ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 185/2025

Ședința publică din data de 22 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 1.04.2021, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, sub numărul de dosar x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare aAsiguraților a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtei cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate sub numărul x/11.11.2016 și să se dispună obligarea pârâtei FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată și obligarea pârâtei FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 31.08.2021, reclamanta a formulat cerere modificatoare, prin care a solicitat instanței de judecată, ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004, să dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/11.11.2016, constând în:

· În principal, penalități de întârziere în cuantum de 36086,57 RON stabilite prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2 %/zi întârziere conform Ordinului CSA 23/2014 calculate până la data de 8.09.2021 și în continuare până la data plății efective;

· În subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 1623/09.11.2021 a Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal instanța a respins ca neîntemeiate excepțiile privind inadmisibilitatea cererii, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a cererii, astfel cum a fost modificată, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins ca prescrisă cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată.

Prin decizia civilă nr. 4045/21.09.2023 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu intimatul-pârât Fondul de Garantare A Asiguraților, s-a casat, în parte, sentința Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță și s-au menținut dispozițiile sentinței cu privire la excepția inadmisibilității, excepția lipsei de interes și excepția lipsei de obiect a cererii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24.11.2023, sub nr. x/2021*.

Prin sentința civilă nr. 35 din data de 16 ianuarie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a decis astfel:

- a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților,

- a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 4668 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021;

- a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să plătească reclamantei A. S.A. suma de 300 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru și suma de 800 RON, constând în onorariu de avocat, proporțional cu admiterea cererii de chemare în judecată.

Împotriva sentinței civile menționate anterior, a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților prin care, evocând incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a solicitat casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, apreciind că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 2 alin. (3), art. 11, art. 12 alin. (1), art. 13 alin. (5) și art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, art. 18 alin. (3) și art. 19, raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Printr-un prim set de critici, urmare unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul - pârât a susținut că, instanța de judecată a pronunțat soluția cu încălcarea competenței exclusive și exprese a FGA de a soluționa cererile creditorilor de asigurări, potrivit procedurii administrative stabilită în cadrul Legii nr. 213/2015, având în vedere că intimata nu a solicitat FGA penalitățile și dobânzile în discuție, ci s-a adresat direct instanței de fond, demersul său judiciar fiind însă inadmisibil prin raportare la dispozițiile legii anterior menționate, la principiul accesorium sequtur principale și la principiul separației puterilor în stat.

Consideră că instanța de fond a respins în mod eronat excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către FGA în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea nr. 554/2004. Cererea de plată a fost soluționata prin Decizia 14452/03.05.2018, iar aceasta decizie a fost contestată în cadrul dosarului nr. x/2018 In soluționarea contestației, prin Decizia ICCJ nr. 4644/13.10.2021 s-au respins recursurile pârtilor, iar sentința civila nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București în dosar a rămas definitivă. În cadrul acestui dosar, intimata a solicitat atât anularea deciziei FGA 14452/2018, cât și obligarea la plata despăgubirilor solicitate prin cererile de plata respinse prin decizie. Faptul ca instanța de judecata nu a obligat FGA direct la plata despăgubirilor solicitate, ci a obligat FGA sa soluționeze pe fond cererea de plată, s-a făcut cu respectarea dispozițiilor exprese ale Legii 213/2015, ce dau in competență exclusivă și expresă a FGA analiza cererilor de plata depuse de creditorii unui asigurător în faliment, urmând ca soluția administrativă a FGA sa facă obiectul verificării legalității de către instanța de contencios administrativ. Or, dacă prin acțiunea de față intimata solicită penalitati/dobânzi, în temeiul legii, aferente despăgubirilor solicitate prin contestația ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018, nu există nicio justificare legală sau rațională pentru care aceasta să solicite, odată cu obligarea FGA la plata despagubirilor și plata penalităților sau a dobânzilor, pretinse în litigiul pendinte.

