Decizia nr. 3357/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 31.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se constate existența unui refuz nejustificat al FGA cu privire la soluționarea cererii de plată nr. x/28.01.2016 și să se dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată, în conformitate cu dispozițiile legale și obligarea intimatului FGA la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu. Reclamanta a depus cerere modificatoare, solicitând ca în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând, în principal, în penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,1%/zi întârziere conform Ordinului CSA 14/2011 – 20234,25 RON, calculate până la 8/9/2021 și în continuare până la data plății efective iar, în subsidiar, în dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 176 din 4 februarie 2022 a Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal s-a respins cererea astfel cum a fost modificată formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. S-a respins cererea pârâtului de amendare a reclamantei ca neîntemeiată.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs principal reclamanta A. S.A. și recurs incident recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților. 3.1. În motivarea căii de atac, recurenta-reclamantă A. S.A. a invocat motivul de nelegalitate întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea acțiunii introductive de instanță, astfel cum a fost modificată. În susținerea căii de atac promovate, recurenta – reclamantă a susținut că hotărârea primei instanței a fost pronunțată cu aplicarea greșită și încălcarea normelor de drept material care stabilesc condițiile în care poate fi angajată răspunderea autorității publice. Astfel, a considerat că pârâtul FGA avea obligația de a lua toate măsurile necesare pentru deschiderea dosarului de daună, efectuarea verificărilor necesare și urmarea procedurii de plată a despăgubirilor, cu respectarea prevederilor legale și contractuale incidente, creanțele de asigurare instrumentate de FGA fiind creanțe invocate de recurentă împotriva B. S.A. ("B."), în calitatea sa de asigurător RCA. Prin urmare, procedura de lichidare și plată a creanțelor, raportat la art. 12 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 trebuia să se facă cu respectarea cadrului contractual și legal aplicabile asigurărilor de tip RCA. A arătat că prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, emisă la mai bine de 2 ani de la depunerea cererii de plată, FGA a respins în mod nejustificat cererea de plată. Față de decizia de respingere, A. a promovat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2018 Prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4644/13.10.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, a fost anulată Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, iar FGA a fost obligat să reanalizeze pe fond cererea de plată. În urma unei astfel de analize, intimatul – pârât a recunoscut dreptul A. la despăgubiri și a efectuat plata despăgubirilor. În opinia recurentei-reclamante, în cauza pendinte actul administrativ nelegal este reprezentat de Decizia FGA nr. 14452/03.25.2018, care a fost anulată prin hotărâre judecătorească. Faptul că printr-o astfel de hotărâre intimatul – pârât FGA nu a fost obligat direct la plată, ci la analiza pe fond a cererii de plată nu poate conduce la concluzia că răspunderea FGA nu poate fi angajată, deoarece o atare abordare ar reprezenta o nesocotire a puterii de lucru judecat a hotărârilor prin care a fost declarată nelegală decizia FGA. Mai mult, prin plata despăgubirilor solicitate, efectuată la data de 29.10.2021, FGA confirmă dreptul A.. Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, dreptul A. la plata accesoriilor există și are un caracter cert. Cât privește condiția existenței unui prejudiciu, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a aplicat eronat prevederile art. 1535 alin. (1) C. civ., raportat la aspectele de fapt incidente în cauza pendinte, câtă vreme, ori de câte ori prejudiciul constă în lipsa de folosință asupra unei sume de bani, daunele datorate de cel în culpă se ridică la nivelul convenit de părți sau stabilit de lege. Intimatul-pârât FGA a procedat la analizarea pe fond a cererii de plată abia după anularea Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, respectiv la mai bine de 5 ani de la data la care trebuie să fie efectiv achitate despăgubirile. Așadar, prin soluția dată cererii de plată prin Decizia nr. 14452/2018, FGA a lipsit A. de folosința sumelor de bani la care era