ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2258/2025

Obiectul cererii de chemare în judecată 1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția contencios administrativ și fiscal la data de 9 noiembrie 2020, sub dosar nr. x/2020, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor ("ANSVSA") a solicitat instanței obligarea pârâtei la achitarea sumei de 60.000 de RON (respectiv 10.000 de RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și a cheltuielilor de judecată. 1.

Prin sentința civilă nr. 141 din 25 ianuarie 2021, Tribunalul Dolj, secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal. 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 4 martie 2021, sub dosar nr. x/2021. 2. Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 126 din 22 aprilie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 60.000 RON aferente perioadei ianuarie- iunie 2020, precum și a sumei de 535 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. 3. Calea de atac exercitată în primul ciclu procesual Împotriva sentinței civile nr. 126 din 22 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Hotărârea pronunțată asupra cererii de recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a pronunțat decizia nr. 489 din data de 31 ianuarie 2024, prin care a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței civile nr. 126 din 22 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, menținând soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.

Al doilea ciclu procesual al cauzei 5.1. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 27.03.2024, sub nr. x/2021*. 5.2. La data de 25.04.2024, reclamantul Cabinet Medical Veterinar A. a depus precizări privind pretențiile solicitate inițial, arătând că solicită suma de 70.000 RON, respectiv 10.000 RON pe lună, în conformitate cu prevederile art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 pentru perioada 16.12.2019 - 23.07.2020, aferentă circumscripției sanitar veterinare Almăj; în acest sens, a atașat deconturi justificative privind prestarea acțiunilor sanitare veterinare. 5.3. Prin sentința civilă nr. 243 din data de 05 iunie 2024, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul Cabinet Medical Veterinar A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor-ANSVSA, astfel cum a fost precizată și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 70.000 RON aferente perioadei 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020.

Calea de atac exercitată în al doilea ciclu procesual Împotriva sentinței civile nr. 243 din data de 05 iunie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, recurenta-pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea sentinței recurate și rejudecarea cauzei, cu consecința respingerii acțiunii introductive. Printr-un prim rând de argumente, recurenta-pârâtă ANSVSA pretinde incidența unei excepții a lipsei calității sale procesuale pasive, considerând că sentința ar fi fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 5 din O.G. nr. 42/2004, art. 20-22 din Legea nr. 500/2002, art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002. În acest sens, se susține în esență că plata sumei în discuție se face de către direcțiile sanitar-veterinare județene, față de care există raportul contractual încheiat de partea reclamantă, iar recurenta-pârâtă nu poate participa în calitate de pârâtă în prezentul dosar nici în considerarea calității sale de ordonator principal de credite. Prin cel de-al doilea rând de argumente, recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe pronunțate asupra fondului cauzei. În acest context, partea recurentă indică dispozițiile art. V din Legea nr. 236/2019, sub aspectul necesității adoptării normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.G. nr. 42/2004. În continuare, recurenta-pârâtă prezintă parcursul legislativ al adoptării acelor norme metodologice, arătând că demersurile de elaborare au început odată cu Ordinul președintelui ANSVSA nr. 151/16.12.2019 și, până la data de 05.02.2020, a fost întocmit proiectul de hotărâre a Guvernului, care a fost supus transparenței decizionale. Ulterior, au fost primite observații și propuneri, iar în urma analizării acestora, forma actualizată a proiectului a fost afișată pe site-ul instituției la data de 28.02.2020 și a fost trimisă în circuitul de consultare preliminară interministerială la data de 04.03.2020, iar ulterior, în circuitul de avizare interministerială. În acest moment al procedurii, la data de 14.05.2020 s-au formulat de către Ministerul Justiției observații referitoare la necesitatea modificării normelor la nivel primar de reglementare și obținerea avizului Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, Consiliului Concurenței și Ministerului Afacerilor Externe. Ca urmare, s-a elaborat proiectul de ordonanță de urgență a Guvernului pentru modificarea și completarea O.G. nr. 42/2004, care a fost afișat pe site-ul ANSVSA la data de 26.05.2020. Mai departe, arată recurenta-pârâtă, proiectul de ordonanță