ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1876/2024

Ședința publică din data de 3 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea la data de 08 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, anularea Deciziei nr. 1000/10.07.2018 de angajare a răspunderii solidare prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 și a Deciziei nr. 97/12.12.2018 privind respingerea contestației administrative.

1.2. Prin sentința nr. 193 din 20 decembrie 2019, Curtea de Apel Oradea, secția II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamant A.; a anulat Decizia nr. 1000/10.07.2018 de angajare a răspunderii solidare prevăzute de art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea 207/2015 emisă de pârâta A.J.F.P. Bihor, precum și Decizia nr. 97/12.12.2018 de soluționare a contestației administrative emisă de pârâta D.G.R.F.P. Cluj Napoca.

Prin decizia nr. 1950/30.03.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contenciosa administartiv și fiscal a admis recursul declarat de recurenta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței nr. 193/20.12.2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin sentința nr. 37 din 8 februarie 2023, Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napocași Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor și a anulat Decizia nr. 97/12.12.2018 emisă de pârâta DGRFP Cluj Napoca și Decizia nr. 1000/10.07.2018 emisă de pârâta AJFP Bihor.

Împotriva sentinței nr. 37 din 8 februarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivare, recurenta-pârâtă a susținut că sentința recurată este nelegală și netemeinică, fiind pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a interpretat greșit condițiile de angajare a răspunderii solidare, în sensul că a exclus răspunderea reclamantului pe motiv că acesta nu ar fi avut calitatea de administrator în perioada relevantă (decembrie 2013 - aprilie 2014), înlăturând nejustificat concluziile organului fiscal privind conduita reclamantului.

În esență, recurenta-pârâtă a susținut că, reclamantul a fost implicat activ în gestionarea S.C. B. S.R.L., inclusiv după cesionarea părților sociale, prin menținerea împuternicirii pe conturile bancare și coordonarea unor operațiuni financiare relevante; a deținut anterior calitatea de administrator și asociat în mai multe societăți comerciale cu datorii fiscale semnificative, ceea ce ar demonstra un comportament fiscal repetat și o conduită de rea-credință; procesul-verbal nr. x/24.07.2017 al Direcției Antifraudă Oradea ar fi evidențiat implicarea reclamantului în activitatea societății chiar și după cesiune, iar instanța ar fi minimalizat relevanța acestui document și a altor probe fiscal; reclamantul a fost audiat și notificat cu privire la obligațiile fiscale stabilite prin decizia de impunere, dar nu și-a exprimat o poziție clară, ceea ce ar confirma intenția de a se sustrage de la plata datoriilor.

În opinia recurentei-pârâte, toate aceste elemente justifică angajarea răspunderii solidare, întrucât reclamantul ar fi determinat, cu rea-credință, nedeclararea și neachitarea obligațiilor fiscale ale societății.

Pe aceste temeiuri, recurenta-pârâtă a solicitat casarea sentinței și respingerea acțiunii ca neîntemeiată, cu menținerea valabilității actelor administrative contestate.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-reclamant a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, solicitând aplicarea sancțiunii prevăzute de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Excepția nulității recursului a fost examinată cu prioritate, conform art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., și respinsă în ședința publică din 03.04.2024.

II. Soluția și considerentele instanței de control judiciar

Examinând hotărârea atacată în raport cu motivele de recurs invocate, apărările formulate prin întâmpinare și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Intimatul-reclamant A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ și fiscal decizia de soluționare a contestației nr. 97/12.12.2018 și decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/10.07.2018, prin care autoritatea fiscală - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor- în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, a angajat răspunderea solidară a intimatului-reclamant, în calitate de administrator în perioada 21.08.2013-24.12.2013 și asociat în perioada 21.08.2013-30.12.2013 la S.C B. S.R.L., în vederea realizării în tot a creanțelor fiscale, în limita sumei de 5.005.600 RON.

Instanța de fond a anulat actele administrativ-fiscale contestate, găsind întemeiate criticile reclamantului vizând neîndeplinirea condițiilor legale pentru angajarea răspunderii solidare, respectiv lipsa calității de administrator în perioada relevantă și absența elementelor probatorii care să dovedească reaua-credință.

Soluția este confirmată de instanța de control judiciar, întrucât aceasta a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente situației de fapt deduse judecății.

Recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Napoca a criticat sentința pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, susținând, în esență, că intimatul-reclamant, deși nu a deținut calitatea de administrator pe întreaga perioadă decembrie 2013 - aprilie 2014, a continuat să exercite atribuții în cadrul societății, inclusiv prin împuternicirea pe conturile bancare, și că această conduită ar reflecta o atitudine de rea-credință, justificând angajarea răspunderii solidare.

Criticile sunt nefondate.

Potrivit art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, temeiul angajării răspunderii solidare a intimatului-reclamant este condiționat de îndeplinirea cumulativă a două cerințe: (i) existența unor obligații fiscale restante ale debitorului declarat insolvabil; (ii) determinarea nedeclarării și/sau neachitării obligațiilor fiscale de către persoana vizată, cu rea-credință, în perioada în care aceasta avea o calitate care impunea obligația de declarare.

Instanța de fond a constatat că reclamantul a deținut calitatea de administrator doar până la 24.12.2013 și de asociat până la 30.12.2013, iar obligațiile fiscale pentru care s-a angajat răspunderea solidară sunt aferente inclusiv perioadei ianuarie - aprilie 2014, când intimatul-reclamant nu mai avea nicio calitate în societate. Această împrejurare reprezintă un veritabil motiv de nelegalitate al deciziei de angajare a răspunderii solidare.

Totodată, instanța de fond a reținut în mod întemeiat că obligațiile fiscale aferente lunii decembrie 2013 aveau scadența în luna ianuarie 2014, perioadă în care reclamantul nu mai deținea funcția de administrator, astfel că nu îi incumba obligația de declarare.

Referitor la criticile recurentei-pârâte prin care s-a susținut îndeplinirea condiției relei-credințe în persoana intimatului-reclamant, Înalta Curte reține că, din economia reglementării acestei instituții de drept fiscal, rezultă că răspunderea solidară a administratorului societății debitoare poate fi antrenată doar în ipoteza în care se dovedește că respectivele creanțe fiscale, impuse societății ca reprezentând obligații nedeclarate/neachitate, s-au născut din administrarea societății cu rea-credință.

Reaua - credință, condiție legală expresă a atragerii răspunderii solidare, trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, și trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumția de vinovăție în cazul procedurilor arătate mai sus.

Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, constată că recurenta-pârâtă nu au probat existența condiției privind reaua-credință a reclamantului-intimat, simpla prezumție că insolvabilitatea societății s-ar fi produs ca urmare a conduitei sale, în perioada în care a avut calitate în societate, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni sau inacțiuni specifice, nereprezentând o dovadă a relei-credințe. Din cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare nu rezultă elemente de fapt precise și certe care să demonstreze că intimatul-reclamant a acționat cu intenția de a eluda obligațiile fiscale ale societății.

În mod eronat recurenta-pârâtă identifică, în prezenta cauză, reaua-credință constând în implicarea activă a intimatului-reclamant în gestionarea S.C. B. S.R.L., inclusiv după cesionarea părților sociale, prin menținerea împuternicirii pe conturile bancare și coordonarea unor operațiuni financiare relevante, conform procesului-verbal nr. x/24.07.2017 al Direcției Antifraudă Oradea, a cărei relevanță ar fi fost minimalizată de instanță.

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a ignorat acest document, ci l-a analizat în contextul probatoriu general, reținând că menținerea specimenului de semnătură bancară nu este, în sine, un indiciu suficient pentru a demonstra implicarea efectivă în activitatea societății sau existența unei conduite de rea-credință. Mai mult, din cuprinsul procesului-verbal de audiere reiese că intimatul-reclamant a solicitat explicit clarificări și documente justificative pentru a-și formula apărarea, ceea ce contrazice ideea unei conduite frauduloase sau disimulate. Simpla existență a unei împuterniciri bancare neactualizate nu poate fi echivalată cu exercitarea prerogativelor de administrator sau cu determinarea nedeclarării obligațiilor fiscale.

În ceea ce privește celelalte probe fiscale invocate de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că acestea nu relevă elemente suplimentare care să conducă la concluzia că intimatul-reclamant a acționat cu rea-credință în perioada în care a avut calitate în societate. Dimpotrivă, probele confirmă că obligațiile fiscale au fost stabilite pentru o perioadă ulterioară cesionării părților sociale, iar implicarea intimatului-reclamantul nu a fost dovedită prin fapte concrete care să justifice angajarea răspunderii solidare.

În consecință, soluția primei instanțe de anulare a actelor administrativ fiscale contestate este legală, recurenta-pârâtă neprezentând critici de nelegalitate apte să conducă la reformarea sentinței recurate.

III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Având în vedere considerentele expuse, întrucât nu au fost identificate motive de nelegalitate care să justifice reformarea hotărârii atacate, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul formulat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca- Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor împotriva sentinței nr. 37 din 8 februarie 2023 a Curții de Apel Oradea, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, astăzi, 3 aprilie 2024.