îndreptățită cu titlu de despăgubiri pentru o perioadă de peste 5 ani. Recurenta-reclamantă a susținut și că există legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, câtă vreme întârzierea în soluționarea cererii a fost generată de modalitatea în care FGA a soluționat cererea de plată prin Decizia nr. 14452/2018. Referitor la culpa autorității publice, recurenta-reclamantă a apreciat că aceasta este una evidentă, întrucât Fondul, ca structură de garantare creată de lege cu scopul de a asigura plata creanțelor de asigurare aparținând unui asigurător falit, avea obligația să acționeze în deplină concordanță cu prevederile legale. În realitate însă, FGA nu a făcut decât să tergiverseze nepermis de mult soluționarea cererilor de plată, lipsind A. de o sumă semnificativă de bani. Acționând cu încălcarea chiar a scopului pentru care a fost creat, FGA a interpretat greșit prevederile legale, cu ignorarea impactului pe care această atitudine l-ar putea produce pe piața asigurărilor. Concluzionând, recurenta-reclamantă a arătat că, în speță, sunt îndeplinite condițiile legale pentru a se dispune obligarea Fondului la plata de despăgubiri în vederea acoperirii prejudiciului generat A. prin neplata creanței de asigurare, fiind greșite susținerile primei instanțe în sensul neîndeplinirii condițiilor legale pentru angajarea răspunderii FGA. 3.2 În motivarea recursului incident, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, pe fond, respingerea acțiunii, pe cale de excepție. În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, invocate în temeiul art. 19 raportat la art. 8 din Legea 554/2004, a arătat că în mod greșit a fost respinsă de prima instanță, având în vedere că cererea de plată din prezenta cauză a fost soluționată prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, care a fost contestată în dosarul nr. x/2018 și prin care decizia contestată a fost anulată, iar Fondul a fost obligat să analizeze pe fond cererile de plată. În acest sens, a invocat dispozițiile art. 8 din Legea 554/2004, conform cărora acțiunea în anularea actului administrativ trebuie să conțină atât solicitarea de anulare a actului administrativ considerat vătămător, cât și repararea pagubei cauzate. Arată că, având în vedere că în dosarul nr. x/2018 a fost obligat să analizeze cererile de plată pe fond și nu să plătească sumele solicitate, iar pe de altă parte art. 19 din Legea 554/2004 permite ca cererea pentru acordarea despăgubirilor să fie depusă pe cale separată, cu condiția ca în prealabil să se fi solicitat anularea actului administrativ vătămător, a considerat că la acest moment A. S.A. nu are o creanță certă, lichidă și exigibilă, pentru a putea solicita despăgubiri, nefiind întrunite condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004. Referitor la excepția tardivității acțiunii, a arătat că în mod greșit prima instanță a respins această excepție, încălcând dispozițiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 și principiul specialia generalibus derogant, având în vedere că reclamanta putea solicita despăgubiri pentru pretinsa întârziere în soluționarea cererii de plată cel mai târziu odată cu comunicarea deciziei de soluționare a acesteia, și nu la o diferență de 3 ani, acțiunea de față fiind tardivă în raport cu prevederile legii speciale, respectiv art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 raportat la art. 8 și art. 19 din Legea nr. 554/2004. Prin urmare, având în vedere faptul că reclamanta a contestat în 2018 decizia de respingere a despăgubirilor, la care solicită în prezenta cauză aplicarea de penalități/dobânzi, și cum nu există niciun motiv să nu fi solicitat aceste daune moratorii odată cu debitul principal, respectiv în cadrul dosarului nr. x/2018, a considerat că acțiunea este tardivă în raport cu dispozițiile legii speciale. În opinia părții, prima instanță trebuia să arate în mod concret care sunt motivele de respingere a excepției tardivității. Legat de excepția prescripției dreptului material la acțiune, de asemenea, în mod eronat a fost respinsă, apreciindu-se că este formulată în termen față de dispozițiile și art. 11 alin. (2) și art. 19 din Legea nr. 554/2004. În cauză, cererea reclamantei de acordare a penalităților din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată este neîntemeiată, neexistând nicio bază legală pentru plata penalităților/dobânzilor, în condițiile în care soluția definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție de anulare a Deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018 a fost pronunțată abia la data de 