Legea contenciosului administrativ dă posibilitatea exercitării separate a acțiunii în despăgubire față de acțiunea în anularea actului, dar nu în orice condiții, ci numai dacă acest lucru nu este posibil odată cu exercitarea acțiunii în anularea actului, deci potrivit regulii instituite în cadrul art. 8 din Legea nr. 554/2004, respectiv dacă persoana vătămată nu poate cunoaște și determina întinderea pagubei la data promovării acțiunii principale împotriva actului vătămător. Această situație nu este însă incidentă în speță, întrucât intimata nu a făcut dovada unor împrejurări obiective care au făcut imposibilă stabilirea întinderii prejudiciului produs anterior promovării acțiunii principale în contenciosul administrativ ce face obiectul dosarului nr. x/2018, de vreme ce aceasta solicită penalități de întârziere/dobânzi în temeiul unei dispoziții prevăzute în legislația RCA în sarcina asigurătorilor, respectiv Normei ASF 23/2014, ceea ce exclude o cuantificare/stabilire a întinderii prejudiciului proprie a intimatei sau, în privința dobânzilor, în temeiul O.G. nr. 13/2011, ceea ce exclude iarăși o evaluare proprie a pretinsului prejudiciu.

În opinia sa, instanța a identificat greșit și cauza acțiunii, admițând în parte acțiunea A. și obligând FGA la plata de "despăgubiri egale cu dobânda legală aferentă sumei de 993,27 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 28.10.2021", reținând ca fiind îndeplinită premisa legală impusă de art. 19 din Legea 554/2004, respectiv existența unei hotărâri judecătorești privind cenzurarea unui act administrativ tipic sau asimilat, identificând în acest sens anularea deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, deși intimata a solicitat despăgubiri sub forma penalităților sau dobânzilor pentru soluționarea cu întârziere a cererii de plată nr. x/16.03.2016. În realitate, nu se poate reține vreo culpă a FGA în emiterea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, în condițiile în care Fondul a achitat reclamantei anterior 450.000lei, aplicând dispoziția legii in materia plafonului de garantare cu respectarea stricta a textului art. 15 alin. (2) din Legea 213/2015.

Mai mult decât atât, instanța de fond a considerat în mod greșit că în cauză sunt îndeplinite cerințele răspunderii civile delictuale, chiar și în cazul în care reclamanta ar fi solicitat despăgubiri nu pentru nesoluționarea în termen legal a cererii de plată, ci pentru emiterea Deciziei nr. 14452/2018, decizie anulată de instanța judecătorească.

Astfel cum rezultă din sentința recurată, în urma contestării deciziei nr. 14452/2018 instanța de judecată a stabilit în sarcina FGA doar obligația de reanalizare pe fond a cererii de plată, respectiv a obligației de a face și nu a statuat asupra existenței unui drept la despăgubire încălcat de către FGA.

În plus, nu există o legătură de cauzalitate între nelegala respingere a cererii de plată pentru depășirea plafonului de garantare de 450.000 RON prevăzut de Legea nr. 213/2015 și neîndeplinirea obligației de soluționare a cererii într-un anumit termen.

Pe cale de consecință, în absența săvârșirii cu vinovăție a unei fapte ilicite, nefiind îndeplinite cumulativ toate condițiile răspunderii civile declictuale, fondul nu poate fi obligat la plata pretinselor despăgubiri constând în dobânzi legale penalizatoare.

Deși legal citată, intimata-reclamantă A. S.A. nu a formulat întâmpinare.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților este nefondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, instanța de control judiciar reține că nu vor fi analizate criticile formulate de recurentul-pârât referitoare la excepția inadmisibilității acțiunii, în condițiile în care soluția de respingere a acestei excepții a rămas definitivă încă din primul ciclu procesual, astfel cum rezultă din decizia nr. 4045 din 21 septembrie 2023, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care au fost menținute dispozițiile sentinței referitoare la respingerea excepțiilor inadmisibilității, lipsei de interes și a lipsei de obiect.

