ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 489/2024

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – secția contencios administrativ și fiscal la data de 9 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor ("ANSVSA") a solicitat instanței obligarea pârâtei la achitarea sumei de 60.000 de RON (respectiv: 10.000 de RON/lună de la data intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019 și până la data apariției O.U.G. nr. 117/2020, adică de la data de 16.12.2019 - până la data de 24.07.2020), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, precum și a cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin sentința civilă nr. 141 din 25 ianuarie 2021, Tribunalul Dolj – secția contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal.

1.3. Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal la data de 4 martie 2021, sub nr. x/2021.

Prin sentința civilă nr. 126 din 22 aprilie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 60.000 RON aferente perioadei ianuarie- iunie 2020, precum și a sumei de 535 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 126 din 22 aprilie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

Printr-un prim rând de argumente, recurenta-pârâtă ANSVSA critică soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive, considerând că a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, art. 20-22 din Legea nr. 500/2002, art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002.

În acest sens, susține că, potrivit art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, verificarea, aprobarea solicitării la plată și plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 se face de către direcțiile sanitar-veterinare județene, instituții cu personalitate juridică din subordinea ANSVSA, astfel că, în speță, calitatea procesuală aparține DSVSA Dolj. Totodată, recurenta-pârâtă nu poate participa în calitate de pârâtă în prezentul dosar nici în considerarea calității sale de ordonator principal de credite.

Prin cel de-al doilea rând de argumente, recurenta-pârâtă critică soluția primei instanțe pronunțate asupra fondului cauzei.

Consideră că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a art. 6 din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, reiterând argumentele de fapt și de drept expuse anterior, cu privire la lipsa atribuțiilor autorității în procedura de verificare și aprobare a solicitării de plată formulate de reclamantă.

Critică, de asemenea, considerentele instanței de fond prin care s-a reținut că, pentru plata sumei lunare pentru beneficiarii contractelor de concesiune, nu ar fi fost necesară elaborarea normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 42/2004. În acest sens, solicită a se avea în vedere dispozițiile art. IV și V din Legea nr. 236/2019, care prevăd în mod expres necesitatea adoptării normelor amintite.

În continuare, recurenta-pârâtă prezintă parcursul legislativ al adoptării O.U.G. nr. 117/2020, arătând că demersurile de elaborare a acestor norme au început încă de la data de 16.12.2019, conform Ordinului președintelui ANSVSA nr. 151/16.12.2019 și, până la data de 05.02.2020, a fost întocmit proiectul de hotărâre a Guvernului, care a fost supus transparenței decizionale. Ulterior, au fost primite observații și propuneri, iar în urma analizării acestora, forma actualizată a proiectului a fost afișată pe site-ul instituției la data de 28.02.2020 și a fost trimisă în circuitul de consultare preliminară interministerială la data de 04.03.2020, iar ulterior, în circuitul de avizare interministerială. În acest moment al procedurii, la data de 14.05.2020 s-au formulat de către Ministerul Justiției observații referitoare la necesitatea modificării normelor la nivel primar de reglementare și obținerea avizului Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, Consiliului Concurenței și Ministerului Afacerilor Externe. Ca urmare, s-a elaborat proiectul de ordonanță de urgență a Guvenrului pentru modificarea și completarea O.G. nr. 42/2004, care a fost afișat pe site-ul ANSVSA la data de 26.05.2020.

Mai departe, arată recurenta-pârâtă, proiectul de ordonanță a guvernului a fost trimis Secretariatului General al Guvernului pentru emiterea avizului de oportunitate, precum și autorităților și instituțiilor publice avizatoare. Urmare a formulării de observații de către Agenția Națională pentru Achiziții Publice, proiectul a fost modificat și retrimis în circuitul de avizare interministerială. După finalizarea procedurii de avizare, proiectul a fost înscris pe ordinea de zi a Guvernului și a fost adoptat în ședința din 22.07.2020, devenind O.U.G. nr. 117/2020, a cărei anexă este reprezentată de normele metodologice prin care s-au reglementat modalitățile de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.