13.10.2021. Astfel, a aratat că instanța de judecată nu s-a raportat la solicitarea reclamantei care a arătat prin cererea modificatoare faptul că prejudiciul i-a fost cunoscut din a 31-a zi de la data depunerii cererii de plată. A apreciat recurentul-pâtât că susținerea reclamantei în sensul că prezenta actiune nu putea fi depusă înainte de soluționarea dosarului nr. x/2018 sau de identificarea practicii instanței judecătorești în materia acestui tip de cereri ori de pronuntarea Deciziei 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este nereală, deoarece prezenta actiune a fost depusă înainte de soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 la data de 13.10.2021. A precizat că prin Decizia RIL a Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019 se statuează că pronunțarea unei hotărâri judecătorești având ca obiect anularea unui act administrativ nu constituie data începerii termenului de prescripție specială și nu poate fi legată în mod indisolubil de acest moment, relevantă fiind data când reclamanta a cunoscut/trebuia să cunoască prejudiciul și întinderea sa. Or, în speță, recurenta-reclamantă a cunoscut existența și întinderea prejudiciului pentru respingerea cererii de plată la data comunicării Deciziei nr. 14452/03.05.2018 de respingere a cererii de plată, astfel că termenul de prescripție pentru cererea de acordare a despăgubirilor a început să curgă și s-a împlinit un an mai târziu, conform art. 19 alin. (2) și următoarele din Legea nr. 554/2004.

Apărările formulate în cauză Intimatul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. A arătat pârâtul că cererea nr. x/28.01.2016a fost soluționată, fiind achitată suma de 10012 RON cu OP nr. x/28.10.2021, însă pentru a se putea pretinde dobânda legală penalizatoare cu titlu de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, este necesar ca reclamanta să probeze anularea, prin hotărâre definitivă, a actului administrativ asimilat – nesoluționarea cererii de plată într-un anumit termen.

Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele: 5.1 Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta - reclamantă A. S.A. a înregistrat la pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților cererea de plată nr. x/28.01.2016 privind suma de 10012 RON reprezentând despăgubiri pe care A. era îndreptățită să le recupereze de la B. S.A.. Prin Decizia nr. 14452/03.05.2018, FGA a respins un număr de 435 de cereri de plată, printre care și cea care face obiectul prezentului litigiu, unicul motiv pentru respingerea acestora fiind atingerea plafonului de 450.000 RON pentru creditorul de asigurare A., pentru societatea în faliment B.. Prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția contencios administrativ și fiscal de respingere a recursului, s-a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a fost anulată decizia nr. 14452/03.05.2018, a fost obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să analizeze pe fond cererile de plată formulate de reclamantă și menționate în borderoul nr. 2 anexat deciziei cu privire la suma de 7.913.561,09 RON, a respins acțiunea, în rest, ca neîntemeiată. În motivare, instanța respectivă a reținut, între altele, inclusiv că «(…) plafonul de garantare prevăzut de dispozițiile art. 4 lit. e) și art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 … nu poate face abstracție de definirea creditorului, prin raportare la câte un singur contract de asigurare. (…) plafonul de 450.000 de RON este incident pentru drepturile izvorâte primar dintr-un singur contract de asigurare încheiat cu debitorul falit», respectiv «consecința nelegalității deciziei nu poate fi obligarea directă a Fondului la plata sumei pretinse sau la emiterea unei decizii de aprobare a plății acesteia. (…) pârâtul nu a analizat fondul celor 435 de drepturi pretinse de parte, rezumându-se la a emite o singură decizie de respingere globală prin prisma reținerii depășirii plafonului de garantare. (…) a proceda altfel și a obliga direct pârâtul la plata sumei pretinse sau la emiterea unui act administrativ prin care să aprobe plata acesteia, Curtea consideră că ar imixtiona în activitatea Fondului, negându-i posibilitatea de a evalua pe fond cererile de plată». În acest context factual, instanța de contencios administrativ a fost învestită de reclamanta A. S.A. (A.) cu o cerere, prin care, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților (FGA), a solicitat să se constate existența unui refuz nejustificat al pârâtului cu privire la soluționarea cererii de plată înregistrate la FGA sub nr. x/19.04.2016 