ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1894/2025

Ședința publică din data de 2 aprilie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.07.2018, cu nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației Naționale, în temeiul art. 24 alin. (1) și (2) și art. 25 din Legea nr. 554/2004, să se dispună:

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin încheierea de ședință din 21 mai 2024, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (3) și (4) din Legea 554/2004 în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea 84/2023 în raport de art. 21 alin. (1)-(4), art. 24 alin. (1) din Constituția României și art. 6 CEDO și a suspendat judecata cauzei privind soluționarea recursurilor declarate de recurenții intervenienți forțați B., C., D., E., F., G. și recurentul-pârât Ministerul Educației împotriva sentinței civile nr. 702/16.02.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimatul reclamant A. și intimata chemată în garanție H., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate.

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de fond în mod nelegal a suspendat judecarea cauzei, întrucât:

încheierea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material;

în speță instanța de fond a reluat exclusiv argumentele pârâtului, fără a le însoți de analiza proprie a aspectelor de fapt și de drept relevante, fără o minimă examinare a argumentelor formulate, fapt ce nu corespunde exigentelor textului legal menționat si art. 6 paragraf 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil, atrăgând nulitatea hotărârii pronunțate

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (art. 425 alin. (1) lit. c) noul C. proc. civ.) impun în sarcina instanței obligația de motivare a hotărârii pronunțate, în sensul de a prezenta "motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Instanța de fond a suspendat cauza pentru a se pronunța Curtea Constituțională referitor la constituționalitatea și a art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004.

Având în vedere că Decizia Curții Constituționale referitoare la aplicarea art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 nu va produce efecte în speța de față coroborat cu faptul că aceasta se află pe rolul instanțelor de judecată de mai bine de 5 ani, solicită admiterea recursului în sensul de a se anula suspendarea judecății până la pronunțarea Curții Constituționale.

Potrivit interpretării pe care o dă Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil consacrat de art. 6 din CEDO, implică nu numai ca hotărârea judecătorească să fie pronunțată într-un termen rezonabil, ci și ca ea să poată face obiectul unei executări efective în avantajul părții câștigătoare. într-adevăr, convenția nu instaurează o protecție pur teoretică a dreptului omului, ci dispune imperativ realizarea concretă a pretenției, inclusiv de ordin pecuniar.

Orice titlu executoriu este obligatoriu a fi executabil și executat chiar prin plată voluntară.

Astfel, orice sentință civilă ar fi inutilă fără procedura eficientă și efectivă a executării acesteia, astfel că procedura eficientă în aplicarea sentințelor judecătorești este esențială pentru respectarea statului de drept, conform și prevederilor art. 6 din CEDO.

Astfel, statul român prin mandatarii, reprezentanții și prepușii acestuia trebuie să adopte ex officio, toate normele și diligentele necesare pentru a se asigura că autoritățile vor respecta rapid hotărârile judecătorești, neputând a fi justificată întârzierea neexecutării.

Dreptul la o instanță ar fi iluzoriu, dacă ordinea juridică a unui stat contractant ar permite ca o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă să rămână inoperantă în detrimentul unei părți.

Executarea unei hotărâri judecătorești trebuie considerată ca făcând parte integrantă din proces în sensul art. 6 din Convenție, un interval nerezonabil de mare în executarea unui titlu executoriu determină încălcarea normelor convenționale europene.

Conform jurisprudenței CEDO, dreptul la un proces echitabil garantat de Articolul 6 protejează "punerea în aplicare a deciziilor judecătorești definitive și obligatorii care într-un stat de drept nu pot rămâne inoperante în detrimentul unei părți. Executarea unei decizii judecătorești nu poate fi împiedicată, invalidată sau întârziată de manieră excesivă".

Întrucât Deciziile Curții Constituționale produc efecte doar pentru viitor, coroborat cu faptul că în speță deja s-a pronunțat o sentință definitivă pe baza art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004, Decizia Curții Constituționale nu va produce efecte în cauză și nu va influența judecata cauzei.