Procedând la examinarea criticilor recurentului-pârât, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, soluția instanței de fond fiind pronunțată cu corecta aplicare și interpretare a prevederilor legale incidente în cauză.

Pentru a statua astfel, Înalta Curte are în vedere că acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor, întemeiată pe art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, întrucât repararea pagubei produse persoanei vătămate reprezintă o latură intrinsecă litigiului de contencios administrativ. Din interpretarea aceleiași norme rezultă că, pentru angajarea răspunderii administrative patrimoniale, se cere dovedirea legăturii de cauzalitate între prejudiciu, respectiv daunele pretinse și emiterea actelor administrative anterior anulate sau a căror anulare a fost solicitată prin aceeași acțiune, în temeiul art. 8 din Legea nr. 554/2004. Întreaga reglementare a acțiunii în contenciosul administrativ subiectiv determină concluzia conform căreia acțiunea în acordarea de despăgubiri, chiar atunci când este formulată separat, are un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau un interes legitim.

Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal, sens în care vor fi avute în vedere și prevederile art. 1349 C. civ., având denumirea marginală Răspunderea delictuală, "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral", precum și art. 1357, având denumirea marginală Condițiile răspunderii, din același act normativ, "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unei fapte ilicite, (2) existența unui prejudiciu, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În litigiul pendinte, reclamanta a susținut că reprezintă faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că este îndeplinită și condiția legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Acestor argumente, pârâtul le-a opus, atât în fond, cât și în recurs, argumentul dedus din conținutul hotărârilor judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2018, prin care a fost definitiv anulată decizia FGA amintită, susținând că dreptul reclamantei la plata creanței de asigurări nu a fost recunoscut prin aceste hotărâri, Fondul fiind doar obligat la analizarea cererii de plată, astfel că dreptul la despăgubiri nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei nr. 14452/03.05.2018. Totodată, a mai susținut recurentul-pârât că în speță nu este dovedită vinovăția sa în respingerea cererii de plată și nici nu s-a demonstrat o legătură de cauzalitate între faptă și prejudiciul pretins, nefiind întrunite condițiile răspunderii civile delictuale.

Toate aceste critici vor fi respinse, ca nefondate.

Înalta Curte reține că, prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins mai multe cereri de plată formulate de societatea reclamantă pentru suma de 7.913.561,09 RON, inclusiv cererea de plată înregistrată de FGA sub nr. x/12.11.2016, motivat de împrejurarea că acestui creditor de asigurare i-ar fi fost aprobată la plată și achitată din disponibilitățile Fondului de Garantare a Asiguraților suma de 450.000 RON, reprezentând limită maximă prevăzută de Legea nr. 213/2015. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată Decizia nr. 14452/03.05.2018 și a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, fiind respinsă acțiunea, în rest, ca neîntemeiată.

Așadar, Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată în mod definitiv de instanța de contencios administrativ, corelativ cu obligarea intimatului-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la analiza pe fond a cererilor de plată, inclusiv a celei ce face obiectul prezentului litigiu.

Recurentul-pârât a susținut că în speță nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 deoarece dreptul reclamantei la plata sumei nu s-a născut ca urmare a anulării Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, argument pe care Înalta Curte îl constată a fi neîntemeiat, această decizie reprezentând actul administrativ în raport de care se stabilește dreptul reclamantei la despăgubiri.

Motivul pentru care A. nu a încasat suma ce îi era cuvenită se regăsește în efectul respingerii cererii sale de prin decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, act administrativ unilateral anulat în mod definitiv de către instanța de contencios administrativ.

Înalta Curte constată că, în urma reanalizării cererii de plată înregistrată sub nr. x/12.11.2016, pârâtul FGA a procedat, la data de 29.10.2021, la plata către A. a unor creanțe de asigurări, printre care suma de 4668 RON reprezentând despăgubirea solicitată conform cererii de plată amintite, astfel cum rezultă din extrasul de cont nr. 222 din 01.11.2021. Prin urmare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a confirmat dreptul A. la plata sumei solicitate cu titlu de despăgubire.