și să dispună obligarea FGA la soluționarea de îndată a cererii de plată respective, în conformitate cu dispozițiile legale; cu cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamanta a formulat cerere adițională - modificatoare prin care a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea 554/2004 să se dispună obligarea FGA la plata de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat reclamantei prin respingerea cererii de plată înregistrate la FGA constând în: în principal, penalități de întârziere în cuantumul stabilit prin normele legale speciale incidente în materia asigurărilor, respectiv 0,2%/zi întârziere conform Normei ASF nr. 23/2014 – 8927,16 RON, calculate până la 08.09.2021 și în continuare până la data plății efective; în subsidiar, dobânda legală penalizatoare stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011. 5.2. Analizând sentința atacată prin raportare la motivele de casare invocate de recurentul – pârât pe calea recursului incident, Înalta Curte constată că nu este întemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., criticile centrate pe împrejurarea că prima instanță în mod greșit a respins excepțiile invocate prin întâmpinare formulate de acesta fiind nefondate. În ceea ce privește excepția inadmisibilității, se reține că dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să solicite plata de despăgubiri și separat de acțiunea în anulare, argumentelor pârâtului urmând a li se da un răspuns detaliat cu ocazia verificării îndeplinirii pe fond a condițiilor cerute de textul de lege. Referitor la excepția tardivității acțiunii, de asemenea, se reține că în mod legal a fost respinsă de prima instanță, întrucât în cauză este vorba de despăgubirile acordate în materia contenciosului administrativ, întemeiate pe prevederile art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce fac trimitere la termenul prevăzut de art. 11 alin. (2) din aceeași lege, care se calculează de la data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, nefiind incidente dispozițiile art. art. 13 alin. (5) din Legea 213/2015. Or, termenul de un an prevăzut de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este un termen de prescripție, iar decizia prin care refuzul Fondului de plată a fost declarat nelegal a devenit definitivă în anul 2021, în aceeași perioadă fiind efectuată și plata creanței, așadar dreptul la acțiune s-a născut de la acel moment, cererea modificatoare fiind formulată în termenul prevăzut de acest text de lege. Pentru aceleași considerente, în mod corect a fost respinsă și excepția prescripției. Așa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. Din actele depuse la dosar, rezultă că cererea de chemare în judecată a fost formulată de recurenta-reclamantă la data de 31.03.2021, care ulterior a fost modificată. Înalta Curte constată că, într-adevăr, prin Decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, pârâtul a respins mai multe cereri de plată formulate de A., inclusiv cererea de plată din prezenta cauză. Câtă vreme din analiza deciziei nr. 14452/03.05.2018 rezultă că unicul motiv care a condus la respingerea cererii de plată este cel legat de interpretarea nelegală a dispozițiilor privind plafonul maxim al despăgubirilor, rezultă că reclamantei nu i s-a recunoscut existența și întinderea prejudiciului a cărui reparare a solicitat-o. Așadar, rezultă că dreptul material la acțiune nu este prescris extinctiv, câtă vreme la data învestirii instanței existența creanței este strâns legată de lămurirea existenței în beneficiul reclamantei a creanței principale de 10012 RON, care de altfel, a fost achitată pe cale amiabilă de către recurentul-pârât la data de 29.10.2021. Având în vedere că data de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, iar recurentei-reclamante i s-a recunoscut dreptul de creanță prin efectuarea plății, la data de 29.10.2021, rezultă în mod indubitabil că acest drept nu poate fi considerat ca fiind prescris. Prin urmare, Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic invocate de recurentul-pârât prin recursul incident nu sunt în măsură să conducă la reformarea acesteia în sensul solicitat de acesta. 5.3. Hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente în ceea ce privește achitarea dobânzilor, caz de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recursul formulat de recurenta – reclamantă urmând a fi admis, iar hotărârea casată în parte pentru următoarele argumente: Natura juridică a răspunderii reglementate de art. 19 din Legea nr. 554/2004 este aceea a răspunderii civile delictuale pentru emiterea unui act administrativ nelegal (act propriu-zis sau act asimilat – refuzul administrativ nelegal), iar condițiile atragerii răspunderii sunt reglementate de C. civ. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de o autoritate publică în condițiile prevăzute de Legea nr. 554/2004 este o răspundere patrimonială de drept administrativ. Regulile generale ale angajării acestei răspunderi, dat fiind momentul emiterii deciziei anulate (03.05.2018), sunt cele ale răspunderii civile delictuale, reglementată de art. 1349 și art. 1357 din C. civ. Condițiile generale cumulative ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie sunt: (1) existența unui prejudiciu, (2) existența unei fapte ilicite, (3) existența unui raport de cauzalitate ca raport cauză-efect între fapta ilicită și prejudiciu, (4) existența vinovăției celui care a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În cauză, reclamanta a indicat drept faptă ilicită emiterea de către pârâtul FGA a deciziei nr. 14452/03.05.2018 de neacordare a despăgubirii solicitate, prejudiciul constând în lipsa de folosință asupra sumei de bani cerute cu titlu de creanță de asigurare prin cererea de plată, apreciind că legătura de cauzalitate este evidentă. Decizia nr. 14452/03.05.2018 a fost anulată prin sentința civilă nr. 4902/27.11.2018, definitivă prin decizia nr. 4644/13.10.2021, astfel că aceasta a produs o vătămare părții reclamante, întrucât respingerea nelegală a cererii de plată nr. x/28.01.2016 a împiedicat creditorul de asigurări să se bucure de folosința acesteia. De asemenea, odată anulată prin hotărâre judecătorească definitivă decizia FGA nr. 14452/03.05.2018, în sarcina părții pârâte se reține o faptă ilicită constând în emiterea unui act administrativ unilateral nelegal, prin care Fondul de Garantare a Asiguraților a întârziat folosința de către partea reclamantă a sumei cuvenite acesteia cu titlu de creanță de asigurări. De esența acțiunii de contencios administrativ este nu doar anularea actului administrativ nelegal, ci și repararea prejudiciului suferit de persoana vătămată. În cauza de față, o dimensiune a respectivului prejudiciu rezidă în creanța de asigurări, din care suma de 10012 RON a fost reparată prin achitarea sa benevolă de către FGA la data de 29.10.2021 astfel cum s-a precizat și în cuprinsul întâmpinării. Cu toate acestea, nu se poate contesta faptul că întârzierea generată de FGA în achitarea sumei de 10012 RON către A. a avut ca efect lipsirea creditorului de folosința sumei respective, ce reprezintă la rândul său un prejudiciu suferit de reclamantă. Pentru repararea acestuia din urmă nu se poate impune însă creditorului de asigurări să recurgă la o acțiune în răspundere civilă delictuală în fața instanței de drept comun pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, câtă vreme existența creanței este strâns legată de anularea deciziei nr. 14452/03.05.2018 ca act administrativ unilateral, cât și de faptul că reclamantei i s-a achitat pe cale amiabilă creanța principală la data de 29.10.2021, astfel cum s-a reținut anterior. De fapt, prin această manifestare unilaterală de voință recurentul-pârât a procedat la recunoașterea voluntară a dreptului dedus judecății, iar această manifestare de voință produce efecte juridice, context în care, repararea prejudiciului prin acordarea despăgubirilor ca urmare a anulării unui act administrativ (decizia FGA nr. 14452/03.05.2018) corespunde specificului acțiunii de contencios administrativ pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, exercitată în forma subsidiară prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004. Nu la aceeași concluzie se poate ajunge și în ceea ce privește perioada anterioară datei de 03.05.2018, câtă vreme, față de dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, lipsește hotărârea judecătorească definitivă care să cenzureze pretinsul act administrativ asimilat nelegal (nesoluționare în termen sau refuz nejustificat de soluționare), imputat pârâtului FGA ulterior împlinirii unui termen de 30 de zile calculat de la data înregistrării cererii de plată. Or, faptul că recurenta-reclamantă a așteptat soluționarea cererii de plată aproximativ doi ani de zile de la data depunerii acesteia, fără a se adresa instanței de contencios administrativ cu o cerere prin care să se conteste conduita necorespunzătoare a Fondului de Garantare a Asiguraților (refuzul nejustificat de soluționare a cererii), iar o hotărâre judecătorească există doar în sensul anulării deciziei FGA nr. 14452/03.05.2018, rezultă că partea reclamantă