ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1430/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, la data de 9 iunie 2016, reclamantul A. în contradictoriu cu Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, a solicitat următoarele:

- anularea Deciziei nr. 254 din 14 octombrie 2014 de angajare a răspunderii solidare în situația atragerii răspunderii solidare prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, constatând că aceasta este netemeinică;

- anularea Deciziei nr. 17 din 21 aprilie 2016 prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Deciziei nr. 254 din 14 octombrie 2014.

Prin Sentința nr. 26/CA/2017 - PI din data de 6 martie 2017 Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în astfel cum a fost formulată.

Apreciază că sentința recurată este nelegală întrucât, din prevederile art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003, rezultă că, pentru a se putea atrage răspunderea solidară a administratorului societății debitoare, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: debitorul să fie declarat insolvabil și să se rețină reaua-credință a persoanei în privința căreia s-a atras răspunderea.

Reaua-credință trebuie dovedită de către organul fiscal și nu doar invocată întrucât răspunderea administratorului nu poate fi atrasă prin simpla emitere a unei decizii în temeiul art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

În speță, recurentul apreciază că nu a fost dovedită reaua-credință a sa, astfel că nu se putea atrage răspunderea sa în solidar cu SC B. SRL.

Dimpotrivă, pe durata exercitării mandatului de administrator al societății, și-a îndeplinit cu bună-credință toate atribuțiile ce decurg din această calitate și nu avut nicio pârghie pentru a verifica dacă cocontractantul societății a desfășurat comerț pe teritoriul României în mod legal sau nelegal, însă tranzacțiile au fost reale.

De asemenea, a precizat că a avut calitatea de suspect în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor însă în privința s-a dispus clasarea cauzei având în vedere că din probele din dosar a rezultat că administratorul de fapt al societății a fost tatăl său, care a încheiat actele de administrare.

În consecință, nu se poate reține reaua sa credință care să fi condus la nedeclararea la scadență a obligațiilor fiscale.

În dosar s-a depus copia rechizitoriului pronunțat în dosarul penal nr. x/2014 de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

Deși nu a fost indicat un temei de drept al cererii de recurs, din lecturarea motivelor invocate se poate desprinde concluzia că se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a precizat ulterior recurentul.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este întemeiat și urmează a-l admite, pentru considerentele ce vor fi prezentate în continuare și care atrag casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

Astfel, se reține că, prin Decizia nr. 254 din 14 octombrie 2014 s-a dispus angajarea răspunderii solidare a recurentului, pentru creanța în cuantum de 3.883.981 RON, în calitate de administrator al SC B. SRL, în temeiul prevederilor art. 27 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 92/2003.

Potrivit dispozițiilor acestui text legal, "Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta, următoarele persoane: d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale".

Răspunderea solidară reglementată de dispozițiile procedurii fiscale are natura unei răspunderi civile delictuale însă legiuitorul a prevăzut și condiții speciale pentru antrenarea acesteia. Astfel, pentru a se atrage răspunderea solidară în condițiile codului de procedură fiscală, sunt necesare dovezi concludente în vederea demonstrării relei-credințe a persoanei căreia i se atrage acest gen de răspundere. Nicidecum nu se poate constata că simpla deținere a calității de administrator al societății insolvabile sau emiterea unei decizii de impunere ar conduce, în mod automat, la o prezumție de rea-credință.

Reaua-credință este definită, din punct de vedere juridic, ca fiind "incorectitudine, atitudine a unei persoane care săvârșește un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de conviețuire socială, pe deplin conștientă de caracterul ilicit al conduitei sale".

Doar faptul că nu au fost achitate la scadență obligațiile fiscale ale societății reprezintă o prezumție simplă din care nu rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor arătate anterior privind răspunderea delictuală a fostului administrator iar, în ipoteza susținută de organul fiscal, s-ar ajunge la împrejurarea răspunderii automate a unui administrator/asociat al unei societăți, odată cu constatarea datoriilor societății prin emiterea deciziei de impunere, ceea ce este contrar însăși voinței legiuitorului care a reglementat condițiile specifice, de excepție, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

Din motivarea eliptică a hotărârii recurate se desprinde concluzia că prima instanță, în analiza îndeplinirii condiției relei-credințe, a reținut doar faptul că efectuarea de către societate a unor operațiuni impozabile fără a se plăti impozitele aferente, urmată de intrarea societății în stare de insolvabilitate, relevă cel puțin o atitudine de acceptare indiferentă a rezultatului produs de către administratorul societății.

Așa cum s-a arătat mai-sus, instanța de fond trebuia să analizeze faptele personale ale reclamantului, și nu "fapta" persoanei juridice (societatea comercială) al cărei administrator a fost reclamantul, astfel că această argumentație nu este suficientă, nefiind analizată, în întregime condiția subiectivă a "relei-credințe" a reclamantului.

De altfel, în mod eronat prima instanță nu a acceptat solicitarea de suspendare a judecății cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., până la soluționarea dosarului penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, întrucât din rechizitoriul întocmit s-ar fi putut analiza inclusiv vinovăția reclamantului, astfel că exista legătură între faptele analizate de organele de cercetare penală și cauze pendinte.

Un alt aspect important în analiza prezentului dosar este faptul că prima instanță, de fapt, nu a efectuat niciun fel de analiză a însuși actului dedus controlului judecătoresc, respectiv a Deciziei nr. 254/14 octombrie 2014, situație ce conduce la împiedicarea instanței de recurs în a realiza controlul de legalitate al fondului cauzei, astfel cum a fost dezlegat de prima instanță.

Astfel, în preambulul deciziei contestate, emitentul actului a precizat că debitorul SC B. SRL înregistrează obligații fiscale în sumă de 3.889.981 RON, la data de 16 septembrie 2014, obligații ce provin din perioada 25 martie 2014 - 5 septembrie 2014.

În motivarea în fapt a deciziei, organul fiscal a indicat decizia de impunere nr. x/16 mai 2014 prin care a fost stabilită suma de 3.093.852 RON și a mai învederat că în luna decembrie 2013 (deși anterior se afirmase că obligațiile provin din perioada 25 martie 2014 - 5 septembrie 2014), societatea a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli nedeductibile reprezentând lipa din gestiune de marfă în valoare de 379.881 RON, fără a se ajusta TVA dedusă, în sumă totală de 91.171 RON.

De asemenea, se face vorbire despre suma de 434.342 RON reprezentând TVA aferentă lunii aprilie 2014 care ar fi fost stabilită printr-o altă decizie de impunere emisă din oficiu, afirmându-se că ar fi fost emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ceea ce dovedește reaua-credință a administratorului, în opinia intimatului.

Instanța de fond trebuia să manifeste preocupare în a verifica inadvertențele și contradicțiile din cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii solidare, în condițiile în care a acceptat faptul că reclamantul trebuie să răspundă pentru întreaga sumă ce i se impută. Or, nu s-a observat că emitentul actului indică o decizie de impunere care ar fi fost emisă din oficiu, fără a preciza care este numărul și data emiterii acesteia (nici în decizia de soluționare a contestației administrative) și fără a fi depusă la dosar, deși, potrivit art. 13 din Legea nr. 554/2004, pârâtul trebuia să depună întreaga documentație care a stat la baza emiterii actului contestat, cu atât mai mult cu cât singura motivare a condiției relei-credințe se regăsește doar la imputarea sumei de 434.342 RON, fără a se înțelege din ce act provine.

De altfel, nici perioada indicată în cuprinsul deciziei de antrenare a răspunderii solidare nu corespunde cu cea verificată, potrivit deciziei de impunere avută în vedere de intimat (nr. 785 din 16 mai 2014), deși se precizează că societatea înregistrează obligații fiscale în sumă de 3.889.981 RON, la data de 16 septembrie 2014, obligații ce provin din perioada 25 martie 2014 - 5 septembrie 2014, în decizia de impunere se indică faptul că perioada verificată pentru care s-au calculat obligații suplimentare de plată inclusiv accesoriile fiscale a fost 16 aprilie 2013 - 31 decembrie 2013 pentru impozitul pe profit (calculul accesoriilor fiind aferente perioadei 25 iulie 2013 - 16 mai 2014), respectiv 16 aprilie 2013 - 31 martie 2014 pentru TVA (calculul accesoriilor fiind aferente perioadei 25 iunie 2013 - 16 mai 2014).

Față de această situație, instanța de recurs se află în imposibilitate de a verifica legalitatea sentinței pronunțate de instanța de fond, care nu a analizat în mod corespunzător nici reaua-credință a reclamantului și nici realitatea cuantumului sumei la care reclamantul a fost obligat la plată.

În consecință, motivele de recurs învederate de recurent sunt întemeiate, hotărârea primei instanțe nefiind motivată corespunzător exigențelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., ceea ce echivalează cu neanalizarea fondului cererii de chemare în judecată.

Respectarea acestei dispoziții procedurale, cu valoare de principiu, se circumscrie obligației ce revine instanței de a garanta părților exercițiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanței obligația de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Hotărârea Albina împotriva României).

Totodată, obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (Hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001).

Hotărârea instanței de fond nu permite exercitarea controlului judiciar asupra soluției, obligând astfel la o casare cu trimitere spre rejudecare, neputând fi analizată direct în recurs situația de fapt, față de care instanța de fond a omis să o verifice și să o stabilească în mod corespunzător.

Față de considerentele expuse, în baza disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 6 și art. 497 C. proc. civ., se va admite recursul, se va casa sentința recurată și se va trimite cauza spre rejudecare, instanței de fond.

În rejudecare, se vor analiza toate argumentele părților, esențiale pentru dezlegarea pricinii, se va administra orice probatoriu util, pertinent și concludent și se va motiva corespunzător hotărârea, ținându-se cont și de faptul că, pe durata judecării recursului s-a emis Rechizitoriul în dosarul penal nr. x/2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor prin care s-a dispus clasarea cauzei penale față de recurentul-reclamant, pentru argumentele prezentate, urmând a se verifica și aceste aspecte pentru stabilirea corectă a îndeplinirii condiției relei-credințe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 26/CA/2017 - PI din data de 6 martie 2017 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal,

Casează sentința recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 5 martie 2020.

GGC - CL