ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1825/2024

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2022, reclamantele A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, anularea Hotărârii nr. 5/09.02.2022 emise de pârât, prin care a fost respinsă contestația formulată împotriva Deciziei nr. 98 din 08.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 2015 din data de 1 noiembrie 2022 Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondate excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, precum și acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs recurentele A., B. și C., solicitând casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a arătat că recurentele au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Tg. Neamț, iar prin Decizia nr. 98/08.12.2021 emisă de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău s-a stabilit că acestea urmează a beneficia de salarii de bază brute lunare stabilite prin raportare la VRS de 605,225 RON începând cu data de 01.01.2018, deși, în opinia recurentelor, acest drept trebuia recunoscut începând cu data de 01.08.2016. Referitor la cuantumul VRS de 605,225 RON, recurentele au subliniat faptul că la nivel național au fost pronunțate o serie de sentințe judecătorești rămase definitive prin care au fost obligați pârâții - curți de apel/parchete de pe lângă curți de apel să plătească reclamanților - personal auxiliar de specialitate și conex diferențele salariate calculate prin raportare la VRS 605,225 RON și drepturile salariale efectiv încasate, începând cu data de 01.08.2016. De asemenea, la nivelul unor ordonatori principali de credite din sistemul justiției au fost emise acte administrative, cu titlu exemplificativ indicând Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a dispus ca, începând cu data de 01.08.2016, salarizarea personalului auxiliar de specialitate al Înaltei Curți de Casație și Justiție, să se facă prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON. Recurentele au invocat și Decizia CCR nr. 794/2016, prin care s-a statuat că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare trebuie să se stabilească prin raportare la întreaga categorie profesională, respectiv familie ocupațională, indiferent de instituție sau autoritate publică, precum și la situația personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție (căreia i se aplică Ordinul nr. 224/29.10.2020), a personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul instanțelor aflate în raza teritorială a Curții de Apel Constanța și a Curții de Apel Târgu Mureș precum și de valoarea de referință sectorială aplicată la nivelul acestor instanțe judecătorești, în acest sens fiind indicate, cu titlu exemplificativ, decizia civilă nr. 396/22.02.2021 a Curții de Apel Ploiești pronunțată în dosar nr. x/2020 prin care s-a dispus acordarea VRS 605.225 începând cu data nașterii obligației - 01.08.2016 și în continuare, precum și Decizia nr. 8/08 februarie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, în dosarul nr. x/2020. Astfel, în accepțiunea recurentelor, hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referință sectorială, care, prin definiție, vizează aplicabilitatea aceluiași criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu au avut în vedere situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală, apreciind că, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului și substanței normei, s-ar menține inechitățile salariale în cadrul aceleiași categorii de personal și, în consecință, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenționat să o elimine prin edictarea acestei reglementări. De asemenea, instituția prescripției sancționează pasivitatea debitorului, însă recurentele nu au stat în pasivitate, chiar dacă anterior pronunțării primei hotărâri prin care este recunoscut în favoarea altor salariați din cadrul familiei ocupaționale Justiție dreptul de a beneficia de plata indemnizației cu luarea în considerare a VRS 605,225 RON, nu exista absolut nicio posibilitate reală și efectivă de a li se admite o astfel de cerere. Cu privire la reținerea de către instanța de fond a incidenței termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul muncii, recurentele au apreciat că acest text de lege nu este aplicabil în speță, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripția dreptului la acțiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante și, nicidecum, nu vizează dreptul recurentelor de a se adresa ordonatorului de credite care stabilește și plătește salariile.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe. În esență, s-a arătat că, în mod judicios, a reținut instanța de fond faptul că emitentul actului contestat a înțeles să opună în mod explicit prescripția extinctivă prin modul de redactare a deciziei nr. 98/08.12.2021 (atât în ceea ce privește calcularea drepturilor - art. 4. cât și cu privire la plata acestora art. 6) astfel încât corect a apreciat instanța de fond că intimatul a ales să nu renunțe la aplicarea prescripției, această manifestare fiind lipsită de echivoc și în deplin acord cu prevederile legale.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: În prezenta cauză, recurentele-reclamante critică sentința primei instanțe, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii referitoare la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, solicitând recunoașterea dreptului la stabilirea salariului în raport de VRS 605.225 RON, începând cu data de 01.08.2016. Așadar, sub un prim aspect, în cauză nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că stabilirea acestora s-a realizat prin actele administrative contestate, respectiv Decizia nr. 98 din 08.