nu a demonstrat că în perioada dintre data înregistrării cererii de plată și data emiterii deciziei anulate (03.05.2018) în sarcina intimatului-pârât s-ar fi stabilit vreo obligație a cărei neexecutare este producătoare de dobânzi. Trebuie menționat faptul că, Fondul de Garantare a Asiguraților a fost înființat pentru plata indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii încheiate, în condițiile legii, cu societatea de asigurare față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment. Având calitatea de garant al asiguraților contra situațiilor de incapacitate de plată a asigurătorilor falimentați, procedura care trebuie urmată în fața Fondului de Garantare a asiguraților este reglementată de dispozițiile speciale ale Legii nr. 213/2015, completată cu dispozițiile Legii nr. 503/2004 privind redresarea financiară, falimentul, dizolvarea și lichidarea voluntară în activitatea de asigurări. În continuare, admițând existența faptei ilicite a FGA prin emiterea deciziei nr. 14452/03.05.2018, Înalta Curte identifică și prejudiciul suferit de partea reclamantă pentru lipsa de folosință, a cărui compensare corespunde dobânzii legale aferente sumei de 10012 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011. În acest sens, dreptul comun reprezentat de Legea nr. 287/2009 privind C. civ., aplicabil potrivit art. 28 din Legea nr. 554/2004, prevede la art. 1535 alin. (1) că "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai mic". Totodată, art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar prevede că: "(2) Rata dobânzii legale penalizatoare se stabilește la nivelul ratei dobânzii de referință plus 4 puncte procentuale. … (3) În raporturile juridice care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, rata dobânzii legale se stabilește potrivit prevederilor alin. (1), respectiv alin. (2), diminuat cu 20%.", art. 1 alin. (3) din actul normativ amintit arătând că "Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare.". Înalta Curte constată, pe de o parte, că suma de bani cuvenită A. reprezintă o dobândă penalizatoare, iar, pe de altă parte, că raportul juridic litigios nu decurge din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, ci privește activitatea Fondului de Garantare a Asiguraților și vizează creanțele de asigurări potrivit Legii nr. 213/2015. În acest context, premisa esențială a acordării sumei de 10012 RON cu titlu de creanță de asigurări de către FGA nu se regăsește în activitatea de asigurări desfășurată în trecut de societatea de asigurări falită, ci în competența acordată pârâtului prin Legea nr. 213/2015 de repartizare a sumelor din Fondul de garantare a asiguraților către creditorii de asigurări. De asemenea, Înalta Curte constată că raportul de cauzalitate este neîndoielnic, având în vedere că recurenta-reclamantă a fost împiedicată să beneficieze de folosința creanței de asigurări în cuantum de 10012 RON pentru perioada 03.05.2018 (prima analiză a cererii de plată) – 29.10.2021 (reanalizarea cererii de plată urmată de achitarea sumei amintite), iar vinovăția pârâtului rezultă din interpretarea greșită a Legii nr. 213/2015, aspect confirmat și prin Decizia nr. 29/02.03.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin care,în interpretarea dispozițiilor art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, s-a statuat că plafonul de 450.000 RON se aplică pe creanțe de asigurare, în situațiile în care se exercită dreptul de regres de către societatea de asigurare care a efectuat plata indemnizației către propriul asigurat, ca efect al subrogării în drepturile asiguratului CASCO, pentru fiecare creanță în parte. În consecință, despăgubirea ce se cuvine părții reclamante va fi la nivelul dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 10012 RON, stabilită conform prevederilor art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, de la data de 03.05.2018 până la data de 29.10.2021, sentința urmând să fie reformată în acest sens, și menținută în rest. Astfel, în ceea ce privește cererea în despăgubiri reprezentând penalități de întârziere, instanța de control judiciar va avea în vedere considerentele Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 22/2019, pronunțată în interesul legii, potrivit cărora "77. Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiționată de existența unei hotărâri judecătorești prin care să fi fost admisă acțiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorității publice, în condițiile prevăzute de C. civ..