a guvernului a fost trimis Secretariatului General al Guvernului pentru emiterea avizului de oportunitate, precum și autorităților și instituțiilor publice avizatoare. Urmare a formulării de observații de către Agenția Națională pentru Achiziții Publice, proiectul a fost modificat și retrimis în circuitul de avizare interministerială. După finalizarea procedurii de avizare, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a Guvernului și a fost adoptat în ședința din 22.07.2020, devenind O.U.G. nr. 117/2020, a cărei anexă este reprezentată de normele metodologice prin care s-au reglementat modalitățile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar. Recurenta-pârâtă ANSVSA conchide astfel că a efectuat demersurile ce-i reveneau conform legii pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărârea Guvernului, nu a stat în pasivitate, ordonanța de urgență fiind adoptată după 60 de zile. Astfel, dreptul la acordarea sumei litigioase nu s-a născut la 24 iulie 2020, după cum eronat a reținut prima instanță. Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 reprezintă normele metodologice de aplicare, fără de care dreptul solicitat de partea intimată-reclamantă nu putea fi acordat, iar această ordonanță de urgență a intrat în vigoare la 24 iulie 2020. În consecință, în mod greșit autoritatea publică pârâtă a fost obligată la plată începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, din moment ce art. V prevede un termen de 90 de zile în care să fie emise normele metodologice. De asemenea, în mod greșit a susținut curtea de apel că erau suficiente contractele de concesiune, sens în care partea recurentă indică textul art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 117/2020, precum și art. 1 și art. 2 din același act normativ. Analizând textele menționate, recurenta-pârâtă susține că voința legiuitorului este ca suma de 10.000 RON exclusiv TVA să fie acordată din bugetul ANSVSA prin bugetul direcțiilor sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, numai în baza decontului și a documentelor justificative. Mai mult, beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de servicii încheiate anterior datei de intrare în vigoare a Legii nr. 236/2019 pot prima suma de 10.000 RON numai dacă au încheiat, în condițiile legii, cu direcțiile amintite, un act adițional la acestea și numai în baza decontului și a documentelor justificative prevăzute în capitolul II din anexa la O.U.G. nr. 117/2020. Din interpretarea art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020 rezultă că decontul și documentele justificative întocmite de beneficiarii contractelor pentru realizarea activităților de la art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 117/2020 sunt verificate și vizate de medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor înainte de a fi depuse la registratura direcției județene sau a municipiului București. Documentul este apoi verificat și aprobat de către funcționarii și conducerea direcției amintite. Cât despre decizia nr. 9 din 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prima instanță a dat o altă interpretare celor reținute de instanța supremă. Această decizie lămurește doar aspectul privind aplicarea dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 în absența normelor metodologice și nu înlătură obligația beneficiarilor de a respecta condițiile privind acordarea sumei de 10.000 RON/lună, sumă reprezentând o indemnizație, nu o subvenție, după cum a subliniat și Înalta Curte. Dreptul reglementat de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 este un drept sub condiție, implicând existența unui contract subsecvent la acordul cadru, a unui act adițional la contractul subsecvent, prestarea serviciilor prevăzute în actul adițional încheiat potrivit O.U.G. nr. 117/2020, depunerea decontului și a documentelor justificative, verificarea acestora de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța medicamentelor oficiale și de către serviciul/biroul anume stabilit, iar în final aprobarea de directorul executiv. În cauză nu a rezultat respectarea întregii proceduri indicate, nefiind făcută nici măcar dovada încheierii unui contract subsecvent la acordul cadru sau a actelor adiționale potrivit O.U.G. nr. 117/2020, fără de care nu se putea acorda acest drept. Plata nu poate așadar interveni dacă nu sunt îndeplinite condițiile impuse de norma juridică, potrivit Anexei nr. 2 1 la O.G. nr. 42/2004. Legea a prevăzut și situațiile în care intervine diminuarea sumelor, sens în care se indică art. 8 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020. Prima instanță nu a procedat la verificarea îndeplinirii de către partea reclamantă a activităților prevăzute de art. 15 alin. (7) din O.G. nr. 42/2004, așa cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 117/2020, respectiv a situațiilor ce impun aplicarea de penalități. În concluzie, dreptul pretins de partea intimată-reclamantă este un drept sub condiție, impunând verificarea îndeplinirii anumitor condiții.