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău și Hotărârea nr. 5/09.02.2022 a Colegiului de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, prin care a fost respinsă contestația administrativă, cu aplicarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani. Înalta Curte reține că prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui. Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui. Cât privește renunțarea la prescripție, potrivit art. 2507 din C. civ. este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. De asemenea, potrivit art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului făcută printr-un act scris este valabilă, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit, fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție Este necesar a se distinge și în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ. începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii. În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ. Aplicând aceste considerente în cauza de față, se observă că data de 01.08.2016, menționată la art. 1 din ordinul contestat, excedează termenului de prescripție avut în vedere în actul administrativ în discuție. Deși este de necontestat faptul că prin intermediul articolului 1 din Decizia nr. 98 din 08.12.2021 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, emitentul actului a menționat că salarizarea reclamantelor se realizează începând cu data de 01.08.2016 prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, o atare recunoaștere nu are semnificația unei renunțări la prescripția împlinită, care să atribuie creditorilor posibilitatea de a solicita executarea obligațiilor prescrise, în condițiile în care se menționează "în condițiile prezentului ordin", iar dispoziția privind faptul că în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, recalcularea și plata diferențelor salariale se vor face cu respectarea termenului de prescripție de 3 ani calculat în raport cu data emiterii ordinului, reflectă voința emitentului actului de a proceda la executare doar în privința obligațiilor scadente cu cel mult 3 ani anteriori actelor de recunoaștere. În conținutul deciziei contestate, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a făcut distincție între drepturile recunoscute prin hotărâri judecătorești, care îi sunt opozabile și pe care trebuie să le execute în mod corespunzător dispozitivului acestora (art. 3 din Decizia nr. 98 din 08.12.2021) și drepturile recunoscute în mod voluntar prin acte administrative emise în aplicarea jurisprudenței Curții Constituționale a României, în privința cărora intenția a fost de recunoaștere și achitare pentru ultimii 3 ani, cu respectarea legii aplicabile, în limita termenului de prescripție (art. 4 din Decizia nr. 98 din 08.12.2021). Întrucât nu rezultă în mod neîndoielnic și fără echivoc că emitentul actului, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău ar fi renunțat expres sau tacit la prescripția extinctivă în momentul emiterii actului atacat, în speță Decizia nr. 98 din 08.12.2021, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2507-2508 din C. civ., ci se reflectă, în cazul personalului căruia VRS 605,225 RON îi este recunoscută pe cale administrativă, voința reală a acestuia de a recunoaște și a achita drepturile salariale în mod voluntar numai pentru ultimii 3 ani anteriori emiterii Deciziei nr. 98 din 08.12.2021, Înalta Curte apreciază că limitarea prevăzută la art. 4 din decizia contestată nu contravine dispozițiile legale. Din menționarea expresă a faptului că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție, calculat de la data emiterii actului administrativ contestat, se deduce intenția pârâtului-debitor de a acționa în limitele legii, în virtutea caracterului de ordine privată a instituției prescripției extinctive. În egală măsură, Înalta Curte reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului a drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță. Din conținutul Deciziei nr. 98/08.12.2021 reiese, astfel după cum în mod judicios a reținut și instanța de fond, faptul că acestea prevăd două ipoteze: situația în care personalului i-a fost recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON prin chiar actul atacat, context în care plata drepturilor se face cu respectarea termenului de prescripție extinctivă (art. 4 din actul contestat), iar a doua ipoteză vizează situația în care personalul are hotărâri judecătorești, pentru care plata se va face potrivit dispozitivului acestora (art. 3 din actul contestat). Observă Înalta Curte că recurentele-reclamante nu au indicat, nici în fața primei instanțe și nici în recurs, faptul că ar beneficia de un titlu executoriu provenit de la o instanță judecătorească în sensul recunoașterii dreptului salarial prin prisma VRS 605,225 RON, anterior datei emiterii actului contestat, astfel că situația acestora intră sub incidența art. 2 și a art. 4 din actul contestat. Recurentele au invocat nelegalitatea deciziei nr. 98/8.12.2021, susținând și faptul că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situația altor colegi care au hotărâri judecătorești, prin care instanțele au recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON începând cu această dată, precum și făcând trimitere la Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție sau la Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016. Instanța de control judiciar nu poate primi acest argument și constată că hotărârile judecătorești la care au făcut trimitere reclamantele în acțiune reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazului de casare invocat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.