Față de aceste împrejurări, recurenta-pârâtă ANSVSA concluzionează că a efectuat demersurile ce-i reveneau conform legii pentru adoptarea normelor metodologice prin hotărârea Guvernului, nu a stat în pasivitate, acționând încă de la data de 16.12.2019, iar între data de 14.05.2020, când s-a ajuns la concluzia că este necesară modificarea legislației primare, până la data adoptării O.U.G. nr. 117/2020, au trecut doar 60 de zile. Cât timp legislația primară nu era suficient reglementată, nu exista nici posibilitatea emiterii normelor metodologice, dreptul subiectiv în temeiul căruia s-a solicitat plata sumei de 60.000 RON neputând fi valorificat strict în temeiul art. IV din Legea nr. 236/2019, mai înainte de elaborarea actului normativ menționat de art. V din aceeași lege.

Recurenta-pârâtă contestă reținerile instanței de fond, prin care normele metodologice au fost apreciate ca având caracter interpretativ și neproducând efecte doar pentru viitor. În preambulul O.U.G. nr. 117/2020, care în anexă cuprinde normele metodologice, s-a reținut că acest act normativ a fost emis tocmai pentru că Legea nr. 236/2019 reglementează insuficient la nivel de legislație primară, astfel că ordonanța de urgență nu face parte din categoria normelor ide reglementare secundară și nu are caracter interpretativ. Ulterior, O.U.G. nr. 117/2020 a fost aprobată prin Legea nr. 291/2020, astfel că a devenit, la rândul său, lege.

Mai susține recurenta-pârâtă că în speță, contrar celor afirmate de instanța de fond, nu se poate reține un refuz nejustificat de soluționare a cererii reclamantului, raportat la prevederile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. i) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Autoritatea a răspuns solicitării reclamantului prin adresa nr. x/02.09.2020, iar împrejurarea că reclamantul nu este mulțumit de acest răspuns nu echivalează cu refuzul nejustificat de soluționare a cererii.

Cât privește plata sumei de 10.000 RON lunar, recurenta-pârâtă învederează că, potrivit art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 117/2020, plata nu se face în orice condiții, ci doar cu respectarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) – art. 8 din Cap. II din Anexa la O.U.G. nr. 117/2020, respectiv beneficiarii contractelor de concesiune trebuie să depună un decont și documente justificative, iar pentru beneficiarii care au încheiat contracte de concesiune anterior intrării în vigoare a Legii nr. 236/2019, trebuie făcută și dovada încheierii unui act adițional cu DSVSA. Potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 117/2020, aceste deconturi sunt verificate și vizate de către medicul veterinar oficial al circumscripției sanitar-veterinare și pentru siguranța animalelor, iar ulterior sunt depuse la registraturile DSVSA Județene, unde sunt supuse verificării și aprobate de directorul executiv în vederea realizării plății.

Or, arată recurenta, prima instanță a admis acțiunea fără a motiva cu privire la îndeplinirea condițiilor legale pentru ca reclamantul să poată încasa suma în discuție, întemeindu-se doar pe argumentul că nu era necesară elaborarea normelor metodologice pentru acordarea acesteia. Contrar celor reținute de instanța de fond, dreptul prevăzut de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 este condiționat de existența contractului de concesiune, a unui act adițional la contract, de prestarea serviciilor prevăzute în actul adițional și de depunerea decontului și documentelor justificative, care vor fi supuse verificării și aprobării.

A mai arătat recurenta-pârâtă că, împrejurarea reglementării insuficiente la nivel primar a dreptului beneficiarilor contractelor de concesiune pentru perioada anterioară adoptării O.U.G. nr. 117/2020 nu conduce la antrenarea răspunderii contractuale a ANSVSA, în sarcina căreia nu poate fi reținută neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale în absența elaborării normelor metodologice.

Intimatul-reclamant A. nu a depus întâmpinare față de recursul declarat de pârâta ANSVSA.