(...)" În cauză, deși recurenta-reclamantă pretinde că i-a fost cauzat un prejudiciu pentru emiterea unui act nelegal - Decizia nr. 14452/2018 de respingere a cererii de plată - justifică existența prejudiciului prin aceea că cererea de plată a fost soluționată cu întârziere, pretinzând în acest sens plata de penalități de întârziere. Or, soluționarea cu întârziere a unei cereri administrative/nesoluționarea în termenul prevăzut de lege reprezintă un act administrativ asimilat distinct de actul administrativ tipic anulat de instanța de judecată în mod definitiv. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, se reține că aceasta nu face dovada existenței unui act administrativ asimilat - nesoluționarea în termen - care să fi fost cenzurat prin hotărâre definitivă, astfel că nu este justificată situația premisă la care face trimitere art. 19 alin. (1) din legea contenciosului administrativ, astfel cum a fost interpretat prin Decizia nr. 22/2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în interesul legii. În aceste condiții, se are în vedere că în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 recurenta-reclamantă este îndreptățită să pretindă despăgubiri doar pentru prejudiciul cauzat prin nelegala respingere a cererii de plată, ca urmare a aplicării plafonului, iar nu pentru prejudicii cauzate de nesoluționarea cererii de plată în termenul prevăzut de lege. Nu se poate susține așadar, în mod valid, că respingerea nelegală a cererii de plată a dat naștere în patrimoniul reclamantei unui drept la despăgubiri întemeiat pe dispozițiile Normei ASF nr. 23/2014, între fapta ilicită a FGA - emiterea deciziei nelegale - și prejudiciul invocat de reclamantă ca urmare a nesoluționării cererii în termen neexistând raport de cauzalitate. În acest sens, instanța de recurs reține că textul Normei ASF nr. 23/2014 (art. 38) are în vedere situația nesoluționării în termen de către asigurătorul RCA, a cererii de despăgubire formulată de asigurătorul CASCO, ce se subrogă în drepturile persoanei vătămate, iar nu situația respingerii cererilor de plată formulate în temeiul Legii nr. 213/2015 de asigurătorul CASCO. Totodată, se constată că nici normele în vigoare la data subrogației și nici cele de la momentul formulării cererii de plată nu prevăd în sarcina intimatului-pârât obligația de despăgubire în cazul respingerii nelegale a cererilor de plată, aceasta fiind situația premisă în raport de care a fost formulată cererea în despăgubiri (potrivit precizărilor din cererea modificatoare). În realitate, recurenta-reclamantă confundă dreptul la despăgubiri datorate ca urmare a emiterii unui act administrativ nelegal, cu dreptul la despăgubiri datorate pentru nesoluționarea în termenul legal a unei cereri administrative, în ambele situații aceasta fiind ținută să facă dovada existenței unei hotărâri judecătorești definitive de constatare a nelegalității actului tipic sau asimilat. În speța de față, reclamanta este în posesia unei astfel de hotărâri, însă numai cu privire la existența unui act administrativ tipic nelegal, nu și cu privire la existența actului administrativ asimilat nelegal (nesoluționarea în termen). În consecință, în cauză nu pot fi acordate despăgubiri reprezentând penalități de întârziere pentru nesoluționarea în termenul legal/rezonabil a cererii de plată întemeiate pe dispozițiile Legii nr. 213/2015, nefiind îndeplinite condițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că in urma admiterii recursului și a rejudecării, cererea de chemare in judecată va fi admisă doar în parte. Potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pârâtul la plata sumei de 50 de RON reprezentând taxă judiciară de timbru achitată de acesta la fond. Totodată, va obliga intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamantă a sumei de 100 de RON taxă judiciară de timbru și a sumei de 588 RON onorariu avocațial, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, potrivit dovezilor aflate la dosar.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul formulat de reclamantă, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată, va obliga pârâtul la plata dobânzii legale penalizatoare prevăzute de art. 3 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, aferente debitului principal de 10012 RON, calculate pentru perioada 03.05.2018 – 29.10.2021, precum și la plata sumei de 50 de RON reprezentând taxă judiciară de timbru la fond; va obliga intimatul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraților la plata către recurenta-reclamantă a sumei 688 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs; va respinge recursul incident formulat de pârât, ca nefondat.