Apărările formulate în cauză Intimatul-reclamant Cabinet Medical Veterinar A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței civile nr. 243 din data de 05 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. În apărare, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului, susținând că prin calea de atac exercitată nu au fost formulate critici de nelegalitate cu privire la sentința recurată. Totodată, partea intimată a contestat și critica vizând lipsa calității procesuale pasive a autorității publice chemate în judecată, date fiind atribuțiile ce revin acesteia. Referitor la celelalte aspecte învederate de recurenta-pârâtă cu privire la fondul raportului juridic litigios, intimatul-reclamant a arătat în esență că prima instanță a realizat o corectă aplicare și interpretare a normelor juridice relevante în raport de situația de fapt stabilită, dată fiind și decizia nr. 9/2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cauză fiind îndeplinite condițiile pentru acordarea sumei pretinse.

Alte aspecte La termenul de astăzi, potrivit considerentelor menționate în practicaua acestei decizii, excepția de nulitate a recursului, invocată de partea intimată, a fost respinsă. II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție Art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) prevede în sensul "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"; totodată, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. "Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Din interpretarea dispozițiilor citate în precedent, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie. Recursul este nefondat. Astfel, motivul de casare/nelegalitate invocat prin prisma dispozițiilor de la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Preliminar, cu privire la aspectele pretinse de recurenta-pârâtă în legătură cu contestarea calității sale procesuale pasive raportat la cererea de chemare în judecată, prima instanță a observat în mod corect faptul că, în primul ciclu procesual, prin decizia nr. 489 din data de 31 ianuarie 2024, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul declarat de recurenta-pârâtă Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței civile nr. 126 din 22 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, dispunând casarea în parte a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, cu menținerea însă a soluției de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor. Or, prin decizia amintită, instanța de recurs a analizat deja criticile pe care partea recurentă-pârâtă le-a dezvoltat sub aspectul calității procesuale pasive, invalidându-le, astfel că, în rejudecare, curtea de apel nu mai era învestită cu această problemă, aspectul fiind deja în mod definitiv tranșat prin decizia nr. 489 din 31 ianuarie 2024 și, în mod corespunzător, nu mai era susceptibil de a fi repus în discuție. Se mai impune a fi consemnat și faptul că, prin memoriul actual de recurs, recurenta-pârâtă nu contestă raționamentul instanței de fond, dezvoltat din perspectiva efectului specific unei hotărâri judecătorești definitive, anume autoritatea de lucru judecat de care se bucură decizia instanței de recurs pronunțată în primul ciclu procesual, ci reia alegațiile anterioare privind pretinsa lipsă a calității sale procesuale pasive. În consecință, nu poate fi reținută o critică validă din această perspectivă. În continuare, instanța de control judiciar arată că nici restul criticilor prezentate în cererea de recurs în legătură cu fondul cererii de chemare în judecată nu sunt întemeiate. În acest sens, instanța de control judiciar constată că, în decizia de recurs pronunțată în primul ciclu procesual, s-a făcut aplicarea în proces a Decizie nr. 9 din 29 mai 2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020". Totodată, instanța respectivă de recurs a mai arătat că «prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt incidente cauzei, fiind adoptate ulterior perioadei de referință pentru care s-au formulat pretențiile». Or, art. 501 alin. (1) din C. proc. civ. prevede că "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul". În aceste condiții, sunt lipsite de utilitate referirile părții recurente-pârâte la reglementarea O.U.G. nr. 117/2020, din moment ce prin decizia de casare cu trimitere spre o nouă judecată s-a stabilit în mod definitiv faptul că actul legislativ amintit nu este aplicabil în proces. În mod corespunzător, nu sunt întemeiate acele critici formulate de partea recurentă-pârâtă prin prisma reglementării și condițiilor instituite de O.U.G. nr. 117/2020, din