ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2025/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, la data de 5 septembrie 2018, reclamanta societatea A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. - Ministrul Educației Naționale și Ministerul Educației Naționale, aplicarea pârâtului B., o amendă de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere și obligarea pârâtului Ministerul Educației Naționale la plata penalităților în cuantum de 1.000 RON pe zi de întârziere până la executarea obligației de reevaluare a ofertelor și plată a cheltuielilor de judecată în cuantum de 225 RON, măsuri dispuse prin Decizia civilă nr. 3076 din 22 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a, în Dosarul nr. x/2018.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. 4226 din 22 octombrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta societatea A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. - Ministrul Educației Naționale și Ministerul Educației Naționale, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs societatea A. SRL întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în tot a sentinței recurate și rejudecând cauza să fie admisă acțiunea așa cum a fost formulată.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta a susținut următoarele:

Preliminar, se învederează că, domnul B. a fost eliberat din funcția de ministrul al educației naționale la data de 2 octombrie 2018, motiv pentru care în situația admiterii recursului, casării sentinței și rejudecării, se solicită a se avea în vedere această împrejurare în privința întinderii obligației acestuia de a pune în executare Decizia civilă nr. 3076 din 22 mai 2018.

Interpretarea pe care o dă prima instanță dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 este de natură să golească de conținut norma și să determine autoritatea publică să nesocotească și pe viitor obligația de a pune în executare, de bună-voie, o hotărâre judecătorească definitivă, în termenul prevăzut în cuprinsul acesteia sau în absența acestuia, în termenul general de 30 de zile prevăzut de lege.

Este neîndoielnic faptul că scopul edictării normei ce se regăsește în cuprinsul art. 24 din Legea nr. 554/2004 a fost acela de a determina/constrânge o autoritate publică să adopte măsurile necesare în vederea executării obligațiilor stabilite printr-o hotărâre judecătorească definitivă, însă legiuitorul a instituit, din motive lesne de înțeles, și un termen înăuntrul căruia o autoritatea publică este obligată să pună în aplicare hotărârea judecătorească (termenul stabilit de instanță în hotărâre, iar în absența unui astfel de termen într-un termen de cel mult 30 de zile de Ia data rămânerii definitive a hotărârii).

Ori, prima instanță, în interpretarea pe care o dă dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu mai analizează și aspectul legat de nerespectarea de către intimați a termenului de 30 de zile, considerând că întrucât hotărârea a fost pusă în executare pe parcursul cercetării judecătorești, lipsește fundamentul legal al aplicării unei amenzi în sarcina conducătorului autorității publice debitoare.

Opinăm în sensul că interpretarea pe care prima instanță o dă normei mai sus menționate este eronată întrucât nu ține cont de existența termenului stabilit de lege, înăuntrul căruia intimații aveau obligația de a pune în executare decizia Curții de Apel București. Prin interpretarea pe care prima instanță o dă normei juridice mai sus menționate aceasta o golește de conținut și deopotrivă nesocotește un element esențial al normei, respectiv termenul înăuntrul căruia intimații aveau obligația de a pune în aplicare decizia Curții de Apel București, aspect ce este de natură să creeze autorității publice convingerea că o hotărâre judecătorească definitivă poate fi pusă în aplicare și după luni sau unei amenzi în sarcina conducătorului autorității publice debitoare, procedura de executare silită nemaigăsindu-și rațiunea.

Totodată, această procedură specială se aplică numai obligațiilor de a face, cuprinse în dispozitivul hotărârii, care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică (să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative).

Un alt motiv pe care și-a fundamentat prima instanță hotărârea de respingere a cererii de chemare în judecată este acela că procedura prevăzută de art. 24 din Legea nr. 554/2004 se aplică numai obligațiilor de a face, cuprinse în dispozitivul hotărârii, care nu pot fi aduse la îndeplinire decât de autoritatea publică (să încheie, să înlocuiască sau să modifice actul administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze anumite operațiuni administrative). Prin urmare, obligația de plată a cheltuielilor de judecată nu face obiectul normei mai sus amintite. Este neîndoielnic faptul că textul vizează obligația de a face, însă și de această dată prima instanță preferă să observe doar una dintre cele două obligații ce reveneau intimaților, respectiv obligația de a achita suma de 225 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, în timp ce obligația esențială, respectiv aceea de reevaluare a ofertelor, care este evident o obligație de a face, deci se circumscrie limitelor prevăzute de art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu mai este analizată din perspectiva normei juridice aplicabile.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma motivelor invocate de recurenta - reclamantă și a apărărilor formulate de intimatul - pârât prin întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Astfel, criticile formulate de recurentul-reclamant, grefate pe dispozițiile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, sunt neîntemeiate, sentința atacată fiind pronunțată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

În acest sens, Înalta Curte subliniază că prevederile art. 24 din Legea nr. 554/2004 instituie, pe de o parte, un mijloc de constrângere a autorității publice pentru executarea obligațiilor stabilite în sarcina sa, ce nu pot fi executate decât de către autoritatea în discuție și, pe de altă parte, reglementează o formă de răspundere juridică drept sancțiune a atitudinii de pasivitate manifestate de autoritatea publică și de conducătorul acesteia, însă pentru aplicarea acestor dispoziții trebui să se dovedească vinovăția celui chemat să răspundă, respectiv acesta să fi avut o culpă în neexecutare.

O atare concluzie răzbate și din cuprinsul Deciziei nr. 1566/2009, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, stabilind că aplicarea amenzii prevăzute de acest text de lege este consecința neexecutării culpabile a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile.

În speța de față, este necontestat că obligația sancționată de instanță a fost executată, intimatul în calitate de autoritate contractantă procedând la reevaluarea ofertelor, conform celor dispuse prin Decizia civilă nr. 3076 din 22 mai 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

De aceea, în mod corect prima instanță a constatat că obligația menționată în titlul executoriu a fost executată, motiv pentru care cererea de amendare și de aplicare a penalităților pentru neexecutare este neîntemeiată, dat fiind caracterul reglementat de norma în discuție, nu acela de sancțiune, ci în principal, un mijloc de presiune, în scopul asigurării executării obligației de a face ce presupune faptul debitorului.

Pe de altă parte, amenda reglementată de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 este un mijloc de constrângere pentru obținerea executării hotărârii, scop pe care-l urmărește creditorul unei obligații administrative. Executarea acestei obligații cu depășirea termenului susmenționat, chiar după sesizarea instanței de executare, face ca cererea de sancționare cu amendă să devină lipsită de interes, constrângerea neconstituind un scop în sine, ci executarea hotărârii și a obligațiilor conținute de aceasta, ceea ce în cauză, așa cum s-a reținut în precedent, se verifică.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului de față ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul formulat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 4226 din 22 octombrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2019.

GGC - CP