrucât această legislație aduce atingere cerinței previzibilității rezonabile a cheltuielilor de judecată în litigiile de mediu?" Cu privire la această cerere, Înalta Curte constată că, potrivit dispozițiilor art. 267 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene: "Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să se pronunțe, cu titlu preliminar, cu privire la: (a) interpretarea tratatelor; (b) validitatea și interpretarea actelor adoptate de instituțiile, organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această chestiune. În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern, această instanță este obligată să sesizeze Curtea". După cum rezultă din dispozițiile citate anterior, procedura instituită de art. 267 din TFUE are la bază separația clară a funcțiilor judiciare între Curtea de Justiție și instanțele statelor membre, care presupune cooperarea loială între acestea, în scopul aplicării uniforme a dreptului Uniunii în cadrul acesteia. Potrivit jurisprudenței constante a Curții, procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia urmează să se pronunțe (a se vedea Hotărârea din 27 noiembrie 2012, Pringle, C-370/12, EU:C:2012:756, punctul 83 și Ordonanța din 8 septembrie 2016, Google Ireland și Google Italy, C 322/15, EU:C:2016:672, punctul 14). Altfel spus, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este competentă să se pronunțe cu privire la problemele de fapt ivite în cadrul litigiului principal și nici să soluționeze eventualele divergențe de opinii în interpretarea sau aplicarea normelor de drept național. Instanțele naționale sunt cele în măsură să aprecieze, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, atât asupra necesității unei întrebări preliminare în vederea soluționării fondului litigiului, cât și asupra pertinenței întrebărilor adresate Curții de Justiție a Uniunii Europene. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a recunoscut instanțelor naționale o marjă largă de apreciere a relevanței unei hotărâri preliminare, acestor instanțe revenindu-le obligația de a înainta o cerere preliminară doar atunci când există dubii în legătură cu aplicarea sau interpretarea unei norme comunitare. În plus, cererea de pronunțare a unei decizii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene se po