ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 226/2025

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 11.07.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, anularea dispozițiilor art. 41 alin. (3) și art. 60 din Anexa la Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 75/2019 pentru aprobarea Criteriilor de performanță privind constituirea, încadrarea și dotarea serviciilor voluntare și a serviciilor private pentru situații de urgență.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 2001 din 27 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta solicitând casarea sentinței și, în rejudecare, admiterea cererii introductive și anularea dispozițiilor art. 41 alin. (3) și art. 60 din Anexa la Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 75/2019 pentru aprobarea Criteriilor de performanță privind constituirea, încadrarea și dotarea serviciilor voluntare și a serviciilor private pentru situații de urgență, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 28 iunie 2019. În susținerea recursului s-au arătat următoarele: - autoritatea administrativă de resort a aplicat în nenumărate rânduri sancțiunea complementară a anulării avizului de înființare a serviciului privat, respectiv retragerea dreptului de a exercita activitatea economică/încetarea imediată a activității economice a reclamantei; - soluționarea plângerilor formulate împotriva actelor administrative, inclusiv soluțiile instanțelor de judecată au fost neunitare, motiv pentru care prin sentința civilă nr. 2380/12.04.2023 pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosar nr. x/2022 a fost admisă plângerea contravențională formulată de reclamantă, fiind admisă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 19 lit. j) din Legea nr. 307/2006; - din formula introductivă a ordinului, prin raportare la actele normative de nivel superior invocate în preambulul acestuia, rezultă că nu s-a indicat norma ce ar permite autorității administrative sau conducătorului acesteia să transfere prin ordin obligațiile stabilite la art. 19 lit. j) din Legea nr. 307/2006 în sarcina administratorului operatorului economic beneficiar al serviciilor de urgență private în sarcina societăților prestatoare de servicii private pentru situații de urgentă, sau să stabilească generic obligația de conformare a prestatorilor de servicii private criteriilor de performanță care să atragă sancțiunea contravențională complementară a anulării avizului; - chiar dacă procedura de reglementare a obținerii avizului pentru sectorul de competență este reglementată prin art. 56 și urm. din Criteriile aprobate prin Ordinul emis în aplicarea prevederilor art. 33 din lege, prin art. 41 alin. (3) nu se poate reglementa în sensul că obligativitatea obținerii avizului pentru sector de competență revine serviciului privat constituit ca societate prestatoare de servicii pentru simplul fapt că aceste criterii, aprobate prin ordin de ministru, sunt supuse principiului subordonării față de actul de nivel superior în executarea căruia a fost emis, consacrat de art. 78 și art. 81 din Legea nr. 24/2000; - reglementarea contravine art. 45, art. 135 și art. 53 din Constituția României, prin care se garantează libertatea economică a tuturor persoanelor, ceea ce presupune atât liberul acces la orice activitate economică permisă de lege, cât și libera inițiativă în desfășurarea acesteia; - această modalitate de reglementare a obligației de conformare a prestatorilor de servicii de urgență private criteriilor de performanță care atrage sancțiunea contravențională complementară a anulării avizelor, realizată prin ordin de ministru, configurează, în fapt, elementul constitutiv al contravenției prin alte dispoziții legale decât cele prevăzute de art. 2 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor și de către alte organe decât cele care au competența de a stabili contravenții; - având în vedere gravitatea sancțiunii aplicate, de retragere a avizului, respectiv a dreptului de a exercita o activitate economică, fapta sancționată sub aparent inofensiva denumire de "nerespectarea criteriilor de performanță", reprezintă în fapt o veritabilă contravenție; - dispoziția legală contestată este lipsită de claritate, precizie, previzibilitate și accesibilitate, întrucât incriminarea are un caracter general din care nu se poate stabili care sunt acțiunile sau inacțiunile ce constituie elementul material al contravenției (fapta ilicită), textul incriminării făcând o trimitere generală la criteriile de performanță; - ordinul ministrului afacerilor interne nu îndeplinește niciuna din condițiile prevăzute de O.G. nr. 2/2001 pentru a putea institui obligații de conformare și sancțiuni pentru nerespectarea lor; ordinul nu se încadrează în enumerarea limitativă expresă a izvoarelor în materie contravențională, dar are o valoare normativă inferioară actelor normative expres enumerate de articolul din reglementarea-cadru și nu este adoptat de un organ colegial, motiv care antrenează nulitatea dispozițiilor contestate; - niciunul dintre actele normative menționate în partea introductivă a ordinului nu prevede posibilitatea ministerului sau a ministrului de a stabili contravenții și de a institui răspunderea contravențională prin actele emise. S-au redat în cadrul recursului considerentele Curții Constituționale expuse în cuprinsul deciziei nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 438 din 3 iunie, paragraful 31 și a deciziei nr. 51 din 16 februarie 2016. Pentru aceste motive, s-a arătat că prevederile criticate ale Ordinului ministrului afacerilor interne nr. 75/2019 pentru aprobarea Criteriilor de performanță privind constituirea, încadrarea și dotarea serviciilor voluntare și a serviciilor private pentru situații de urgență, sunt nelegale, prin urmare, ordinul atacat este nelegal, iar hotărârea primei instanțe se impune a fi casată, fiind incident motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material), hotărârea fiind rezultatul încălcării sau aplicării greșite a prevederilor art. 3 alin. (1) lit. c) pct. 1 și art. 7 alin. (5) din O.U.G. nr. 30/2007, art. 19 lit. i) și j) din Legea nr. 307/2006, art. 1 - art. 5 din O.G. nr. 2/2001, art. 77 și 78 din Legea nr. 24/2000.