Vinovăția recurentului-pârât nu poate fi exclusă, emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018 fiind rezultatul unei conduite culpabile a FGA în interpretarea Legii nr. 213/2015, cu atât mai mult cu cât partea pârâtă a ales să promoveze prin actele emise o interpretare a textului legal defavorabilă creditorilor de asigurări, fără însă ca pentru un astfel de rezultat să fi procedat la o analiză atentă, gramaticală, logică și sistematică a Legii respective, astfel încât să identifice concluzia corectă.

Înalta Curte amintește că acțiunea de contencios administrativ are ca finalitate atât anularea actului administrativ nelegal, cât și acoperirea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În speță, o componentă a acestui prejudiciu o reprezintă creanța de asigurări în cuantum de 4668 RON, sumă pe care intimata-reclamantă a primit-o ca plată a despăgubirii pentru riscul produs, însă în cazul plății dobânzii legale, legătura de cauzalitate se grevează pe fapta FGA, care a emis un act administrativ nelegal ce a generat o întârziere în analizarea pe fond a cererii de plată și în achitarea despăgubirii. Astfel, raportul de cauzalitate este neîndoielnic, actul administrativ emis în mod nelegal împiedicând reclamanta să beneficieze de folosința creanței de asigurări recunoscute de pârât, pentru perioada 03.05.2018 - 29.10.2021.

În concret, Înalta Curte constată că respingerea cererii de plată prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 și întârzierea generată de FGA în achitarea despăgubirii către A. a avut ca efect prejudicierea creditorului, prin lipsirea lui de folosința sumei respective pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată, finalizată cu soluționarea cererii în sensul respingerii acesteia prin decizia nr. 14452/03.05.2018) - 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată, finalizată cu admiterea sa în sensul achitării sumei amintite). Odată anulată Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 prin hotărâre judecătorească definitivă, în sarcina părții pârâte se reține existența unei fapte ilicite constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei recunoscute cu titlu de creanță de asigurări, pentru perioada anterior indicată. Altfel spus, decizia FGA nr. 14452/03.05.2018 a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată a împiedicat-o pe aceasta, în calitate de creditor de asigurări să se bucure de folosința sumei cuvenite.

Înalta Curte apreciază că prejudiciul suferit de intimata-reclamantă, constând în lipsa de folosință a sumei de 4668 RON, justifică acordarea dobânzii aferente acestei sume, calculată potrivit art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 pentru perioada 03.05.2018-29.10.2021; în acest sens fiind aplicabile dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ., potrivit cărora, atunci când o sumă de bani nu este achitată la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii până la momentul plății, în cuantumul stabilit de convenție sau, în lipsă, de lege, fără a fi necesară dovedirea prejudiciului, iar debitorul nu poate dovedi că acesta ar fi inferior. Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede la art. 3 că "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.".

În cauză, dobânda datorată A. are natura juridică a dobânzii penalizatoare, iar raportul juridic dedus judecății nu izvorăște din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci din activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților privind gestionarea creanțelor de asigurări în temeiul Legii nr. 213/2015. În acest sens, premisa acordării sumei de 4668 RON cu titlu de creanță de asigurări nu rezidă în activitatea de asigurare desfășurată anterior de societatea falită, ci în competența conferită FGA prin Legea nr. 213/2015 de a distribui fondurile disponibile către creditorii de asigurări.

Conchizând, Înalta Curte reține că răspunderea administrativ patrimonială reglementată de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este una extracontractuală și, în situația particulară incidentă în cauza pendinte, o atare răspundere derivă din fapta ilicită cauzatoare de prejudicii constând în emiterea unui act administrativ nelegal (Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018), iar nu din contractul de asigurare RCA.

Prin urmare, aspectele invocate de recurentul-pârât prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, nefiind incident motivul de casare invocat de către acesta, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței civile nr. 35 din data de 16 ianuarie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 ianuarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.