Având în vedere că Decizia Curții Constituționale referitoare la aplicarea art. 24 alin. (3) din Legea 554/2004 nu va produce efecte în speța noastră coroborat cu faptul că aceasta se află pe rolul instanțelor de judecată de mai bine de 5 ani, solicită admiterea recursului în sensul de a se anula suspendarea judecății până la pronunțarea Curții Constituționale.

Intimații au formulat întâmpinări prin care au invocat excepțiile nulității și inadmisibilității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de intimați, Înalta Curte apreciază că aceasta este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurentul a formulat critici care se pot circumscrie motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Noțiunea de motivare a recursului trebuie înțeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac și continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres și limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că recurentul circumstanțiază critica sa, în sensul că hotărârea primei instanțe este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile cauzei.

Deoarece recurentul a formulat critici care să permită încadrarea lor într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ., subliniind relevanța pe care acestea o prezintă în raport cu soluția instanței de fond, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, ca neîntemeiată.

Referitor la excepția inadmisibilității, formulată de intimați, Înalta Curte constată că nici aceasta nu este întemeiată, având în vedere că recurentul are deschisă calea de atac exercitată împotriva încheierii de suspendare a judecării cauzei, în baza dispozițiilor exprese ale art. 414 C. proc. civ.

Analizând încheierea atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că controlul judiciar declanșat de recurenți are ca obiect verificarea legalității încheierii pronunțate de instanța de recurs, în ceea ce privește soluția prin care s-a dispus suspendarea judecății recursului, până la soluționarea de către Curtea Constituțională a excepției de neconstituționalitate, invocată în cauză.

Recurentul a considerat nelegală soluția de suspendare a judecății recursurilor, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, în considerarea caracterului voluntar al prevederilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., dar și a faptului că Legea nr. 47/1992 nu mai prevede în mod imperativ suspendarea judecății până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, pârâții având la dispoziție calea de atac a revizuirii întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 11 din Noul C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata "când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți".

Textul legal citat consacră, într-adevăr, un caz de suspendare legală facultativă, din moment ce instanța "poate" suspenda judecata.

Așadar, adoptarea măsurii suspendării cauzei în temeiul acestui text de lege depinde de aprecierea instanței care este datoare să aibă în vedere nu numai legătura dintre cauze, ci și oportunitatea suspendării judecății.

Înalta Curte apreciază că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de textul legal avut în vedere de instanța de recurs pentru suspendarea judecății și, de asemenea, este oportună luarea unei astfel de măsuri.

Astfel, în litigiul principal a fost formulată o cerere de sesizare a CCR cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 alin. (3) și (4) din Legea 554/2004 în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea 84/2023 în raport de art. 21 alin. (1)-(4), art. 24 alin. (1) din Constituția României și art. 6 CEDO, sesizare ce a fost admisă, iar în temeiul art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, instanța de contencios constituțional a fost sesizată cu soluționarea acesteia.

Este adevărat că în actuala reglementare a procedurii excepției de neconstituționalitate [art. 29 din Legea nr. 47/1992, astfel cum a fost modificat prin art. I alin. (1) pct. 3 din Legea nr. 177/2010] nu mai impune obligativitatea suspendării de drept a judecății cauzei în intervalul de soluționare a excepției de neconstituționalitate, cum era anterior abrogării art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, când se prevedea în mod explicit luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

În egală măsură, însă, aceste împrejurări nu pot să conducă la concluzia că instanța nu poate suspenda cursul judecății în cazul particular de suspendare facultativă, atunci când, în funcție de elementele cauzei, apreciază că măsura se impune.

Prin urmare, reținând că în mod întemeiat Curtea de Apel București a apreciat că se impune măsura suspendării cauzei, până la soluționarea excepției de neconstituționalitate, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, încheierea atacată în cauză fiind dată cu corecta aplicare a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva încheierii din 21 mai 2024, vizând soluția de suspendare a judecății recursurilor.

Față de soluția pronunțată, Înalta Curte va obliga recurentul-reclamant la plata sumei de 2.500 de RON către intimatul-pârât G., cheltuieli de judecată.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția inadmisibilității și nulității recursului, invocate prin întâmpinări.

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva încheierii din 21 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul-reclamant la plata sumei de 2500 de RON către intimatul-pârât G., cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 aprilie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.