Judecata cauzei a fost suspendată la termenul din 17 mai 2023, până la soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul dosarului nr. x/2023 al Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii.

La termenul de judecată din 31 ianuarie 2024, s-a dispus reluarea judecății cauzei, constatându-se că dosarul nr. x/2023 a fost soluționat prin decizia nr. 9/29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. Situația de fapt dedusă judecății și parcursul procesual al cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei ANSVSA la achitarea sumei de 60.000 de RON, aferentă perioadei 16.12.2019 - 24.07.2020 (respectiv cât 10.000 RON pe fiecare lună), conform art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 raportat la art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, arătând că este beneficiar al acestei sume în calitate de titular al Contractului de concesionare nr. x/28.04.2000 și a actului adițional aferent, încheiat cu Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și că pârâta a refuzat nejustificat să-i soluționeze cererea de acordare a sumei de 10.000 RON lunar.

Prin sentința civilă recurată, prima instanță a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei ANSVSA, în considerarea calității acestei autorități de concedent în contractul încheiat cu reclamantul, iar pe fond a constatat caracterul întemeiat al acțiunii, reținând, în esență, că achitarea sumei de 10.000 RON lunar către beneficiarii contractelor de concesiune/prestări servicii, în baza art. IV din Legea nr. 236/2019, poate fi dispusă, contrar susținerilor autorității pârâte, și în lipsa elaborării normelor metodologice de aplicare a art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

II.2. Cadrul normativ incident cauzei

Potrivit art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii încheiate anterior datei intrării în vigoare a prezentei legi pentru realizarea activităților prevăzute la alin. (2) al art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, primesc lunar, pentru fiecare contract, suma de 10.000 RON din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, până la finalizarea acestora.

Potrivit art. V din Legea nr. 236/2019, forma de la data intrării legii în vigoare, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, Guvernul, la propunerea Autorității Naționale Sanitare Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor, va elabora normele metodologice de aplicare a prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar veterinare și pentru siguranța alimentelor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 215/2004, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu modificările și completările aduse prin prezenta lege, aprobate prin hotărâre a Guvernului.

La data de 24 iulie 2020 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 117/2020 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor și pentru abrogarea art. IV alin. (2) și art. V din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, care, în anexă, cuprinde normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 42/2004.

Prin decizia nr. 9 din 29.05.2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 672/21.07.2023, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor, precum și pentru modificarea unor acte normative, aceste dispoziții sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020."

II.3. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este fondat, în următoarele limite și pentru următoarele considerente:

a) Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte ANSVSA referitoare la soluția dată excepției lipsei calității sale procesuale pasive.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanței de contencios administrativ și persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri (act administrativ asimilat, conform art. 2 alin. (2) din aceeași lege).

În cuprinsul acțiunii, reclamantul A. a invocat împrejurarea că a adresat o cerere pârâtei ANSVSA, prin care a solicitat a-i fi achitată suma de 60.000 RON, în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 și că, față de răspunsul comunicat de această autoritate, formulează prezenta acțiune în temeiul prevederile art. 2 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 554/2004, care definesc refuzul nejustificat drept "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane".

Raportat la modul în care reclamantul a configurat acțiunea în contencios administrativ, Înalta Curte constată că Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor are legitimare procesuală pasivă în cauză, în calitate de autoritate emitentă a pretinsului refuz nejustificat contestat în prezenta cauză.

Înalta Curte mai reține, în acord cu prima instanță, că reclamantul pretinde din partea ANSVSA executarea obligațiilor legale ce-i incumbă în temeiul art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în calitate de concedent, conform Actului adițional nr. x/16.04.2015 la Contractul de concesiune nr. x/28.04.2000. Deși este de necontestat că actul adițional a fost încheiat de pârâta ANSVSA prin Direcția Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Animalelor Dolj, această din urmă autoritate are doar calitatea de reprezentant al concedentului, iar nu de titular al obligațiilor contractuale. Recurenta-pârâtă ANSVSA are calitatea de parte a raportului juridic litigios grefat pe contractul de concesiune și actul adițional aferent, chiar dacă în încheierea actului adițional a delegat atribuțiile legate de încheierea actului către Direcției Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Dolj.

Cât privește argumentul recurentei-pârâtă în sensul că procedura de achitare a sumei de 10.000 RON presupune verificarea, aprobarea solicitării la plată și plata efectivă a sumei prevăzute de art. IV alin. (1) din Legea nr. 263/2019 de către direcțiile sanitar-veterinare județene, Înalta Curte reține că, potrivit acestui text de lege, plata sumei se face din bugetul Autorității Naționale Sanitar Veterinare și pentru Siguranța Alimentelor către beneficiarii contractelor de concesiune și/sau de prestări servicii. Așadar, titularul obligației de plată este pârâta ANSVSA, iar atribuțiile delegate de legiuitor direcțiilor județene, în ceea ce privește formalitățile necesare achitării sumei lunare, nu justifică scoaterea din proces a autorității parte a raportului obligațional.

Înalta Curte mai reține că cererea de chemare în judecată nu a fost formulată în contradictoriu cu pârâta ANSVSA luându-se în considerare calitatea sa de ordonator principal de credite. Raporturile de drept administrativ existente între Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor și Direcția Sanitar-Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor Dolj, născute în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, sunt nerelevante în analiza asupra calității procesuale pasive, pe care o justifică autoritatea cu care reclamantul are raporturi juridice.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte va menține soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a ANSVSA, consecutiv respingerii argumentelor din recurs, ca nefondate.

b) Înalta Curte constată că sunt nefondate și criticile recurentei-pârâte referitoare la greșita aplicare de către prima instanță a prevederilor art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 și art. IV din Legea nr. 236/2019, din perspectiva condiționării dreptului beneficiarilor la acordarea sumei lunare de elaborarea normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din Legea nr. 236/2019.

Această problemă de drept a fost dezlegată, în timpul soluționării recursului, prin Decizia interpretativă nr. 9 din 29.05.2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, în sensul că dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019 pentru modificarea și completarea art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004 privind organizarea activității sanitar-veterinare și pentru siguranța alimentelor sunt aplicabile în absența adoptării de către puterea executivă a normelor metodologice de aplicare prevăzute de art. V din această lege, pentru perioada 16 decembrie 2019-23 iulie 2020.

Față de prevederile art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., în conformitate cu care dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie pentru toate instanțele de judecată de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Înalta Curte constată că interpretarea și aplicarea de către prima instanță a art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004 și art. IV-V din Legea nr. 236/2019 sunt conforme celor statuate prin Decizia nr. 9/29.05.2023.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte ANSVSA cu privire la necesitatea elaborării normelor metodologice pentru acordarea sumei de 10.000 RON lunar în perioada 16 decembrie 2019-24 iulie 2020, anterior adoptării O.U.G. nr. 117/2020, apreciind că nu mai este necesar a dezvolta considerentele instanței de recurs, în raport de pronunțarea deciziei interpretative obligatorii.

c) Pe de altă parte, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei-pârâte prin care se susține că, pentru a beneficia de suma lunară stabilită de art. IV din Legea nr. 236/2019, era necesar ca reclamantul să facă dovada realizării activităților contractate, respectiv să depună documente justificative în acest sens.

După cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 9/2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, a fost dezlegată chestiunea referitoare la aplicarea art. IV din Legea nr. 236/2019 și în perioada de absență a normelor metodologice, însă, pentru problema ce interesează, sunt relevante și următoarele considerente:

"97. Din analiza coroborată a dispozițiilor art. IV alin. (1) și art. I pct. 1 ale Legii nr. 236/2019, rezultă că legiuitorul a recunoscut dreptul medicilor veterinari de a beneficia de un sprijin financiar în cuantum de 10.000 de RON lunar nu cu intenția de a gratifica cabinetele medicale veterinare, ci pentru remunerarea prestațiilor medicilor veterinari constând în activitățile prevăzute la art. 15 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, respectiv: efectuarea, în exploatațiile non-profesionale a unor activități sanitar-veterinare cuprinse în programul acțiunilor de supraveghere, prevenire și control al bolilor la animale, al celor transmisibile de la animale la om, protecția animalelor și protecția mediului, de identificare și înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor și ecvideelor, precum și a altor acțiuni prevăzute în alte programe naționale, pe care Autoritatea Națională Sanitară Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor trebuie să le pună în aplicare.

1

la Ordonanța Guvernului nr. 42/2004, introdusă prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, obligațiile cabinetelor de medicină veterinară, ce revin acestora în temeiul contractelor subsecvente încheiate în baza acordurilor-cadru de servicii, stipulate de art. 15 alin. (2), astfel cum a fost modificat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 117/2020, au fost detaliate și expuse în amănunt (în art. 2 al anexei menționate). Cu toate acestea, obligațiile medicilor veterinari erau suficient conturate și anterior acestui moment, astfel încât să se poată constata existența unui raport juridic, în conținutul căruia să se regăsească atât dreptul prestatorului de servicii de a obține suma de 10.000 de RON, prevăzută de art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, cât și obligațiile corelative acestui drept. (...)

Prin urmare, din interpretarea realizată de Înalta Curte cu privire la dispozițiile art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, rezultă că suma de 10.000 de RON pe lună nu este achitată în mod automat, la cererea medicului veterinar, atunci când există un contract de concesiune sau prestări servicii, ci aceasta se acordă doar pentru operațiunile expres prevăzute în textul de lege, derulate de către cabinetele veterinare, activități a căror prestare trebuie dovedită. Chiar dacă prevederile O.U.G. nr. 117/2020 nu sunt incidente cauzei, fiind adoptate ulterior perioadei de referință pentru care s-au formulat pretențiile, nu se poate susține că reclamantul este îndeptățit la plata sumei lunare fără o minimă dovadă a prestării serviciului public contractat sau că legiuitorul ar fi intenționat să gratifice cabinetele veterinare.

În consecință, criticile recurentei-pârâte sunt fondate, instanța de fond interpretând și aplicând greșit prevederile art. 15 alin. (2) din O.G. nr. 42/2004, raportat la art. IV alin. (1) din Legea nr. 236/2019, în ceea ce privește condițiile legale pentru ca reclamantul să beneficieze de plata sumei lunare.

Întrucât prima instanță a pornit de la o premisă greșită, în sensul că pentru plata sumelor solicitate prin acțiune nu este necesară dovada prestării serviciilor, aceasta nu a solicitat părților, în exercitarea rolului activ statuat de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., să administreze dovezi din care să rezulte prestarea serviciilor în perioada de referință, pentru a observa în ce măsură pretențiile din cerere sunt întemeiate.

În acest context, Înalta Curte constată că pricina nu a fost lămurită sub toate aspectele deduse judecății, fiind încălcate prevederile art. 22, art. 237 și art. 397 C. proc. civ., neregulă de ordin procedural care se subsumează cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și nu poate fi înlăturată decât prin casarea în parte a sentinței recurate și, pentru respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și asigurarea tuturor garanțiilor procesuale pe care judecata în primă instanță le conferă părților, trimiterea cauzei spre rejudecare. Cu această ocazie, în condițiile art. 501 C. proc. civ., instanța de fond va dispune administrarea de probatorii în sensul celor anterior arătate și va proceda la un examen efectiv al acestor probe, în stabilirea realității prestării serviciilor.

Soluția de casare va afecta hotărârea atacată doar parțial, urmând a fi menținută soluția dată asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor, conform argumentelor de la pct. III - lit. a) din prezenta decizie.

Pentru toate considerentele expuse anterior, constatând incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul în temeiul art. 20 alin. (3) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtă, va casa în parte sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, în limitele expuse conform considerentelor prezentei decizii, menținând soluția din sentință referitoare la respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor împotriva sentinței civile nr. 126 din 22 aprilie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Menține soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei Autoritatea Națională Sanitar Veterinară și pentru Siguranța Alimentelor.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 31 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.