moment ce acest act normativ nu este aplicabil în proces. În consecință, curtea de apel a înlăturat legal apărările recurentei-pârâte întemeiate pe dispozițiile O.U.G. nr. 117/2020, dat fiind că acele dispoziții legale au intrat în vigoare la 24 iulie 2020, iar pretențiile părții intimate-reclamante de plată a sumei prevăzute de art. IV din Legea nr. 236/2019 privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 117/2020, respectiv decembrie 2019 - iulie 2020. În plus, în considerarea aspectelor deja dezlegate prin decizia nr. 489 din 31 ianuarie 2024 raportat la decizia de recurs în interesul legii nr. 9/2023, în sensul că, pentru perioada 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020, dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, sunt nerelevante toate mențiunile din memoriul de recurs vizând contextul ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, dar anterior O.U.G. nr. 117/2020, în legătură cu desfășurarea procedurilor de adoptare a normelor metodologice în discuție. Așadar, chestiunea de drept a interpretării art. IV din Legea nr. 236/2019, în sensul aplicabilității acelor dispoziții pentru perioada 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020 în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice, se impune cu caracter obligatoriu, pe de o parte, în considerarea art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., ca efect specific al unei decizii pronunțate în interesul legii, iar, pe de altă parte, în baza art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., în decizia de casare fiind reținută aplicabilitatea decizie nr. 9/2023 în legătură cu problema de drept incidentă. Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar din primul ciclu procesual a stabilit că «instanța de fond interpretând și aplicând greșit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în ceea ce privește condițiile legale pentru ca reclamantul să beneficieze de plata sumei lunare», respectiv «Întrucât prima instanță a pornit de la o premisă greșită, în sensul că pentru plata sumelor solicitate prin acțiune nu este necesară dovada prestării serviciilor, aceasta nu a solicitat părților, în exercitarea rolului activ statuat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să administreze dovezi din care să rezulte prestarea serviciilor în perioada de referință, pentru a observa în ce măsură pretențiile din cerere sunt întemeiate». În aceste condiții, observând atent considerentele decizie de casare cu trimitere spre o nouă judecată, curtea de apel a realizat în mod corect verificarea măsurii în care, aferent pretențiilor formulate, sunt îndeplinite condițiile existenței dreptului de creanță litigios în patrimoniul părții intimate-reclamante. Astfel, judecătorul fondului a învederat premisa legală în sensul că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operațiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activități care trebuie dovedite, reținând că instanța de control judiciar a dispus ca instanța de fond să administreze probe cu privire la prestarea efectivă a activităților contractate și un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realității prestării serviciilor. Curtea de Apel Craiova a constatat că reclamantul a depus la dosarul cauzei deconturile de identificare și deconturile de activitate pentru perioada decembrie 2019 - iulie 2020 privitoare la activitățile sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, deconturi avizate și ștampilate de medicul desemnat de Direcția Sanitară - Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Dolj. Analizând ansamblul înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, prima instanța a reținut că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, reclamantul era beneficiarul unor contracte de concesiune/contracte de prestări servicii/acorduri cadru aflate în derulare, contracte prelungite succesiv prin acte adiționale subsecvente. În atare condiții, judecătorul fondului a constatat ca fiind îndeplinite cerințele legale impuse de art. IV din Legea nr. 236/2019, respectiv existența unui contract de concesiune pentru efectuarea în exploatațiile nonprofesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, precum și existența dovezilor privind prestarea serviciului public contractat, date fiind înscrisurile depuse în scop probator la dosarul cauzei. În aceste circumstanțe, s-a conchis că pârâta-recurentă a refuzat, în mod nejustificat, să recunoască îndreptățirea părții reclamante-intimate de a beneficia de drepturile conferite de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, obligând Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor la plata în beneficiul părții reclamante a sumei de 70.000 RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, aferentă perioadei 16 decembrie 2019 - 23 iulie 2020. Din lectura deciziei nr. 9/2023, Înalta Curte observă că prin considerentele dezvoltate în argumentarea modului de interpretare a art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 s-a arătat că "137 … beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii ... sunt îndreptățiți la acordarea sumei de 10.000 RON lunar din bugetul Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, stabilită în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, pentru perioada 16.12.2019-23.07.2020, și în absența adoptării normelor metodologice de aplicare, dacă sunt îndeplinite condițiile stipulate de textul de lege referitoare la existența contractului și îndeplinirea obligațiilor contractuale stipulate, ...". De altfel, textul art. IV alin. (1) amintit prevede că "Beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora" [s.n.]. Așadar, premisa acordării sumei litigioase o constituie realizarea activităților menționate de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019. Or, în considerarea dispozițiilor legale incidente și a condițiilor impuse de acestea, instanța de fond a realizat verificarea impusă prin decizia de casare cu trimitere spre rejudecare, astfel că nu poate fi identificat vreun viciu de legalitate raportat la criticile dezvoltate în recursul analizat. În acest din urmă sens, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a menționat existența contractului în baza căruia partea intimată-reclamantă presta serviciile în domeniul sanitar-veterinar, a identificat probele (decont și documente justificative) din a căror analiză a rezultat prestarea acelor servicii în perioada de referință, indicând inclusiv faptul verificării lor de către funcționarul anume desemnat (medic veterinar) din cadrul direcției sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor din circumscripția respectivă. Altfel spus, prin considerentele sentinței pronunțate în fond, procedura invocată prin cererea de recurs s-a demonstrat a fi fost urmată, cu mențiunea că referirile recurentei-pârâte la reglementarea O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt pertinente, din moment ce actul legislativ nu este aplicabil în perioada de referință, nefiind în vigoare. Nu în ultimul rând, Înalta Curte subliniază că lectura art. 20 alin. (1) și (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 nu denotă că legiuitorul ar fi înțeles să deroge în materia contenciosului administrativ de la caracterul recursului de cale extraordinară de atac, limitată doar la un control de legalitate a hotărârii judecătorești pronunțate de instanța ierarhic inferioară, ci reglementează unele norme speciale cu privire la calea de atac specifică materiei, termenul de exercitare al acesteia și soluțiile în caz de admitere a recursului. În consecință, dreptul procesual comun al art. 483, art. 486 și art. 488 din C. proc. civ. este aplicabil și în cazul recursului specific procedurii de contencios administrativ, astfel că partea recurentă nu este îndreptățită și la un control judiciar de temeinicie, adică sub aspectul situației de fapt stabilite de prima instanță, ci doar de legalitate. De altfel, în jurisprudența sa, prin decizia nr. 747 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 98 din 6 februarie 2015, Curtea Constituțională a României a respins o excepție de neconstituționalitate în legătură cu acest aspect, arătând că "în lumina noului C. proc. civ., recursul în materia contenciosului administrativ este esențialmente diferit de recursul exercitat în această materie în vechea reglementare, care permitea, de principiu, examinarea cauzei sub toate aspectele pe calea recursului". Astfel, ab initio, este inadmisibilă orice critică formulată în recurs de partea recurentă prin care se contestă situația de fapt stabilită de prima instanță, inclusiv prin analiza probelor administrate, adică un control de temeinicie solicitat de recurentă în calea de atac, din moment ce modul în care judecătorul fondului evaluează probele administrate în cursul judecății de primă instanță în vederea stabilirii situației de fapt excedează controlul de legalitate permis în calea de atac extraordinară a recursului, deoarece privește temeinicia hotărârii respective. Față de cele arătate în precedent, potrivit art. 496 din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, fiind invalidate criticile pății recurente.