Apărările formulate în cauză Intimatul - pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului. S-a arătat că recurenta - reclamantă nu a formulat o motivare a recursului care să satisfacă cerințele prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 488 din C. proc. civ., procedând doar la reluarea in integrum a celor susținute în cererea depusă în fața instanței de fond. În subsidiar, având în vedere lipsa motivelor de nelegalitate ale sentinței civile atacate, s-a solicitat ca instanța de recurs să aibă în vedere apărările deja formulate în cauză în fața primei instanțe.

Soluția instanței de recurs Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, conform art. 248 C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimatul - pârât. Instanța de control judiciar constată că recursul nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. Din susținerile recurentei - reclamante rezultă că aceasta a invocat formal dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fără însă, a aduce nicio critică de nelegalitate sentinței atacate. Potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, legiuitorul înțelegând să încadreze calea de atac a recursului în rândul căilor extraordinare de atac, obiectul său fiind acela al verificării aspectelor de nelegalitate indicate în mod expres și limitativ de dispozițiile art. 488 C. proc. civ. Astfel, condiția legală a încadrării motivelor de recurs în cazurile de casare prevăzute la art. 488 din C. proc. civ., precum și a dezvoltării motivelor, implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, arătarea probelor pe care se bazează. Comparând cererea de recurs cu cererea introductivă de instanță, Înalta Curte constată că, deși calea de atac, formal, s-a întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în cuprinsul acesteia se reia, într-o manieră ad literam, criticile deduse judecății în etapa procesuală a fondului, fără a prezenta argumente noi, raportate la considerentele sentinței atacate. Înalta Curte constată că, exceptând solicitarea din partea introductivă a cererii de recurs, de a se dispune casarea sentinței atacate, și concluzia expusă la pct. 6 din cerere, recursul reprezintă o copie identică a acțiunii introductive de instanță, paragraf cu paragraf, identitatea operând inclusiv asupra elementelor de formatare a textului. În mod evident, în cererea de recurs nu se face nicio referire asupra argumentelor punctuale prin care prima instanță a respins criticile formulate de reclamantă, astfel că nu se indică, în concret, nicio critică de nelegalitate a sentinței, ci doar, în paragraful final este precizat temeiul de drept, reclamându-se încălcarea textelor de lege care au reprezentant temeiul cererii de chemare în judecată. Or, prin sentința atacată s-a răspuns deja acestor critici, potrivit considerentelor pe larg dezvoltate pe care instanța de fond le-a expus în conturarea soluției adoptate. Pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea raționamentelor pe care se bazează. Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 din C. proc. civ. Prima instanță a constatat că, potrivit art. 33 alin. (5) din Legea nr. 307/2006, serviciile de urgență private sunt supuse, la rândul lor, condițiilor de avizare pentru sectoarele de competență, iar avizul se emite, potrivit dispoziției legii, în funcție de criteriile de performanță a căror emitere a fost delegată, prin aceeași lege, ministrului afacerilor interne. Totodată, că potrivit dispozițiilor art. 6 și art. 33, art. 45 pct. V din aceeași lege, subiect activ al contravenției sunt serviciile de urgență private, constituite ca societăți reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, astfel că nu se poate reține că Ordinul nr. 75/2019, prin dispozițiile criticate, ar fi realizat, fără bază legală, transferul obligațiilor privind obținerea avizului de înființare și pentru sectorul de competență către aceste societăți și că ar fi instituit o răspundere contravențională în sarcina acestora cu încălcarea dispozițiilor O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. În plus, instanța de fond a reținut că trimiterea expresă la criteriile de performanță este prevăzută în lege, astfel că acest pretins viciu de nelegalitate al Ordinului prin care sunt aprobate nu poate fi valorificat decât în cazul declarării neconstituționalității normei de trimitere. Prin urmare, acestea reprezintă raționamente esențiale al judecătorului fondului care au stat la baza pronunțării soluției criticate de reclamantă, acesta trebuind a fi combătute prin calea de atac declarată, însă reclamanta nu a formulat nici o critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute, nearătând argumente care să susțină opinia sa cu privire modul în care au fost interpretate sau aplicate greșit prevederile legale incidente în cauză. Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de respingere a acțiunii în anularea dispozițiilor art. 41 alin. (3) și art. 60 din Anexa la Ordinul ministrului afacerilor interne nr. 75/2019 nu au fost contestate pe calea recursului. Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa. În consecință, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) din C. proc. civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamantă.